Despre Dîmboviţa, trasul în ţeapă şi amărăciune

De data asta pot să mă laud cu nişte poze mai bune decît cea de data trecută, făcute cu acelaşi telefon.

Hai să ne uităm un pic la prima.

Cu un click pe imagine, se poate vedea şi mai mare. Bun, dar ce vedem în poza asta? Ţiriac ne spune că „acolo unde merge şi aşa, nu merge”. Şi cu litere mai mici (care se văd doar dacă, după ce ai dat click pe poză, foloseşti lupa pentru încă un zoom, moment în care ar fi normal să te minunezi că pozele astea au fost făcute cu un telefon (Nokia N8)) ne mai spune că el crede într-o Românie normală. Oare cum arată România aia normală? Se pescuieşte cu plasa în centrul capitalei ei?

Hai să mergem mai departe.

Acest domn nu pescuieşte, cred. Din cîte mi-am dat eu seama, făcea curat. Am văzut şi altă dată cum se face curat pe Dîmboviţa: cineva se plimbă cu barca şi aduncă gunoaiele cu o ţepuşă. Aici s-ar potrivi de minune panoul publicitar cu mesajul „unde merge şi aşa, nu merge”. Dar România este par excellence ţara lui „merge şi aşa”. Practic noi am patentat această viziune despre lume şi viaţă, după cum se poate vedea şi din fotografia mea. Îmi pare rău că nu i-am fotografiat pe cei cu barca.

Dar să nu fie oare loc pentru speranţă? Să vedem mai departe.

Acesta este viitorul României, generaţia următoare, pe fundul Dîmboviţei. Încearcă şi el să pescuiască ceva. Putem să-l învinovăţim? Deşi pare să nu fie prea mult rost de prăduială, atitudinea lui e una optimistă: cînd mă vede că vreau să-i fac poză îmi arată triumfător un fel de semn al victoriei (un thumbs up), ca apoi să îmi arate imediat indexul (nu degetul folosit pentru acel simbol obscen) în timp ce pe buzele lui putem să citesc că vrea un leu. N-a pierdut deloc timpul, ci s-a reorientat imediat de la fundul Dîmboviţiei, care nu ascundea cine ştie ce comori, la balustrada pe care trecea un tip care făcea poze, deci o potenţială sursă de venit, avînd în vedere că cel mai probabil e un turist fraier.

Uite, abia acum cînd am ajuns la final îmi dau seama că într-un fel am scris despre România, tocmai astăzi, în ajunul zilei ei naţionale. La mulţi ani, dragă Românie! Sperăm că vreodată  o să te ridici şi tu de pe fundul Dîmboviţei şi să găseşti metode mai eficiente de a face curat, nu adunînd gunoaie din barcă cu ţepuşul ci mai degrabă ca Vlad Ţepeş, trăgînd gunoaiele în ţeapă.

PS: Nu ştiu cîţi ştiu că pe sub Dîmboviţa trece un tunel imens care este canalul principal al Bucureştiului. Ceauşescu l-a început şi l-a declarat terminat înainte de a-l termina. Căci în comunism, dacă conducătorul suprem declara că a fost cel mai bogat an din istorie, deşi seceta făcuse ravagii, atunci anul respectiv, în ciuda secetei, devenea cel mai bogat an din istorie. Aşa şi cu canalul de sub Dîmboviţa: a fost declarat terminat înainte de a fi terminat. Acum, Apa Nova, care din cîte ştiu are un francez la conducere, deci sînt speranţe ca lucrurile să fie făcute altfel decît după principiul „merge şi aşa”, încearcă să îi dea dreptate lui Ceauşescu terminînd în sfîrşit canalul, al cărei nume tehnic este „caseta”, ceea ce ar putea să ne scape în sfîrşit de inundaţiile care fac deseori capitala să semene cu ultimul cătun din Moldova sau Teleorman .

PPS: Să mă ierte  cei din Moldova şi Teleorman (şi eu sînt din Telorman şi fac eforturi serioase să mă iert pentru asta), dar aceştia sînt cei doi poli ai sărăciei şi ai amărăciunii în România. Amărăciunea, după cum o definea astăzi cineva care locuieşte într-un ghetou din Bucureşti, este atunci cînd n-ai ce să mănînci.

PPPS: Am fost cam dezlînat azi. Lasă că merge şi aşa!

Spre o lume mai bună

Nu știu dacă lumea noastră se îndreaptă spre o lume mai bună. Revoluționarii marxiști erau convinși de asta, azi nu mai e nimeni convins. Lumea și-a pierdut încrederea în Progres, în Rațiune, în credință, în sfîrșit, și-a pierdut încrederea în încredere. Vrem s-o luăm de la cap și nu știm de unde. Sînt esoteric și fără noimă, știu și îmi cer scuze.

Anyslut, cum zice Ray William Johnson, mi-ar plăcea să trăiesc într-o lume mai bună. Nu perfectă, pentru că nu e posibil așa ceva pe aici prin universul nostru, dar mai bună. Destul de bună pentru a-mi permite să îmi las bicicleta la metrou fără riscul de a-mi fi furată. Anul trecut pe vremea asta am lăsat-o zece zile în parcarea de biciclete a gării centrale din Uppsala, timp în care eu m-am plimbat fără grijă prin Norvegia. O Norvegie care pe vremea aia era încă un paradis necăzut în păcat, spre deosebire de cea de azi care e lovită de iad. Un iad cu atît mai surprinzător cu cît nu a fost produs de diabolicii teroriști arabi ci de un blond neo-nazist și pseudo-creștin, as Norwegian as it gets, cum ar zice englezul.

L-am descoperit recent pe John Milbank, de care auzisem vag dar pe care nu-l citisem deloc, un intelectual care înoată, cu destul de mult succes, în apele tulburi unde se întîlnește teoria socială cu teologia. Și l-am redescoperit pe Slavoj Zizek, unul dintre cei mai importanți hegelianiști ai momentului, a cărui carte Zăbovind în negativ mi-a căzut din întîmplare în mînă acum vreo 10 ani. Sigur, n-am înțeles nimic din ea la vremea aia. Tot ce îmi amintesc e o discuție foarte interesantă despre sine  și cartezianul cogito cu referire la Blade runner .

Îmi promit azi că îmi voi lua cît mai repede un Kindle pentru a mă putea bucura mai bine de toate comorile în format pdf de pe calculatorul meu.