Cușca și depresia

Cine n-a fost măcar o zi în viața lui depresiv? Cine nu are măcar un prieten, dacă nu mulți, care să nu fi fost chinuit săptămîni, luni sau ani de un demon al depresiei mai slab sau mai teribil? Realitatea cu privire la depresie este că avem de-a face cu o epidemie la nivel global, dar mai ales în țările așa-zis civilizate (ceea ce e semnificativ, după cum o să încerc să arăt imediat în cîteva cuvinte). Sîntem chinuiți, ceva specific tot finalului de secol XX și început de scol XXI, și de o epidemie de cancer, pe care unii au corelat-o cu introducerea produselor derivate din petrol in viața de zi cu zi. Cu alte cuvinte, petrolul aduce nu doar moartea planatei prin poluare, dar și moartea a milioane de indivizi prin cancer. Este, dacă ne consolează cu ceva, ceva ce ne-am făcut cu mîna noastră. Depresia s-ar părea că nu are nimic de-a face cu mîna omului, dar în realitate nu e decît corespondentul în plan psihologic/cultural al poluării din plan natural. De ce spun asta? Pentru că amîndouă, și poluarea și depresia, sînt rezultatul unui anume mod de viață, și anume modul de viață cread de viziunea despre lume si viata științifica/materialista/empirica/exclusiv imanentista/etc. etc care a apărut pe Pămînt odată cu Iluminismul și ajuns la climax în Occidentul secolului 20. În timp ce poluarea este consecința evidentă a acestui mod de viață, legătura cu depresia nu e la fel de evidentă, dar iti sare imediat in ochi daca te uiti mai atent. Poluarea este consecința fizică (distrugerea vieții pe Pămînt) a unui proces fizic (ardereea combustibililor fosili, exploatarea irațională și distructivă a resurselor naturale și așa mai departe) de raportare la o realitate fizică (mediul înconjurător).
Lucrurile se complică atunci cînd trecem de la mediul înconjurător la om și la ce se întîmplă în capul lui, pentru că nu există nimic mai complicat în întregul univers decît realitatea din capul cuiva, inclusiv al tău și al meu. Dar cîteva lucruri se pot limpezi chiar și acolo. Depresia face ravagii fix în inima acelui mod de viață care este responsabil și cu poluarea. Să fie doar o coincidență? Eu cred că nu. Pentru că depresia este un fel de poluare a sufletului omenirii. De-a lungul istoriei, oamenii au crezut că viața omului și a planetei lor face parte dintr-o realiate mult mai vastă și mai complexă, iar aceeastă credință a luat diverse forme în diverse locuri ale lumii in general sub forma religiilor. Ce au în comun toate religiile este in fond deschiderea lumii noastre către o alta realitate, către infinit, o relație cu infinitul, o relație care nu lasă lumea noastră netransformată, ci, din contră, are consecințe majore pentru tot ce se întîmplă pe fața pămîntului în general și pentru fiecare individ în parte în special. Sînt nevoit să scurtez povestea, și să spun că Occidentul modern așa-numit secularizat, s-a rupt treptat, treptat de această concepție despre realitate și ajuns la concluzia că nu există decît ce se vede și se poate analiza la microscop sau cu telescopul. Bun, dar asta a însemnat că dintr-o dată omul era izolat pe planeta lui ca într-o cușcă, singur într-un univers rece și indiferent, cu nimic care să mai dea sens vieții, în ciuda unor încercări eroice ca Sisiful lui Camus și alții. Și încet, încet, aerul din atmosfera societăților crescute pe solul acestei concepții esclusiv naturaliste despre realitate, a devenit irespirabil, pentru simplul motiv pentru că nu mai exisă un dincolo care să-l reîmprospăteze. Înainte de această mutație în cultura Occidentului, individul, indiferent de soarta lui din această lume, era răscumpărat prin relația salvatoare cu o alta. Exista un orizont infinit de la care putea spera infinit si care raspundea infinitului din sufletului lui, dar de cind zidul imanentist care inconjoara planeta Pamint reflecta ca o oglinda realitatea de la nivelul solului si afirma dogmatic ca nu exista nimic decit pietre si carne si fierberea lor fără rost, occidentalului modern si iluminat dar singur pe lume si in Univers, nu-i rămîne decît o zbatere disperată între plictis, dezorientare, depresie și în cele din urmă nebunie. Ah, n-am spus asta, dar avem și o epidemie de nebunie în ziua de astăzi.
Planet-Earth-from-Space-Wallpapers

P.S.: N-am vrut aici sa analizez depresia ca problema medicala. Nici n-as fi putut. Am vrut doar sa o pun in perspectiva cosmica, asa, ca in imaginea asta.

Cocalar sau fenomenolog?

Liiceanu scria undeva că BMW seria 3 e maşină de fenomenolog iar seria 5 de recuperator. Din păcate nu am la îndemînă linkul către textul lui Liiceanu, care e delicios în felul lui şi, cel puţin pentru mine, surprinzător.  Asta pentru că descrie ceea ce am putea nimic idila filosofului care l-a tradus pe Heidegger în româneşte, cu maşina lui. Dacă BMW seria 3 e maşină de fenomenolog, nu ştiu, însă există un consens aproape generalizat că un BMW seria 3 înscris în Bulgaria e maşină de cocalar.

Eu sînt un tip care prin facultate îl mai citea pe Heidegger şi ştie cîte ceva şi despre Husserl, părintele fenomenologiei. Am şi BMW, deci pînă aici toate bune. Doar că eu am un BMW înscris în Bulgaria, ceea ce mă face ipso facto cocalar. Întrebarea existenţială par excellence pentru mine este deci următoarea: ce sînt eu: fenomenolog sau cocalar? Adevărul e că nu sînt nici una nici alta, dar a fost amuzant să pun întrebarea.

Mi-ar plăcea să încerc o analiză fenomenologică a realităţii în care posesorii de BMW-uri înscrise în Bulgaria sînt cocalari, dar nu cred că sînt în stare de aşa ceva. Aş putea face o cercetare sociologică (acum cîteva zile am primit titlul de doctor în sociologie, deci sînt sociolog) despre caracteristicile posesorilor de BMW-uri înscrise în Bulgaria (caracteristici demografice, comportament în trafic, etc)  dar nu cred că ar finanţa nimeni o asemenea cercetare şi nici pe mine nu prea mă trage inima. Mai ales că aş face şi eu parte din universul cercetării (o problemă metodologică veşnic prezentă pentru sociolog, dar care îm cazul ăsta ar fi extrem de accentuată)

Înţeleg de ce posesorii de maşini înscrise în Bulgaria sînt văzuţi prost. Lumea are impresia că ăştia sînt de fapt nişte parveniţi în lumea automobilelor. Sînt percepuţi ca şi cum ar fura din plăcinta virtuală a acestei lumi. Dacă vrei BMW, trebuie să îţi permiţi şi banii de taxe, zice raţionamentul. Dacă nu îţi permiţi să plăteşti taxele, n-ai ce căuta cu maşina aia pe drum. Bun, pînă aici sînt de acord. Doar că nu e asta toată povestea. Faptul că există atîtea maşini înscrise în Bulgaria se explică nu atît de mult prin cocalarismul şi parvenitismul intrinsec poporului român (sau cel puţin anumitor pături mai puturoase ale lui), ci, întîmplător, printr-o teorie sociologică destul de influentă zilele astea. E vorba de teoria alegerii raţionale. Simplificînd foarte mult, ea spune că individul este un actor raţional care în tot ce face încearcă să îşi minimalizeze costurile şi maximizeze profiturile. O idee destul de simplă şi de bun simţ, de altfel. Aplicată la maşinile înscrise în Bulgaria, ea ne spune că de fapt românii care îşi înscriu maşini în Bulgaria sînt mai raţionai decît cei care plătesc (ridicol de marea) taxă de primă înmatriculare. A înscrie  o maşină înseamnă a-ţi cumpăra dreptul să circuli cu ea, deci e un fel de bun. În continuare lucrurile sînt foarte simple, căci e la fel ca la piaţă. Dacă pot cumpăra dintr-un loc un anumit bun la un preţ rezonabil, de ce să plătesc în altă parte un preţ exorbitant pentru acelaşi bun? Deci atîta timp cît totul e legal, a-ţi înscrie maşina în Bulgaria e la fel cu a alege taraba cu roşiile cele mai ieftine. Eu am fost vara asta la Dobrich unde mi-au făcut un ITP foarte serios (noxe, frîne, lumini etc), mi-am plătit asigurarea şi impozitul, deci cred că sînt în regulă.  De asemenea mi-am luat imediat rovignetă ca să plătesc şi în ţara asta ceva în afară de combustibil.

Sigur, posesorul de maşină înscrisă în Bulgaria trebuie să mai plătească şi altceva. Căci numărul de Bulgaria e un fel de operator matematic care îţi împarte prestigiul asociat cu o anumită maşină (de exemplu BMW) în două. Maşina e un indicator de status social, adică spune ceva de genul: dacă are BMW, probabil are şi o casă frumoasă, o profesie respectabilă etc. În România lucrurile nu stau chiar aşa, căci există nenumăraţi posesori de maşini foarte scumpe (care nu sînt înscrise în Bulgaria!) şi care stau în apartamente mici sau chiar garsoniere şi nu ştiu să scrie şi să citească. În aceste condiţii maşina nu mai este un indicator de status propriu-zis, dar mai păstrează destul de mult din forţa simbolică a acestuia, adică puterea pură de a face impresie asupra semenilor.

Deşi s-a bucurat că a plătit de cinci ori mai puţini bani pentru a-şi înscrie maşina în Bulgaria, posesorul unui astfel de BMW poartă cu sine permanent acest operator matematic care îi înjumătăţeşte impresia făcută. Se poate spune chiar că numărul de Bulgaria echivalează cu un semn minus pus în faţa impresiei, adică în loc să facă impresie, face impresie negativă: uite-l şi p-ăsta cu numere de Bulgaria! Sau: uite-l şi pe cocalaru’ ăsta!

Ceea ce ne aduce la punctul de unde am plecat: ce sînt eu: cocalar sau fenomenolog?

Fenomenolog nu sînt, pentru că n-am făcut cursuri de aşa ceva în afară de cîteva cărţi citite. Iar faptul că am cochetat cu Heidegger nu mă face, desigur, fenomenlog (Liiceanu zicea undeva că îţi trebuie 3 ani doar ca să înveţi jargonul filosofic al lui Heidegger, ca abia după asta să încerci să îl înţelegi-eu doar i-am citit cîteva cărţi pe apucate, inclusiv Fiinţă şi timp pe care am abandonat-o destul de repede, deci nici vorbă de studiu serios). Mi-am luat BMW nu pentru a face impresie ci pentru că e o maşină extraordinar de bună. Nu merit să merg cu ea dacă n-am vrut sau n-am putut să mai dau aproape 2500 de euro pentru o taxă de primă înmatriculare exagerată plus celelalte taxe (care în România sînt mai mari decît în Bulgaria) ? Posibil. Pînă una alta tot ce ştiu e că, conform teoriei alegerii raţionale, eu sînt mai raţional decît toţi românii care, în tradiţionalul spirit mioritic, au ales să îşi cumpere cu o gramadă de bani de cinci ori mai mare decît cea dată de mine în Bulgaria dreptul de a circula cu maşina pe stradă.

Reflecţii rutiere despre semnificaţia timpului

De fiecare dată cînd fac o depășire cu mașina,  mă întreb de ce o fac. De fapt, nu mă întreb chiar în timp ce o fac, pentru că atunci trebuie să fiu atent la drum. Dar mă întreb înainte de a călca accelerația  sau după ce am terminat-o.  Mă mai întreb și cînd îi văd pe alții depășind. De ce conducem repede? În niciun caz ca să cîștigăm timp. Timpul, oricît de prețios ar fi, e cea mai risipită resursă. Facem zece depășiri „la limită”, doar pentru ca cinci minute mai încolo să oprim pentru diverse nevoi fiziologice, pentru vreo cafea sau doar ca să admirăm peisajul.  Mergem pe șosea depășind cu mult toate limitele de viteză, doar pentru a ajunge acasă și a pierde vremea ca niște zombie în fața televizorului (nu e cazul meu, căci eu nu mă uit la televizor, dar am și eu modalitățile mele preferate de a pierde vremea). Ne place să conducem cu viteză din două motive principale, aș zice eu. Unul este plăcerea extrem de meschină, dar foarte omenească, de a-i lăsa pe ceilalți în urmă, de a trece și în fața ăstuia, și a ăstuia și așa mai departe pînă se termină fețele. Iar al doilea, mai puțin meschin dar la fel de omenesc, e că efectiv ne place viteza. Ne place viteza așa cum ne place o mîncare bună. Viteza face ceva corpului nostru, iar corpul nostru transmite creierului că îi place chestia asta pe care i-o face viteza și atunci, folosindu-se de căi care ocolesc conștientul, îl convinge pe acesta să îi comande tot lui, mai exact piciorului, să apese și mai mult pe accelerație.

Fiecare secundă, pusă lîngă o altă secundă și așa mai departe pînă adunăm un număr rezonabil de secunde, e o comoară incredibilă. E adevărat, în cele din urmă murim și sîntem îndreptățiți din cauza asta să ne întrebăm  „what’s the point?!” Dar avem nemurirea în suflet  și din cauza asta putem să trăim viața ca și cum ar avea sens. Dacă am rezolvat problema sensului vieții sau am reușit să o ignorăm, mai rămîne să ne dăm seama că secundele care zboară pe lîngă noi sînt mai prețioase decît o ploaie cu picături de aur, de exemplu. Dacă ar ploua cu aur și am putea să păstrăm doar aurul pe care îl prindem în aer, oare am sta la fel de nepăsători cum stăm acum și lăsăm secundele să treacă pe lîngă noi?

E amuzat că timpul ni se pare prețios doar cînd sîntem la volan și  încercăm să cîștigăm 5 sau 50 de minute cu prețul a mult combustibil și posibil al vieții noastre sau a altcuiva. Cel mai rău e atunci cînd cineva moare din cauza altcuiva. Oare nu e fraza pe care o auzim atît de des în reportajele despre accidente (  „a intrat pe contrasens și a izbit frontal o mașină care circula regulamentar” ) unul dintre cele mai urîte lucruri din cîte se pot auzi în media? Și mass-media românească e o chestie în care urîtul se găsește în multe și variate forme, știe toată lumea asta.

Trăim periculos

Viața periculoasă nu mai e de mult doar specialitatea celor mai curajoși și nesăbuiți dintre noi. Pericolul este împletit cu stilul de viață modern, astfel încît a trăi astăzi e totuna cu a trăi periculos. Să luăm ca exemplu ceea ce fără îndoială este unul dintre simbolurile cele mai puternice ale vieții moderne, anume automobilul. Mașina personală înseamnă libertate, iar libertatea este fără îndoială cel mai important cîștig al modernității. Un alt element fundamental al modernității este tehnologia, care fără îndoială a schimbat fața lumii ca nimic altceva. Acum, automobilul nu este nimic altceva decît tehnologie pusă în slujba libertății (învîrt cheia și dacă știu să conduc pot ajunge oriunde- dacă am și bani de combustibil, firește), ceea face limpede de  ce se poate spune despre ea că e unul dintre cele mai puternice simboluri ale modernității.

În ciuda preocupărilor constructorilor de automobile pentru creșterea standardelor de siguranță, banalul mers cu autobmobilul ne pune în fiecare secundă viața în pericol. În rutina zilnică a mersului la serviciu, în bucuria euforică a vacanțelor, în graba evenimentelor importante, automobilul ne însoțește și le face pe toate posibile, dar ne poate pune oricînd capăt vieții, fără să îi peste că nu mai ajungem la serviciu, că ne întrerupe tragic vacanța, sau că lasă lucruri importante și urgente veșnic neterminate.

Acum e mai limpede că a trăi periculos face parte din modul nostru zilnic, obișnuit de viață. Pentru noi, cînd mîncăm un hamburger la un fast-food, care ne poate infecta cu cine știe ce parazit sau  cînd zburăm peste mări și țări spre alte zări, mai sus de nori. Pentru copiii noștri cînd se joacă în parc sau în drum spre parc.

Sociologii au inventat sintagma de societate a riscului pentru a se referi la societatea modernă, gîndindu-se în principal la eventualitatea unui război nuclear, făcut posibil de fizica modernă, sau la scenariul unei pandemii, făcută posibilă de globalizare și așa mai departe. Lista pericolelor mari și mici, locale sau globale, ar putea fi cu greu epuizată. Între timp, însă, aerul de zi cu zi al vieții moderne este încărcat cu riscuri și paradoxuri. Viața se amestecă cu moartea, ducele cu amarul, frumosul cu urîtul, într-o viață care, oricîte riscuri ar avea, ne fascinează și ne ține veșnic în mișcare. E absolut sigur că nu am mai putea să schimbăm asta pe viața liniștită și lipsită de riscuri din premodernitate. Eu cred că, în ciuda tuturor pericolelor, nici nu am mai vrea.