Cu Andrei Pleşu despre pietre şi inimi

Am fost aseară la un curs de filozofie a religiei ţinut de Andrei Pleşu la facultatea de Litere. Nu înţeleg de ce, dar sala, care în primul rînd era mică, nu era deloc plină. Andrei Pleşu e fără îndoială unul dintre cei mai valoroşi români în viaţă şi lumea ar trebui să se înghesuie să-i soarbă cuvintele. Dacă nu lumea în general, măcar studenţii din facultatea aia. Dar la urma urmelor e de înţeles de ce era goală, pentru că românii rar se înghesuie la valori. Mai degrabă se înghesuie la cei care cîntă despre valoarea mea, valoarea mea. Dacă ar fi fost acolo Becali, probabil că ar fi fost mai mulţi gata să soarbă inepţiile acestui mare filosof-practician.

La un moment dat, într-o paranteză, Pleşu a citat din memorie pe cineva care spunea că regnul mineral, prin faptul că durează în timp mult mai mult decît cel organic, deci în virtutea acestei permanenţe, posedă calitatea de a fi într-o măsură mai mare, apropiindu-se mai mult de divinitate care este eternă deci este prin excelenţă.

Am răspuns, poate pripindu-mă în faţa maestrului, că totuşi pietrei îi lipseşte reflexivitatea, adică nu ştie că este, ceea ce o pune, după părerea mea, cel mai jos pe scara fiinţei, cel mai departe de divinitate care nu doar este, dar este vie. Astfel, bucăţica fragilă de carne care deschide ochii pentru o secundă şi îşi dă seama că este, are calitatea de a fi într-o cantitate infinit mai mare decît piatra care subzistă milioane sau miliarde de ani dar care propriu-zis nu există nicio clipă, avînd o fiinţă care îşi rămîne sie însăşi veşnic ascunsă.

Cred că am fost în stare să înţeleg argumentul din permamenţă cu privire la atributul pietrei de a fi aproape de divinitate. Dar ceva nu mă lasă să fiu de acord cu el, să nu îl recunosc ca valid. Bineînţeles,  Andrei Pleşu nu spunea că existenţa mineralului e superioară existenţei vieţii şi s-a grăbit să sublinieze acest lucru. Spunea doar că piatra are o relaţie specială cu timpul, fiind cumva în afara lui, la fel ca Dumnezeu. Poate argumentez în alt plan, dar inima, vorba celor de la Coldplay, îmi spune că oricît de mare ar fi sîmburele de adevăr din argumentul duratei pietrei în timp, e paralel cu realitatea. O inimă, chiar dacă bate o singură dată şi apoi tace veşnic, e infinit mai aproape de Dumnezeu decît o piatră care în afară de electroni şi alte particule subatomice, nu cunoaşte niciun fel de mişcare.

Maneliștii de la Coldplay

Citez din memorie cîteva versuri dintr-un cîntec (nu-mi amintesc care) al trupei Coldplay. Doineau ei, aproximativ, așa: I used to roll the dice, see the fear in my enemies eyes. Pentru cine nu înțelege, e vorba de a da cu zarul ca să moară dușmanul, după traducerea și adaptarea făcute de mine. Nu-i așa că atunci cînd citim versurile astea parcă începe să ne răsune în cap o manea?

Spun asta nu pentru a coborî trupa Coldplay la nivelul maneliștilor noștri, ci doar pentru a-mi pune la încercare propria prejudecată că tot ce spun maneliștii sînt a priori prostii. Poate  sînt. Dar poate nu sînt toate. Totuși, cred că aici exagerez cu auto-punerea-la-încercare.

Revenind la Coldplay, băieții ăștia sînt capabili de niște versuri incredibil de bune, demne de pana unor filozofi sau scriitori de Nobel. În The Scientist, de exemplu, cîteva versuri sună cam așa: Questions of science, science and progress, don’t speak as loud as my heart. După cum le înțeleg eu, versurile astea sînt un fel de manifest antiscientist. Scientismul este ideologia care spune că doar ceea ce este științific este important. Dar știința, oricît de bună ar fi, și este foarte bună, nu poate explica totul. O realitate redusă doar la ceea ce poate fi explicat științific, este o realitate extrem de sărăcită, sărăcită chiar de ceea ce e mai important în viață, cum ar fi dragostea, idealurile și în general valorile din care sînt construite omenescul. Coldplay ne-o spune pe șleau: inima, adică ceea ce scapă științei, are o vocea mai puternică decît aceasta. Sensul vieții, dacă există vreunul, rezidă exact în ceea ce  eludează știința. Și bine face că o eludează, căci dacă ar pune știința mîna ei luminătoare pe chestia asta, ar distruge-o, așa cum distruge un student o broască pe care vrea să o cunoască disecînd-o.

Nu mă aștept să aud vreodată să aud de la maneliștii noștri vreun vers care să aibă măcar pe jumătate atîta sens cît au versurile celor de la Coldplay. Mă amuz doar de apropierea verbală accidentală dintre cele două lumi altfel destul de paralele.