Spart

Ieri mi-am găsit maşina spartă în parcare. Dar nu am scris despre asta pe blog, pentru că nu sînt acel fel de blogger care scrie seara ce păţeşte ziua. Nu, eu sînt o specie superioară de blogger, care aşteaptă să treacă o zi şi apoi scrie. Ha, ha!

A fost bine că n-am scris ieri despre asta, pentru că povestea nu era..completă. Aseară, în parcarea din Kaufland, lipeam nişte plastic pe geam împreună cu Alin, cel mai înalt şi mai matur dintre toţi nepoţii nepoţii bunicului meu matern, deşi eu sînt cel mai mare ca vîrstă. Nu ştiu cum, dar discuţia a luat o turnură metafizică, în care eu mi-am expus pe scurt parte din concepţia mea despre lume şi viaţă. Fie că crezi sau nu în existenţa lui Dumnezeu (eu cred), trebuie ca pînă la urmă să ai maturitatea să înţelegi că tot ce se întîmplă pe lumea asta e, cu excepționale excepții, rezultatul hazardului, al întîmplării oarbe şi al voinţei libere a actorilor morali, adică noi oamenii. Odată ce ai înţeles asta, nu te mai întrebi de ce a trebuit să mi se întîmple tocmai mie chestia asta (fie că e vorba de un fleac costisitor cum e o maşină spartă, fie de o tragedie ca un viol, un accident grav sau moartea cuiva apropiat).  După ce am păţit ceva, deci după ce devenim victime, mintea noastră agravează lucrurile încercînd să îşi explice de ce tocmai nouă ni s-a întîmplat nenorocirea respectivă. Şi cum mintea noastră e infailibilă (din nou, ha, ha!), găseşte mereu o explicaţie. Şi cea mai la îndemînă explicaţie e una masochistă, în care noi sîntem de fapt, într-un fel, vinovaţi de ceea ce s-a întîmplă. Eu puteam să mă victimizez cu una dintre următoarele propoziții: am numere de bulgaria, trebuia să parchez in altă parte etc. Victima unui viol trăieşte un adevărat iad abia după ce a fost agrestă, atunci cînd conştiinţa începe să înţeleagă ce s-a întîmplat de fapt. Oricum, nu mă pricep la psihologie, aşa că las discuţia asta. Concluzia mea, la nivel metafizic, era că a înţelege că tot  ce se întîmplă e rezultatul hazardului, te scuteşte de efortul inutil de a mai ridica pumnul furios spre cer şi a întreba De ce, Doamne??! Sau, pentru atei, de ce Universule??! Rezultatu la fost că nu am fost nicio secundă nervos ceea ce am impresia că îl descumpănea un pic pe Alin, care îşi închipuia că mă consum în mine. Nu am înjurat pe nimeni, pentru că oricum asta n-ar fi rezolvat nimic şi pentru că cel mai probabil am fost victima unui drogat care nu ştia ce face şi de care mi-e milă.

E o uşurare incredibilă în a accepta gratuitatea a tot  ceea ce se întîmplă, lipsa de sens şi semnificaţie. Căci ce ne eupizează cel mai mult de energie este încercarea nostră constantă de a impregna cu sens natura moartă, ca să zic aşa.

Doar că povestea nu se termină aici. Astăzi am ajuns pe Mihai Bravu, la un magazin cu piese din dezmebrări auto. Am găsit un geam cu 230 de lei şi montatul a mai costat încă 50. Doar că aşteptînd acolo, mi-a venit ideea să verific uleiul pentru că acum două zile mai adăugasem nişte ulei proaspăt.  Sub capotă mă aştepta o surpiză neagră şi neplăcută. Cu mîinile îngheţate, nu aşezasem bine capacul şi în timpul mersului acesta sărise. Nu pierdusem prea mult ulei, dar aş fi pierdut dacă nu verificam atunci. Şi nu aş fi verificat atunci dacă nu aş fi fost acolo, aşteptînd să mi se schimbe geamul spart. Şi paguba ar fi putut să fie mult mai mare dacă piedeam mult ulei. Am fost tentat atunci să cred că pînă la urmă totul se întîmplă cu un scop, să zic şi eu ca creştinul de rînd şi ca actorul tipic de prin fimele hollywoodiene, că nu există coincidente.

Dar mi-a trecut repede. Eu ştiu mai bine. Aşa că nu am cedat preaomenescului instinct  de a împroşca cu sens peste tot (mult mai omenesc decît instinctul specific masculin de a împroşca cu ADN peste tot). A admite că nu există coincidente, înseamnă a crea nişte probleme atît de mari încît nici măcar Dumnezeu Cel Atotputernic n-ar putea să le rezolve. În schimb, întîmplarea, coincidenta, hazardul, adică rezultatul libertăţii noastre şi a naturii, e cheia înţelegerii celor mai serioase întrebări pe care şi le poate pune un om.

Hai noroc!

Oare „hai noroc” vine de la „să ai noroc” ? Probail, dar nu e aşa de important asta. Mai important e gestul care însoţeşte vorba asta. Barbaţii îşi strîng mîna cînd se întîlnesc, în semn de salut. Pînă să ajung în Suedia, credeam că bărbaţii din toată lumea fac treaba asta. Vorba celor de la Guerilla, toate femeile din lume ştie că binele învinge! Eh, l-aş contrazice un pic pe Tamango: am o bănuială că nu toate femeile din lume ştie că binele învinge, pentru că, iată, nu toţi bărbaţii din lume ştiu că atunci cînd te întîlneşti cu un alt bărbat, trebuie să dai mîna. Strînsul mîini, însoţit opţional de „hai noroc” sau altceva din registrul ăsta, e o întîmplare culturală care în alte spaţii culturale nu se practică. În anumite părţi din Asia, de exemplu, oamenii se înclină uşor în loc să dea mîna. Suedezii nu se înclină dar nu dau nici mîna, iar eu am rămas de vreo două ori cu mîna întinsă şi simţindu-mă prost. Facem de nenumărate ori greşeala să luăm ca insulte personale chestii care nu sînt nici pe departe aşa ceva. În Suedia bărbaţii nu dau mîna cînd se întîlnesc. Un simplu „hej” de la distanţă e suficient. Asta poate ar întări clişeul că nordicii sînt reci, dacă nu am ţine cont şi de altceva. Anume că atunci cînd doi bărbaţi  care sînt prieteni se întîlnesc, dacă se simte nevoie de mai mult de un simplu hej, atunci se îmbrăţişează.

Şi în domeniul ăsta, ca şi în altele, Suedezii ştiu mai bine decît restul lumii. Ieri eram în penitenciarul Rahova pentru un interviu cu un arestat preventiv. De obicei nu sînt obsedat de igienă,a din contră, uneori chiar mănînc mere fără să le spăl, de exemplu. Dar aşteptîndu-l pe respectivul să vină de la cameră, dintr-o dată am început să mă gîndesc că în drum spre mine n-o să dea pe la baie să se spele pe mîini, şi de unde ştiu eu de unde şi-a scos mîinile în momentul în care l-a anunţat gardianul că e cineva de la probaţiune care vrea să vorbească cu el? Mi-am spus atunci că orice ar fi, n-o să dau mîna cu el. Însă dragul de el a venit cu mîna întinsă şi bineînţeles că n-am putut să-l refuz. Nu-mi stă în fire să rup inimile oamenilor, deşi sînt unii care m-ar contrazice. Însă dacă uneori rup inimile oamenilor, o fac pentru că nu am de ales, acum am avut de ales şi am ales să îi strîng mîna. Nu prea tare, destul cît să nu se simtă refuzat.

Astăzi, în timp ce eram în puşcăria Jilava, de data asta, aşteptînd să mă întîlnesc cu un alt arestat, am început din nou să fiu nostalgic după Suedia, ţara unde oamenii nu îţi întind mîna, evitînd astfel unele momentele stînjenitoare legate de practica asta. Aş fi vrut ca deţinutul nostru să fie mulţumit cu un simplu bună ziua şi să stea jos. În timp ce visam la Suedia, un grup de deţinuţi care se întorcea de la o excursie la Instanţă tocmai intra pe uşă în aşa numitul PPD, în jargon de Jilava. Unul dintre ei, mare şi atletic, avea un tricou galben pe spatele căruia scria cu albastru Sverige, adică Suedia. Bineînţeles că a fost o coincidenţă, ca mai tot ce se întîmplă pe lumea asta, dar în mintea mea a fost mai mult decît atît. A fost un fel de breşă magică într-o realitate banală şi gri, una prin care o realitate mai bună şi mai luminoasă mi-a făcut scurt cu ochiul. Sigur, la cîteva minute după momentul ăsta quasi-metafizic, a venit deţinutul, fost consumator de droguri ca şi cel de ieri din Rahova, şi care la fel ca cel de ieri s-a simţit dator să-mi strîngă mîna pentru a-mi demonstra respectul. Vina nu e a lui, fireşte, şi nu l-am refuzat nici pe el. E vina unei mini-instituţii, instituţia strînsului mîinii, pe care eu aş desfinţa-o dacă aş putea.

Cine rîde, ajunge!

Mi se aplică şi mie vorba asta din titlu. Mai ştiţi ce ziceam ieri despre superstiţioşi? Pe scurt, ziceam că funcţionează doar în cîţiva neuroni, din miliardele pe care le au. Acum vreo două ore, însă, aşteptam la intrarea în biroul decanului şi m-am uitat la ceas. Era 11:11. Am zîmbit, gîndindu-mă la vremurile de mult trecute în care, cînd mă uitam la ore fixe, speram să însemne că „mă iubeşte”. Acum am crescut şi mi se par doar coincidenţe fără sens. Şi bineînţeles că asta sînt. De ce, adică, ar şti ceasul dacă mă iubeşte cineva? Şi presupunînd că ar şti, de ce s-ar obosi să îmi spună? Doar că în secunda aia îi spun, amuzat, unei colege care era lîngă mine, despre întîmplarea asta. Ea rîde dar îmi spune că azi sîntem în ziua a 11-a, luna a 11-a. În momentul ăla m-e trecut un fior de superstiţie. Asta chiar trebuie să însemne ceva! Mă întreb cum m-aş fi simţit dacă am fi fost în 2011 în loc de 2009, sau în 1111. Tipii ăia care trăiau în 1111 au pierdut ocazia să se uite la ceas la ora 11:11, în data de 11.11.11, pentru că pe vremea aia nu existau ceasuri de mînă iar alea de perete erau rare. Poate pe vremea aia, în plin Ev Mediu, o fi însemnînd ceva să te uiţi la ceas în astfel de momente rare, dar azi, într-o lume luminată de flacăra ştiinţei, nu mai înseamnă nimic, din păcate. Ah, că bine zicea Blaga despre corola de minuni a lumii!

Combinaţie

Toată lumea ştie ce e aia o combinaţie, nu? De fiecare dată cînd auzeam cuvîntul ăsta folosit pentru a desemna vreo afacere sau vreo şmecherie, îmi venea să rîd. Asta pînă am văzut White cat black cat al lui Kusturica, probabil una dintre cele mai reuşite comedii ale tuturor timpurilor. Acolo, cuvîntul acesta e folosit atît de natural de unul dintre personajele principale cu referire la încercarea de a fura un tren, încît de atunci nu mai pot să rîd cînd îl aud. A folosi cuvîntul combinaţie pentru a te referi la vreun furtişag, trafic de droguri sau altceva asemănător, mi se pare la fel de natural cu a spune că haina de pe tine e o combinaţie de lînă şi poliester . Mai e o singură folosire a cuvîntului combinaţie  care mi se pare amuzantă, anume cu referire la relaţiile dintre un bărbat şi o femeie, cînd se spune că s-au combinat.

 

Sîmbătă seara, de fapt duminică dimineaţa, am nimerit, fără să-mi dau seama, în mijlocul unei combinaţii. Era cam 4 30 am şi mă întorceam acasă împreună cu un prieten care stă de mulţi ani în Madrid şi care mai vizitează din cînd în cînd ţara de care îi e dor. În parcare, un tip îşi aşezase maşina pe două locuri, de-a curmezişul. Eu parchez pe trotuar pentru că n-am loc de el. Mă dau jos din maşină hotărît să îi aplic avertismentul atît de la modă în Bucureşti. Mă apropii de maşină, apuc ştergătorul şi îl ridic. În secunda aia, ceva se mişcă în maşină. Cineva era acolo, nemişcat, însă treaz. „Ce faci vrei mă?”, zice el. Eu mormăi nişte scuze, abia revenindu-mi din surpriză. Tipul e foarte agitat şi e clar că, deşi e foarte arţăgos, vrea să scape repede de mine, motiv pentru care îmi face semne cu mîna să mă car. Eu mai îmi cer scuze odată şi plec, deşi n-ar fi trebuit să îmi cer scuze, că doar el parcase aiurea. Ajungem sus şi prietenul meu îşi dă seama că a uitat ceva în maşină. Cînd revine îmi povesteşte că tipul căruia îi ridicasem eu ştergătorul îşi aprindea farurile, dînd semnale, că o maşină oprise mai încolo şi mai multe persoane coborîseră din ea. În momentul ăla am înţeles că de fapt maşia era pusă de-a curmezişul tocmai pentru a putea da semnale într-o anumită direcţie, şi că m-am trezit să ridic ştergătoarele unei maşini implicate într-o combinaţie. Ce combinaţie o fi fost, nu ştiu, dar ştiu că duminică dimineaţa aş fi putut să fiu la locul nepotrivit, cum se zice. Cînd vedeam nevinovaţii ăia care mor prin filme doar pentru că  se întîmpla să strice vreo combinaţie,  nu credeam că aş putea să ajung şi eu în vreo situaţie similară. Poate exagerez şi paote nu era vreo chestie de viaţă şi de moarte, dar în orice caz, ştiu că, pentru prima dată, am simţit şi eu pe pielea mea ce e aia o combinaţie, chiar dacă doar accidental şi în rolul trecătorului inocent care o strică.