Vecini de coşmar: secţia 19 poliţie, şcoala generală şi magazinul de vise

Secţia 19 Poliţie e chiar lîngă piaţa Rahovei, pe strada Amurgului. Tot acolo e şi o şcoală generală, şi tot acolo e şi un magazin de droguri legale sau „etnobotanice”. Blocurile de pe strada Amurgului seamănă destul de mult cu cele de pe strada Aleea Livezilor despre care am mai scris pe aici. Magazinele astea se mai numesc şi
„de vise”, deşi ar trebui să se numească „de coşmaruri”, pentru că  prafurile care se vînd acolo şi care se fumează şi se injectează, sînt mai criminale decît heroina sau decît orice alt drog pentru care ajungi la puşcărie. Lucrurile stau cam aşa: marijuana e sănătate curată pe lîngă heroină; iar heroina e sănătate curată pe lîngă drogurile legale care se vînd în magazinele de vise aflate pe lîngă şcoli şi pe lîngă secţii de poliţie şi împrăştiate peste tot în Bucureşti. Drogurile astea legale, deşi se numesc etnobotanice, sînt nişte derivate de metamfetamină, deci n-au nimic în comun cu plantele, motiv pentru care denumirea de etnobotanice e cu totul improprie. Dar nu fără rost, pentru că cei care au ales-o au vrut să sugereze că ce vînd ei acolo sînt plante culese de prin grădinile Domnului, deci nu pot fi prea periculoase. Doar că în realitate ei vînd prăjiturele gătite doar din ingrediente artificiale prin bucătăriile dracului.

Şi lucruile stau cam aşa: cînd sună clopoţelul, în loc să dea fuga la covrigi, copiii dau fuga la magazinul de vise şi fumează ceva. Mai pe seară o să îşi injecteze, căci aşa funcţionează treaba: progresiv. După aceea, pentru că îşi pierd minţile şi ajung să fure şi să tîlhărească, ajung la secţia 19 de poliţie, care e tot acolo, în apropiere. Avem deci de-a face nu cu un cerc, ci cu un triunghi vicios.

Cei aflaţi în vîrful piramidei puterii, ca să folosesc tot o metaforă geometrică, se uită la copiii care îşi distrug vieţile şi pe ale celor din jurul lor şi spun: lasă-i să moară, proştii! Doar că nici familiile celor mai bogaţi nu sînt scutite de vraja magazinelor de vise, deşi e adevărat că cei care mor pe capete sînt cei mai săraci şi mai proşti. Pentru cei bogaţi există otrăvuri mai rafinate şi mai puţin periculoase, cum ar fi cocaina, deşi tot la mormînt duce şi asta în cele din urmă.

 

Cocaină gratis şi la cea mai înaltă puritate pentru toată lumea!

În goana omenirii după senzaţii tari, aceasta s-a împotmolit în zilele noastre în droguri. Multe dintre efectele drogurilor pot fi şi sînt de fapt produse în mod natural de corpul nostru, fără mijlocirea criminală a substanţelor chimice. De exemplu, se ştie că exerciţiul fizic produce endorfine, substanţe pe care creierul nostru le produce pentru el însuşi, şi care sînt un adevărat drog al bunei dispoziţii, doar că fără toate efectele negative care vin cu drogurile introduse din exterior. Ce se înîmplă cu omenirea astăzi e că doreşte doar senzaţiile tari fără procesele, uneori anevoioase, care le produc. Aşa că luăm Xanax sau iarbă sau chiar heroină ca să ne simţim altfel, în loc să alergăm în parc sau să facem lucruri bune pentru cei din jur (se ştie că şi asta produce un sentiment vecin cu fericirea). Trăim într-o cultură în care fericirea e confundată permanent cu diverse pilule.

Deşi heroina rămîne liderul de piaţă în luma drogurilor (heroina, se pare, e cea mai scumpă marfă de pe pămînt, incluzînd aici uraniul îmbogăţit şi alte minuni), probabil că cel mai popular drog e cocaina. Heroina e mai degrabă drogul proştilor, pentru că ştii de la bun început că o se te omoare în scurt timp, în timp ce cocaina pare a fi drogul deştepţilor, al artiştilor. Unii au impresia că drogurile stimulează creativitatea. Poate o stimulează, dar creativitatea stimulată de droguri n-o să fie niciodată mai mult decît simplu delir individual, deci n-o să aibă niciodată valoare intersubiectivă adică publică. Dar nu despre asta vreau să scriu. Cocaina nu e vînat doar pentru creativitate, ci pentru că în general este drogul care amplifică viaţa însăşi.  Energie pură, fericire inhalabilă, extaz porţionat în liniuţe, colorează cenuşiul vieţii şi în general amplifică, cum ziceam, viaţa. S-ar zice că pentru un astfel de drog nu există stimulent natural. Adică, efectele cocainei nu ar putea fi produse altfel decît prin inhalarea de cocaină. Doar că recent cineva a pus pe Facebook un articol în care dragostea era comparată cu cocaina. Unii care au ştiut unde să se uite au văzut că în creierul îndrăgostiţilor se produce ceva asemănător cu ce se produce în creirul consumatorilor de cocaină.

Şi nu e aşa? Nu amplifică dragostea viaţa însăşi? Nu o colorează? Nu te face mai creativ? Nu te duce pe culmile fericirii şi ale extazului? Desigur, cu riscul implicit de a te arunca de acolo în prăpăstiile disperării. Dar fără risc nu e posibilă nici dragostea nici fericirea, şi ăsta e un lucru pe care nu l-au înţeles niciodată cei care îl critică pe Dumnezeu care a încercat să le creeze pe amîndouă şi după părerea lor mai bine nu se apuca de aşa ceva. Dar nici despre asta nu vreau să scriu acum. Ci despre faptul că dragostea este veritabila cocaină, o cocaină ruptă din rai, dacă pot să spun aşa, căci în ea se găseste efectele cocainei în forma lor cea mai pură, dar fără chinul iadului care înseamnă pînă la urmă consumul de cocaină.

Dacă înţelegem dragostea în felul ăsta, să ne mai mirăm atunci că ea ţine doar trei ani? Căci, oricît de ruptă din rai ar fi, pînă la urmă tot un fel de abuz asupra creierului prin suprasolicitare (un fel de overclocking, pentru it-şti) pare să fie. Ar fi minunat dacă dragostea-cocaină ar ţine toată viaţa, dar uite că nu ţine, pare a ne spune întreaga experienţă. În schimb, dragostea-cocaină are funcţia, ca şi cocaina-cocaină, de a crea dependenţă de obiectul ei. Cu alte cuvinte, dragostea-cocaină este un proces de sudare la temperaturi extrem de înalte. După ce se termină sudarea, cei doi rămîn sudaţi dar fără scînteile şi fierbinţeala procesului de sudare. Ce rămîne e legătura, fuzionarea, care, dacă nu cumva se consumă alte droguri, poate fi veşnică.

Alba-neagra

Am văzut în seara asta un corb care ghicea sub ce cutie se află bucata de măr mai bine decît toți fraierii care sînt păcăliți prin bîlciuri. De asemenea, corbul putea să deschidă un seif după ce vedea o singură dată proprietarul închizîndu-l. Cu alte cuvinte, avea memoria mai bună decît a mea, ca și spiritul de observație. Sfat pentru șmecherii cu alba-neagra: dacă vine un corb la taraba voastră, ar fi bine să nu-l lăsați să joace.

Cînd eram mai mic și mult mai puțin exigent cu filmele, adică pe vremea cînd toate mi se păreau frumoase, Nicholas Cage m-a făcut să plîng în Avionul condamnaților. Probabil de atunci am rămas cu o slăbiciune pentru el. Privirea, gesturile, felul în care vorbește și merge, toate emană un aer tragic-dulceag, ca și cum ar fi vorba de niște dulcegării tragice. Sau poate ar trebui să-mi aleg eu mai bine cuvintele. Oricum, de atunci am văzut multe filme proaste cu Cage, și totuși imaginea asta de erou ce suferă constant nu s-a șters cu totul. A venit însă Bad lieutenant. Port of call New Orleans , filmul care mi l-a redat pe Cage în toată splendoarea lui homeriană. După Noica, măreția tragediei grecești sta în aceea că făcea în așa fel ca toată lumea să aibă dreptate, cu alte cuvinte, albul și negru erau amestecate într-un gri omogen. Nicholas Cage joacă rolul unui polițist pe care știi sigur că ar trebui să-l urăști, dar pe care nu poți să nu-l iubești. Constant sub influența cocainei și din cînd în cînd, din greșeală, sub influența heroinei sau a marijuanei, Cage merge legănîndu-se pe linia ce desparte binele de rău. La un moment dat ai zice că nu mai e nimic bun în el, dar cumva reușește să-și păstreze echilibrul și să rămînă mereu cu un picior în alb.

N-am reușit să-l văd la cinema, mi-am luat dvd-ul de pe filelist.ro. Îmi pare rău că nu l-am văzut la cinema, pentru că e unul dintre filmele care face toți banii. Deși, am auzit că lumea a ieșit din sală înainte să se termine filmul. Ăsta e semn că filmul a fost cu adevărat bun. Dacă ar rula un film de Tarkovsky în Mall și s-ar fi trezit acolo cei care își aleg filmul cu cinci minute înainte să înceapă, sînt absolut sigur că pînă la final nu ar mai rămîne mai mult de vreo două persoane în sală. Dintre care una probabil ar dormi. Așadar, felicitări pentru Bad Lieutenant că a reușit să scoată lumea din sală, căci așa se măsoară valoarea în sălile noastre de cinema.

Că tot a venit vorba de cinematograf, vești bune pentru cei care vor să vadă Avatar pe IMAX: în cursul săptămînii biletul e doar 22 de lei ziua și 26 seara. Mai ieftin decît speram. Sigur, filmul ăsta e unul dintre cele care reușesc să placă la toată lumea și să aibă oarecare  valoare artistică, pe lîngă realizarea tehnică nemaivăzută ( vorbesc din auzite, nu l-am văzut încă). Dar, ca regulă generală, rămîne valabil ce ziceam mai devreme: filmele cu adevărat bune sînt alea de la care pleacă cel puțin jumate din oamenii din sală. Sigur, asta dacă oamenii ăștia sînt dintre cei care își aleg filmul după cît de multe explozii sînt în trailer sau după cît de colorat e posterul care îi face reclamă.