La Pol, birjar, la Pol!

WhatsApp Image 2018-09-01 at 4.34.58 PM

Sînt mai multe feluri de a merge în Vama Veche. Unul dintre cele mai obișnuite este acela în care mergi în Vamă și apoi încerci să îți amintești ce s-a întîmplat. Acum cîteva săptămîni am fost și eu în Vamă,  și îmi aduc foarte bine aminte ce s-a întîmplat. Am avut norocul să fiu voluntar cu ALIAT, un ONG care funcționează în sfera tratării și prevenției adicțiilor de tot felul, inclusiv a adicției de alcool. Pentru că tot a venit vorba, știați că bărbații români sînt cei mai mari bețivi din lume? Nu glumesc. Nici eu n-aș fi crezut, dar conform unui studiu foarte serios, bărbații români beau mai mult decît bărbații ruși și cei irlandezi,  despre care eu credeam că ar fi principalii candidați la acest titlu onorabil. Cînd vine vorba de femei nu știu exact cum stau lucrurile, tot ce știu e că medalia de aur a fost luată la capitolul ăsta de femeile din Ucraina.

Dar să revin la ALIAT și la Vama Veche. De mulți ani, ALIAT organizează de cîteva ori pe vară un proiect numit Cortul de Chill, care constă într-adevăr într-un cort de chill unde se poate auzi probabil cea mai bună muzică din Vamă (părerea mea, desigur, nu  pretind că e vorba adevărul absolut), dar mai important, unde oricine intră găsește un pahar de apă, de ceai sau de cafea gratis și unde, și mai important, poate privi într-o oglindă care e construită în așa fel încît să răspundă la întrebarea oglindă, oglinjoară, cine e cel mai alcoolic din țară? Și acum vorbind serios, oglinda este de fapt chestionarul AUDIT conceput de Organizația Mondială a Sănătății cu scopul de a oferi posibilitatea oricui dorește asta să reflecteze asupra relației pe care o are cu alcoolul. Și în acest sens, chestionarul chiar funcționează ca o oglindă. Și asta am făcut eu toată ziua timp de trei zile în Vama Veche, am invitat pe oricine a trecut pe la cortul nostru de chill să privească în oglinda chestionarului AUDIT. Pentru cine avea curajul să facă asta, pentru că e nevoie de curaj să privești în această oglindă, exista și un premiu. Și de fapt aici voiam să ajung. La premii. Premiile erau, dacă îmi aduc eu bine aminte, următoarele: un frisbee, o pereche de ochelari de soare (care reușeau să arate foarte bine pe cele mai multe tipuri de față, ceea ce nu e puțin lucru), o coardă de sărit..coarda, o sacoșă și o busolă. Și de fapt la busolă voiam să ajung, pentru că busola era cel mai rîvnit dintre toate premiile. Într-un fel, la un nivel foarte elementar, puteam să înțeleg foarte bine de ce, pentru că și eu o rîvneam la fel ca toată lumea. Dar dacă încercam să înțeleg rațional ceea ce înțelegeam mai degrabă instinctual la nivel elementar, aveam o problemă. Pentru că dintre toate premiile, tocmai busola era cel mai fără de folos lucru. Hai să ne gîndim un pic. Nimeni nu ajunge niciodată într-o situație în care să aibă nevoie de busolă și  toată lumea știe asta. Adică, probabilitatea ca cineva să se rătăcească și să aibă nevoie de o busolă pentru a găsi Polul Nord, e practic zero pentru practic 99,9% din populația lumii. Și atunci, cum se explică fascinația pe care o exercită busola asupra celor 99,9% din cei care au intrat în cortul ALIAT și care cred că reprezintă, din acest punct de vedere, un eșantion destul de reprezentativ pentru toată lumea?

Cel mai bun răspuns la care pot să mă gîndesc este că fascinația busolei vine nu din posibila ei utilitate practică, toată lumea fiind conștientă că această probabilitate practic nu există, ci tocmai din inconștient, adică fascinația busolei asupra individului este sută la sută de natură simbolică. Mai precis, este promisiunea găsirii unei direcții, adică a sensului. Motivul pentru care toată lumea vrea busolă este expresia unei căutări existențiale,  un vlăstar crescut din realitatea tristă a lumii noastre în care, în ciuda faptului că fiecare pas pe care îl facem corespunde unor coordonate GPS, nimeni nu știe de fapt încotro merge și mai ales încotro ar trebui să meargă. Să nu exagerez, nu chiar nimeni. Doar 99,9% din populația lumii.

Zi de odihnă

Ascultam recent o melodie (de fapt ma uitam la un clip pe Youtube care avea melodia asta ca fond muzical) care zicea cam așa: It’s Saturday, hey, hey! Versul ăsta era repetat la refren cu o euforie dionisiacă pe care nici cel mai bun scriitor nu poate spera sa o poată descrie în cuvinte, deci nici eu (sic!).

Mi-am dat seama atunci de faptul că aranjamentul actual  al săptămînii de lucru face ca de fapt adevărata zi de odihnă să fie sîmbăta, nu duminica, deși oficial creștinătatea (cu excepțiile neglijabile cantitativ ale Adventiștilor de Ziua a Șaptea și Baptiștilor de Ziua a Șaptea) a adoptat duminica drept zi de odihnă. Cînd spun „adevărata zi de odihnă”, o spun nu neapărat dintr-o perspectivă teologică, ci din cea infinit mai imanentă a odihnei golită de toate semnificațiile ei sacre. Pentru că muncitorul modern este obosit și stresat, ziua de vineri îl găsește plin de tensiune, ca o coardă întinsă la maximum (poate nu în România, dar în restul lumii unde chiar se muncește).  Coarda se relaxează vineri seara și se odihnește sîmbătă, nu-i așa? Deci practic duminica te găsește deja odihnit. Dar punctul cel mai important al celor spuse aici este că  sîmbăta este singura zi în care ești efectiv liber, plutind în ea ca într-o scurtă și trecătoare, dar fericită oază de  imponderabilitate: te-ai desprins definitiv de săptămîna de lucru care tocmai a trecut în momentul în care ai ieșit din birou sau ți-ai dat jos salopeta de șantier, și plutești în liniștea fără griji a zilei de sîmbătă. Duminica nu e deloc fără griji, chiar dacă e și ea o zi liberă (și oficiala zi de odihnă) pentru că asupra ei acționează deja gravitația grea a zilei de luni. Practic duminica este ziua în care zborul fără griji al zilei de sîmbătă începe pregătirea pentru aterizare: te și vezi intrînd în birou sau îmbrăcînd salopeta.