Traficul din Bucureşti: între Kant şi Sartre, între sublim şi iad

Immanuel Kant a fost unul dintre gînditorii care, la fel ca Platon de exemplu, au contribuit la fixarea cursului istoriei. Multe dintre ideile lui Kant au ajuns să fie literă de lege , o lege nescrisă dar extrem de eficientă, pentru întreaga modernitate occidentală. Kant ne-a dat şi cea mai influentă definiţie a sublimului. Nu ştiu dacă am înţeles-o eu bine, dar după el sublimul este sentimentul care rezultă dintr-o tensiune sau nepotrivire a conceptului cu intuiţia. Un exemplu des folosit pentru a ilustra tensiunea asta este lumea. Am conceptul de lume în întregul ei, dar nu mi-o pot imagina în totalitatea ei. Adică, pot să spun lume şi să mă refer astfel la toată planeta  sau la toată realitatea, dar nu pot s-o cuprind pe toată într-o singură imagine. Îmi pot imagina şi  pot vizualiza, pe rînd, fragmente din lume, dar niciodată lumea în ansamblul ei. Mă gîndeam acum la sentimentul de uşurare pe care îl încearcă orice şofer care stă undeva linişitit şi aude claxoanele furioase ale celorlalţi şoferi furioşi pentru că sînt blocaţi în trafic. Cînd este el însuşi în trafic, pentru că face parte din el, nu-l poate vizualiza ca pe un ceva general, pentru că trebuie să fie atent la cum conduce. Din distanţa şi liniştea lui, însă, claxoanele celorlalţi şoferi îl pot ajuta să vizualizeze traficul ca pe o realitate generală, o entitate chiar. Dar bineînţeles că nimeni nu îşi poate reprezenta traficul în general. Putem doar să ne reprezentăm sau să vizualizăm cutare stradă, cutare intersecţie blocată, cutare accident etc, pe rînd. Deci din ideea de trafic, care e o construcţie mentală,  şi din imposibilitatea vizualizării ei rezultă sublimul. Deci n-am încotro decît să spun că pînă şi traficul din Bucureşti e sublim. În sens Kantian, desigur. Pentru că în alt sens şi ca să-l parafrazez pe alt filosof (pe Sartre care spunea că iadul sînt ceilalţi oameni), se poate spune că iadul sînt celelalte maşini.

Românul e frate cu bulgarul

În fiecare dimineaţă, înainte să ies din casă, aud claxoanele nervoase ale soferilor blocaţi în trafic pe Calea 13 Septembrie. Nervozitatea din claxoane se transfera cumva şi asupra mea, gîndindu-mă că în scurt timp trebuie să intru şi eu în nebunia aceea, fie cu maşina mea, în rarele cazuri în care merg cu maşina la serviciu, fie cu autobuzul. Însă de cînd mi-am luat bicicletă claxoanele nervoase au asupra mea efect de Redbull, ca să zic aşa, adică îmi dau aripi. Căci cu bicicleta pot să zbor, chiar dacă nu pe deasupra, ci printre maşinile blocate în trafic, aşa că atunci cînd aud claxoanele, tot ce simt e milă pentru şoferii nervoşi şi ceva vecin  cu fericirea pentru mine, ştiind că în aproximativ 13 minute ajung la serviciu. Poate endorfinele de care mai vorbeam şi altă dată sînt de vină, însă partea zilei în care sînt pe bicicletă e de departe cea mai frumoasă dintre toate.

Recent mi-am înmatriculat şi eu maşina în Bulgaria. În Romania, înmatricularea şi toate taxele pe un an m-ar fi costat în jude de 2500 de euro. În Bulgaria, m-a costat totul, inclusiv platforma care m-a trecut graniţa, 400 de euro. 400 de euro şi 4 ore din viaţa mea, pentru că Boris, bulgarul care s-a ocupat de maşina mea, avea trecere la toate cozile şi trecea înaintea tuturor. Maşinile înscrise în Bulgaria sunt în perfectă legalitate, doar că tindem să le privim ca şi cum ar exista cumva la limita legalităţii. Poate e vorba de o maşină frumoasă, dar în ochii noştri faptul că e înscrisă în Bulgaria o face să pară mai puţin frumoasă. Înainte de a fi mijloace de transport, maşinile sunt, poate pentru noi românii mai mult decît pentru alţii, indicatori de status. Astfel, o maşină are, pe lîngă alte funcţii, şi funcţia de a simboliza. Poate simboliza putere, bani, faimă etc. Tocmai din cauza asta numerele unei maşini îi pot afecta atît de mult funcţia. Un BMW cu numere de Bucureşti e privit cu totul altfel decît acelaşi BMW cu numere de Bulgaria (sau cel puţin aşa mi se pare mie). Asta pentru că numerele de Bulgaria spun despre proprietarul maşinii că acesta a nu „merită” să fie proprietarul maşinii, cel puţin nu la fel de mult ca cel cu numere de Bucureşti şi care e mai legitim. Cînd spun că nu merită, nu mă refer la merite personale, pentru că sînt mulţi cei care nu şi-au cîştigat maşinile prin muncă grea şi cinstită. Prin „merită” voiam să subliniez discrepanţa dintre puterea simbolică a maşinii şi statutul simbolizat. Mai simplu spus, o maşină cu numere de Bulgaria are o putere simbolică mai mică decît una cu numere de România. Sau poate are o putere simbolică la fel de mare sau chiar mai mare, însă puterea ei simbolică este orientată în jos, nu în sus.

Oricare ar fi situaţia simbolică a maşinilor înscrise în Bulgaria, cert e că din punct de vedere sociologic explozia de maşini bulgăreşti din ţara noastră e perfect explicabilă şi cît se poate de naturală. Individul e (în general) un actor raţional care se orientează în funcţie de oportunităţi. Dacă mii de români îşi înscriu maşinile în Bulgaria, asta e rezultatul unei oportunităţi  şi conduitei actorilor raţionali care exploatează această oportunitate, aşa că n-ar trebui să se mire nimeni, cu atît mai puţin cei care au creat condiţiile pentru situaţia asta, adică iubiţii noştri conducători. În ilegalitate sînt nu cei care circulă cu maşini înscrise în Bulgaria, ci Statul Român care menţine o taxă de primă înmnatriculare ilegală şi care  face lumea să se îndrepte spre meleaguri mai normale cînd vine vorba de taxare.

Aţi urmărit reflecţiile (rutiere) ale unui proprietar de BMW înscris în Bulgaria care circulă mai mult cu bicicleta şi care au fost scrise mai mult pentru el decît pentru alţii.