Feynman și incertitudinea

Am scris de mai multe ori despre mecanica cuantică și principiul incertitudinii ca și cum aș fi știut despre ce vorbesc. Adică, am dat impresia că m-aș pricepe la fizică. Trebuie să îmi cer scuze pentru impresia asta și să fac precizarea că sînt la fel de analfabet la fizică pe cît sînt la matematică, de exemplu. Și sînt foarte analfabet la matematică (sic). Tot ce fac și eu e să mai citesc cîte o carte din care se mai lipește de mine cîte o idee mai ușor de digerat pentru o minte de profan ca a mea.

Redau mai jos un pasaj care rezumă foarte bine semnificația principiului incertitudinii pentru mecanica cuantică, luat dintr-un curs introductiv in fizică al lui Richard Feynman, o carte de 1300 de pagini la care citesc de ceva timp și pe care sper să o termin pînă la anul pe vremea asta.

Iată pasajul cu pricina. Mai întîi în original, și apoi în traducerea mea, care desigur lasă multe de dorit, dar alt traducător mai bun nu am la îndemînă momentan.

We would like to emphasize a very important difference between classical and quantum mechanics. We have been talking  about the probability that an electron will arrive in a given cirucmstance. We have implied that in our experimental arrangement (or even in the best possible one) it would be impossible to predict exactly what would happen. We can only predict the odds! This would mean, if it were true, that physics has given up on the problem of trying to predict exactly what will a happen in a definite circumstance. Yes! physics has  given up. We do not know how to predict what would happen in a given circumstance, and we believe now that it is impossible, that the only thing that can be predicted is the probability of different events. It must be recognized that this is a retrenchment in our earlier ideal of understanding nature. It may be a backward step, but no one has seen a way to avoid it.(356)

(…) And no one has figured out a way out of this puzzle. So at the present time we must limit ourselves to computing probabilities. We say “at the present time”, but we suspect very strongly that it is something what will be with us forever-that is impossible to beat that puzzle- that this is the way nature really is.

„Am vrea să subliniem o diferență foarte importantă între mecanica clasică și cea cuantică. Am vorbit despre probabilitatea ajungerii unui electron în anumite circumstanțe. Am sugerat că în aranjamentul pentru experimentul nostru (sau chiar în cel mai bun aranjament posibil), ar fi imposibil să se prezică exact ce urmează să se întîmple. Putem să prezicem doar șansele! Aceasta ar însemna, dacă ar fi adevărat, că fizica s-a dat bătută în încercarea de a prezice exact ce se va întîmpla în anumite circumstanțe bine definite. Da! fizica chiar s-a dat bătută. Nu știm să prezicem ce se va întîmpla în anumite circumstanțe, și acum am ajuns să credem că așa ceva este imposibil, că singurul lucru care poate fi prezis este probabilitatea anumitor evenimente. Trebuie să fie recunoscut faptul că aceasta este un pas înapoi în ceea ce privește idealul nostru de mai devreme (mai devreme de știința secolului XX, nota mea) în ceea ce privește înțelegerea naturii. Poate fi un pas înapoi, dar nimeni n-a găsit o cale pentru a-l evita. (…)  Și nimeni n-a găsit o cale de rezolvare a acestui puzzle. Deci în momentul de față sîntem nevoiți să ne limităm la calcularea probabilităților. Spunem „în momentul de față”, dar avem bănuiala foarte puternică că lucrurile nu se vor schimba niciodată în privința asta-că e vorba de un puzzle imposibil de rezolvat-că așa este de fapt natura.”

Feynman a primit premiul Nobel pentru fizică în 1965. Și în caz că cineva crede că de atunci pînă acum știința a mai făcut progrese și lucrurile nu stau chiar așa, să se mai gîndească o dată la ce înseamnă principiul incertitudinii. Ar trebui să își dea seama că n-a înțeles de fapt nimic.

Clasic

Tocmai am citit articolul lui Andrei Gorzo din Dilema Veche despre Artistul (The Artist), filmul care a luat Oscarul de anul ăsta. Andrei Gorzo e critic de film şi îşi cunoaşte meseria, eu nu sînt aşa ceva, dar vreau să spun ceva despre filmul ăsta ce mi se pare că a scăpat multor analişti şi critici.

Dar înainte de asta, să spun că l-am văzut săptămîna trecută într-un mall din Bucureşti şi că m-am dus acolo cu prejudecata că un film mut şi al negru o să fie huiduit de publicul obişnuit al cinematografelor din malluri. Dar am avut surpiza să constat că publicul a fost foarte prins de film, poate, după cum zicea Gorzo, pentru că deşi e un film alb-negru şi mut, are totuşi destule agăţători pentru marele public.

Acum, să revin la ce cred eu că merită spus despre filmul ăsta. Există cîteva filme care, cum îmi place mie să spun, justifică genul. Filmul mut nu este propriu-zis un gen de film, adică o opţiune stilistică, să zicem. Filmul mut era mut pentru că nu putea să vorbească. Dar să faci astăzi un film mut, presupun o opţiune stilistică şi, poate forţînd puţin cuvîntul, un gen. Opţiunile stilistice privesc întotdeauna forma unui film, nu substanţa lui sau subiectul. Adică felul în care o poveste e spusă şi filmată, nu povestea în sine. Există însă anumite cazuri, rare, în care forma e justificată de substanţă, şi astfel de filme sînt cele care justifică genul, cum ziceam mai sus.

Artistul e un film mut pentru că simbolizează lumea vedetei filmului mut care nu vrea să accepte că lumea lui, cea a filmului mut, se năruie şi trebuie înlocuită. Cînd omul nostru se împacă cu revoluţia asta, filmul însuşi nu mai e mut (vezi ultima scenă care nu mai e mută).

Un alt exemplu de film care justifică genul sau în care forma este justificată de substanţă este Dancer in the Dark al lui Lars von Trier. Musicalul, adică filmele în care actorii încep să cînte din senin, e un gen de film. În Dancer in the Dark cineva are următoarea replică: „Nu mi-au plăcut niciodată musicalurile pentru că acolo oamenii încep din senin să cînte”. Dancer in the Dark e şi el un musical, dar un musical în care scenele în care toată lumea cîntă se derulează doar în capul eroinei şi sînt declanşate de orice zgomot cît de cît ritmic pe care aceasta se întîmpla să-l audă.

Probabil unul dintre cele mai bune filme americane ale tuturor timpurilor este Memento al lui Christopher Nolan. Asta din mai multe motive, dar mai ales pentru că şi în cazul lui forma e determinată de substanţă. Există multe filme nonlineare, adică filme în care momentele poveştii nu sînt aranjate cronologic, ci aleatoriu sau după vreun criteriu care nu-i e imediat accesibil spectatorului. Dar doar în Memento faptul că stilul este unul nonlinear este justificat de poveste, căci eroul din Memento nu are memorie pe termen scurt, adică nu îşi mai poate face noi amintiri. Cînd cineva îl întreabă cum e să trăiască cu problema asta, el răspunde că „e ca şi cum te-ai trezi”. Replica pare a fi luată chiar din gura unui pacient nefictiv, despre care Robert a scris foarte frumos aici, şi care foarte probabil a stat la baza poveştii lui Nolan. Cînd te uiţi la Memento, ai frecvent senzaţia că tocmai te trezeşti din somn şi nu ai habar  ce se întîmplă, asta pentru că Nolan atunci cînd a optat pentru stilistica nonlinearităţii a încercat să pună spectatorul în pielea eroului ca acesta să vadă, pe cît posibil, lumea aşa cum o vede un om fără memorie pe termen scurt. Pe scurt, un exemplu strălucit de film în care povestea justifică forma.

Kierkegaard spunea despre opera Don Giovanni a lui Mozart că este cea mai bună a tuturor timpurilor, pentru că în ea forma şi substanţa coincid perfect, criteriu care pentru Kierkegaard este ceea ce face o anumită creaţie să fie clasică.

Dacă e aşa, şi aşa e, atunci Dancer in the Dark, Memento şi mai nou The Artist sînt deja clasice.

Planeta maimuțelor

Ce frapează (într-un mod mai degrabă neplăcut) la toată literatura și filmele science-fiction, este incapacitatea imaginației de a vizualiza viitorul. Poate nu mă exprim bine. Să încerc să mă clarific. Am fost aseară să văd Rise of the planet of the apes, un film care nu poate fi numit bun, dar nici prost nu m-aș grăbi să-l numesc. M-am gîndit să văd în seara asta Planet of the Apes (1968), un clasic science fiction si unul dintre filmele foarte bune în general. În filmul ăsta din 1968, acțiunea se petrece  cam prin anul 2700. În acel viitor, oamenii au inventat nave care merg cu viteza luminii, dar aparatura de bord si mobilierul sînt cît se poate de retro. Undeva se poate vedea o bandă magnetică pe role care nu știu la ce folosea dar părea foarte importantă în economia navei spațiale. Ăsta nu e un caz izolat. După cum ziceam, e o caracteristică a întregii literaturi science fiction și bineînțeles  a filmelor bazate pe literatură. Asta înseamnă că nu e vorba de impotența imaginară a lui cutare scriitor, ci de un fel de lege a naturii: nimeni nu își poate imagina, de fapt, viitorul. Ca să nu mai zic că nimeni nu îl poate ghici. Așa că să nu le credeți pe țigăncile care vă promit că o să vă spună cu cine o să vă măritați. Toate proiecțiile noastre despre viitor sînt inextricabil legate de prezent. Dar viitorul este cu totul altceva decît prezentul.Viitorul e pentru prezent o surpriză absolută! Și nici știința nici magia nu pot să-l ghicească! Asta să fie limpede penru toată lumea și să nu vă lăsați păcăliți nici de una nici de alta. Pentru că sînt legate de prezent, proiecțiile noastre despre viitor sînt invariabil simple și banale variațiuni pe tema prezentului, nicidecum viziuni originale despre viitor. Cu toate astea, uite că totuși mă dau în vînt după literatură și filme SF.