Ce are Puiu Adrian în comun cu Einstein sau de ce nu înțeleg plictisul

Astăzi am alergat în ciuda timpului. O dată în ciuda vremii, căci e șase noiembrie și eu am alergat îmbrăcat ca în miezul verii, și a doua oară în ciuda orei, fiind pentru prima dată cînd alerg la amiază. Toamna asta e superbă, cine știe cînd o să mai văd una la fel.

Libertatea mea proaspăt regăsită nu mă sperie deloc. Din contră. Sigur, încerc un oarecare sentiment de inutilitate cînd realizez că nu mai trebuie să fiu nicăieri la ora 9 (oricum nu reușeam niciodată să ajung chiar la ora 9), dar nu mă plictisesc. De fapt, nu am înțeles niciodată plictisul și pe cei care se plictisesc. Se presupune că din moment ce nu mai ai un program fixat de un stăpîn care te plătește, cu alte cuvinte cînd ești stăpînul propriului timp, nu știi ce să faci cu el și intervine plictisul. Dar cum să te plictisești cînd sînt atîtea lucruri de făcut, atîtea cărți de citit, atîta gînduri de gîndit (și eventual scris) și așa mai departe?

Nimeni nu muncește pentru că se plictisește, toți muncim pentru bani. Și sînt puțini, foarte puțini acei norocoși pentru care munca e în același timp și plăcere, adică oferă satisfacții intrinseci. Mai simplu spus, ferice de cei pentru  care munca e în același timp și distracție. Cred că Puiu e unul dintre acești puțini norocoși sau cel puțin așa se laudă el. Dacă citește postul ăsta, o să ne răspundă și o să ne lămurim. Un alt exemplu, ceva mai celebru și mai elocvent, ar fi Einstein, care spunea că el nu înțelege deloc de ce se bucură de atîta apreciere din partea lumii, cînd el nu face altceva decît să se ocupe de ceea ce îl interesează, îl fascinează și îl  face fericit. În limbaj marxist: ferice de cei penru care munca nu e alienantă! Dar, încă odată, aceștia sînt foarte puțini.

Nu știu exact cîte satisfacții intrinseci o să-mi ofere următorul loc de muncă, dar știu sigur că sînt făcut pentru o existență de artist. Adică una în care nimeni nu-mi spune ce să fac și pot să dau ce e mai bun din energia zilei singurului lucru cu adevărat important, care pentru mine e scrisul. Și studiul, desigur, dar pentru că n-am reușit niciodată să percep cititul ca pe ceva nici măcar pe departe asemănător cu munca, singura muncă în adevăratul sens al cuvîntului rămîne doar scrisul. Pînă voi ajunge la existența mea de artist, dacă voi ajunge vreodată, trebuie să-mi vînd libertatea pe bani.

Deocamdată mă bucur de ea alergînd în miezul zilei, bînd prima cafea la ora 3 p.m. (și ultima) și punîndu-mi mintea la scris. Și nu de scrisul pe blog e vorba, pentru că nici ăsta nu e muncă, e joacă. Dar ce să fac, deși sînt băiat mare, încă îmi place să mă joc.

Locul potrivit

N-am mai fost de mult la BCU. De pe vremea cînd veneam și uitam să mai plec. BCU e un loc frumos și un mediu stimulant pentru creativitate, și exact de asta am eu nevoie acum. În plus, cu BCU am o relație specială de cînd m-am regăsit la raftul de sociologie, în sala 4, Titu Maiorescu. Nu mă refer la un moment de meditație în fața vreunui raft, ci efectiv m-am găsit la raftul de sociologie, adică mi-am găsit cartea Vagabondajul autentic. Cînd am văzut-o acolo acum cîțiva ani, primul sentiment care a pus stăpînire pe mine nu a fost bucuria sau mîndria. Pe scurt, niciun sentiment din registrul pozitiv. M-am simțit mai degrabă stînjenit, ca atunci cînd ești la masă cu niște oameni atît de importanți încît te întrebi ce cauți tu acolo. Căci, cartea mea, pe care eu știam cum am scris-o, nu merita să stea acolo, printre cărți serioase. Însă, prin vreo minune (sau mai degrabă datorită faptului că în România nu prea s-a scris despre vagabondaj) cartea mea era acolo. Apoi, faptul ăsta a devenit cea mai mare satisfacție a mea, mai mare decît însăși publicarea cărții. De atunci, mă simt puțin mai acasă, la BCU.

Cînd eram în Suedia, cei de la Universitatea Uppsala și-au exprimat de mai multe ori părerea de rău că nu îmi pot pune la dipoziție un birou de doctorand, din lipsă de spațiu. Eu nu înțelegeam la ce mi-ar trebui un birou, din moment ce aveam un apartament frumos și liniștit, pe care îl împărțeam doar cu mine însumi, cu un scaun  simplu dar cu un design fabulos (de la Ikea, desigur) în care puteam să stau 12 ore fără să mă doară nimic. Unul dintre profesorii de acolo îmi spunea că el nu poate lucra acasă. Am înțeles atunci de ce oricine are o casă destul de mare și  preocupări intelectuale, are acasă, în afară de living room, dormitoare etc, și o study room, adică un spațiu dedicat muncii. Oamenii sînt ființe complicate, de aceea relația lor cu spațiul, cu lucrurile, este de asemenea complicată. Nu aș fi în stare să explic de ce un loc într-o bibliotecă publică e mai potrivit decît orice alt loc. Probabil cel mai important motiv este dată de rațiunea de a fi a acestui loc. Adică, aici vii ca să citești și să scrii. Acasă există mult prea multe distracții care țin direct de natura spațiului pe care îl numim acasă. Acasă este locul unde le facem pe toate: dormim, mîncăm, iar dormim, ascultăm muzică, vedem filme, ne certăm cu nevasta, dacă avem, și așa mai departe la nesfîrșit. Natura spațiului pe care îl numim acasă este tocmai de a avea ca specific un număr infinit de activități. De aici necesitatea unui loc dedicat special muncii: aici, toate distracțiile, căci există, sînt subordonate activității care reprezintă rațiunea de a fi a acestui loc și care creează spațiul psihic în care poți lucra mai bine decît în altă parte.

Viața de la sfîrșit

Aș vrea să am o viață doar pentru a-l citi pe Kierkegaard. Cred că vreo 90 de ani ar fi de ajuns ca să-l citesc cum trebuie.

Aș vrea să am o viață doar pentru a călători. Atîtea locuri de văzut, atîția oameni de cunoscut, atîtea minuni de gustat.

Aș vrea să am o viață în care să nu fac nimic pentru mine.

Aș mai vrea o viață în care să încerc să mă împac cu matematica. Să îi pătrund toate secretele.

Aș vrea să am o viață în care să trăiesc pe o insulă cu iubita mea și atîta tot.

Aș vrea să mai am o viață în care să gust toată suferința din lume.

Și după toate viețile astea aș mai vrea să am o viață în care să nu fac nimic altceva decît să scriu despre viețile anterioare.

Și în final aș vrea să am o viață care să nu se termine niciodată.

Un post nou

Scriam acum ceva timp despre infinit. Mă gîndeam atunci la infinitul mare, cel al Universului, acela în care mergi şi mergi şi mergi şi mergi şi nu se termină niciodată, cum se exprima un prieten de-al meu, şi la infinitul mic, cel al atomului, cel care merge de la mic la mai mic la nesfîrşit. Azi, din senin, am fost izbit de infinit din toate părţile. Un infinit nu doar unidimensional, care merge de la minus la plus pe scara mărimilor fizice, ci un infinit cu un număr infinit de dimensiuni. Cum ar fi dimensiunea dragostei, a muzicii sau a limbajului. Dat fiind că milioane de oameni combină de mii de ani un număr finit de cuvinte în limbaj, te-ai aştepta ca la un moment dat să se termine combinaţiile, să nu mai fie posibil să se spună nimic nou. Orice s-ar spune şi orice s-ar scrie ar fi atunci doar o simplă repetare a ceea ce s-a spus şi ce s-a scris deja. Însă nu e aşa, şi atîta timp cît vor exista fiinţe gînditoare şi vorbitoare, va fi posibil să se spună ceva nou. Chiar fraza asta şi cea dinaintea ei sînt, aş putea să bag mîna în foc, spuse exact în forma asta pentru prima dată. Cu alte cuvinte, creaţia va fi întotdeauna posibilă, iar acest infinit al creaţiei e unul mult mai interesant decît cel al mărimilor fizice.

În acest sens e postul acesta nou, nu doar pe blogul meu, ci nou în cel mai radical sens al cuvîntului. Iar cei care se gîndeau că mi-a secat brusc inspiraţia astfel încît am ajuns să dau un titlu cu conţinut vid şi cu iz de manelist ca cel de „un post nou”, vor fi dezamăgiţi sau se vor bucura, depinde de gîndurile pe care le au în raport cu mine.