Ultimele zile de dragoste, primele de război

bicla

Acum trei ani pe vremea asta îmi dădeam demisia de la jobul meu din Alaska și plecam acasă, fără să știu ce voi face, dar simțind pînă în măduva oaselor că am ceva de făcut, ceva ce nu puteam face acolo.  Am plecat deși eram bine plătit, deși Alaska e un loc fantastic, deși viitorul meu în România era un mare semn de întrebare, dar fiind convins că fac bine. În acești trei ani, n-am regretat nicio secundă decizia luată, deși am avut mii de momente de incertutinde cu privire la ce se întîmplă cu viața mea. Am fost liber să trăiesc în voie, și am trăit cum m-am priceput mai bine. Cel mai frumos dintre acești trei ani a fost primul,  anul în care am mers aproape în fiecare zi la Biblioteca Centrală Universitară, locul unde mă simt ca acasă de vreo cinșpe ani de zile, încercînd să scriu romanul pe care visam să-l scriu dintotdeauna. Am scris sute de pagini dar n-am terminat nimic. Mîzgălituri pe foaia electronică. Ziua scriam, seara mă vedeam cu mii de oameni. O existență destul de boemă. Cum să te plîngi? Nici ce a urmat nu a fost rău. Chiar cînd mi se terminau banii, am plecat din nou în Alaska unde am petrecut iarna 2015-16. Și ce iarnă! De basm! Iarna lui Că(tă)lin file de poveste. M-am întors acasă unde după doar cîteva săptămîni am plecat într-o vizită de trei săptămîni în Spania, trei săptămîni care s-au transformat în șase luni, șase luni în care s-au întîmplat multe, multe lucruri. Un episod de viață. Destul de boem și el. M-am întors acasă și la incertidudinea care, oriunde aș fi fost, a continuat să curgă prin subteranul vieții mele: bun, și acum, îmcotro?

Au trecut cam cinci luni de atunci, și încet, încet, apele subterane ale incertitudinii au secat și au fost înlocuite de firul (chiar și acum cînd scriu, încă foarte firav) unui rîu de viață, un rîu de sens de viață, în care învăț să înot și care curge din ce în ce mai adînc și din ce în ce mai larg.

Aseară s-a lansat oficial A7Tv, un post de televiziune care deocamdată emite online (sînt planuri să fie și pe cablu la un moment dat), unde realizez o emisiune care țîșnește din strădundurile sufletului  meu (Reflecțiivirale http://www.a7tv.ro/category/emisiuni/reflectii-virale/) și care, din acest motiv, s-ar putea să vă placă.

Cu o săptămînă în urmă am dat, după mulți ani, din nou un examen. Ca la facultate. Ba nu, nu ca la facultate, mult mai serios, atît prin consecințe cît și prin modul de organizare. Am luat o notă bună și, cel mai probabil, o să fiu din nou consilier de probațiune. În timpul examenului, a trebuit să renunțăm la telefoanele mobile, ceea ce m-a făcut să mă gîndesc la examenele viitorului. Nu am nicio îndoială că în foarte scurt timp (maxim 10, 20 de ani) toate gadgeturile o să dispară iar funcțiile lor o să fie integrate în fizionomia corpului omenesc, prin interfețele neuronale care deja există dar nu au ajuns încă să fie integrate în producția de masă. Nu ne vom mai uita, în curînd, în ecrane, și nici măcar în holograme. Eu cred că hologramele, dacă vor fi introduse pe piață, vor avea o viață scurtă, ca CD-ul sau DVD-ul. Nu, dragii mei, mințile noastre vor deveni ecrane! Și da, perspectiva asta e foarte înfricoșătoare! Atunci, un hacker destul de bun va putea să ia controlul minților tuturor celor cu astfel de implanturi! Și toți vom avea implanturi, pentru că toți le vom vrea, și vom plăti bani grei pentru ele, la fel cum astăzi plătim pentru iPhone. La asta mă gîndeam, și mă întrebam, bun, cum o să mai fie posibil să iei „telefoanele” la intrarea în sala de examen, în viitor? Probabil că nu vor mai fi examene, pentru că nu va mai fi nimic de făcut. Le vor face roboții pe toate.

Cam astfel de gînduri o să vedeți și la reflecții virale, pentru că ăsta sînt și orice aș face tot la astfel de gînduri ajung. Nu, nu sînt nihilist, nici pesimist. Mă cunoașteți, știți că sînt credincios. Iar un credincios nu poate fi pesimist. Dar nici orb! Un credincios, în ciuda părerii generale, este mai lucid decît ceilalți, și privește fără frică în ochi fiara, adică orice pericol amenință să înghită umanitatea. Iar astăzi sînt multe, foarte multe, mai multe decît oricînd, iar asimilarea umanității de către tehnolgie pînă la limita dizolvării totale, este fără îndoială unul dintre ele.

 

Astăzi în jurul prînzului am ieșit în Cișmigiu cu bicicleta din imagine (drăguță, nu-i așa?), am mers apoi la Unirii unde mi-am luat o turtă cu telemea (cea mai bună pe care o știu, toate celelate turte cu telemea pe care le-am încercat nu sînt demne de acest nume) pe care am mîncat-o tolănit la soare pe fîntînile arteziene din părculeț. În timp ce mă bucuram de miezul cald și gustos al turtei, îmi spuneam în gînd, ia uite, ce norocos, e miezul zilei și tu, băi Cătăline, ești liber să stai la soare, în timp ce oamenii sînt prinși în moara productivă a cotidianului! Da, mi-am răspuns, bucură-te cît mai poți, Cătăline, bucură-te cît mai poți! S-a terminat cu boemia din ultimi trei ani, de mîine ai nu un job, ci două, și n-o să mai treci prin parculețul Unirii decît grăbit, cu mii de treburi.

 

 

 

 

Anunțuri

Combinaţie în Cişmigiu

A walk in the park/o plimbare în parc- e o expresie din limba engleză folosită pentru a desemna situaţii lipsite de orice pericol sau de grad de dificultate. Doar că o plimbare în Cişmigiu poate să prezinte un grad ridicat de risc, deci să fie mai mult decît o banală plimbare în parc.

Poate vă amintiţi de episodul pe care atunci l-am trăit ca pe un cvasi-atac de panică, în Cişmigiu, cînd povesteam despre căţelul care, simţeam şi credeam eu,  mi-a simţit durerea. (Întîmplare  care poate fi citită aici) Cineva poate să spună că a fost  totul în capul meu, dar eu ştiu mai bine: ăia chiar erau nişte prădători care puseseră ochii pe mine. Ştiu foarte multe poveşti cu tîlhării şi alte tipuri de infracţiuni petrecute prin parcuri (Tineretului probabil deţine recordul în privinţa asta, dar nu e parc din Bucureşti care să nu fi văzut partea lui de criminalitate), care în momentele alea mi-au invadat fluxul conştiinţei şi m-au făcut să mă pierd un pic cu firea. E adevărat că în momentele acelea nu eram tocmai eu însumi, căci pentru prima dată în viaţa echilibrul psiho-emoţional îmi era tulburat-atît de tare încît m-a mirosit şi căţelul ăla. (Dragul de el: îl mai văd uneori prin parc, dar nu l-am mai văzut niciodată urcîndu-se pe vreo bancă!)

Zilele  trecute eram iar în Cişmigiu cu o carte şi dintr-o dată mă trezesc lîngă mine cu un tînăr care mă întreabă dacă am treabă. Mă gîndeam că vrea să-mi vîndă ceva, pentru că un parc e locul tocmai bun pentru vînzătorii ambulanţi. Şi pentru cerşetori, desigur. Şi pentru şmecheri, cocalari, tîlhari şi alte tipuri de infractori, după cum o să se vadă şi din cele ce urmează.

Îmi ridic privirea din carte, încercînd să par cît mai deranjat posibil, şi îi răspund că citesc. Tipul respectiv îmi spune pe scurt povestea lui: are nevoie de ajutor, a văzut că am bicicletă şi mă roagă să fac cîteva ture de parc prin Cişmigiu pentru a mă uită după bicicleta lui, o cursieră roşie (şi foarte scumpă) pe care a împrumutat-o unui băiat blond cu ochi albaştri şi care a uitat să se întoarcă. Tipul era surescitat şi vizibil tulburat, aşa că nu stau prea mult la discuţie. Ii cer numărul de telefon şi mă urc pe bicicletă. Dau o tură de parc, mă învîrt încoace şi încolo pe alei, cu ochii în patru, dar desigur că nu văd niciun tip cu ochi albaştri călare pe o cursieră roşie. Mă întîlnesc cu tipul nostru, pe care de acum încolo pot să-l numesc victima, care mă întreabă dacă am văzut ceva. Îmi vine să îi spun că tipul respectiv e deja departe, cel mai probabil, dar mă abţin, ultimul lucru de care are nevoie sînt încurajările mele.

Îi spun că cel mai bine ar fi să anunţe poliţia, dar nu mă pot abţine să nu-l întreb cum de şi-a dat bicicleta unui străin. Îmi spune că nu-l cunoştea, dar că blondul cu ochi albaştri i-a dat în schimbul bicicletei cheile de la maşină şi telefonul, drept garanţie. Doar că acum telefonul se dovedea a fi un telefon vechi şi care nu avea nici măcar cartelă sim, iar cheile de la maşină erau…chei de maşină, dar cel mai probabil erau chei de la o maşină care fusese de mult dezmembrată.

În momentul ăla n-am putut să-mi reprim un scurt gînd admirativ îndreptat spre blondul cu ochi albaştri  care cu un telefon vechi şi cu nişte chei de maşină făcuse rost de o bicicletă foarte scumpă (o bicicletă foarte scumpă înseamnă o bicicletă care costă mai mult de o mie de euro). Dar gîndul admirativ a fost imediat spulberat de sentimentul de compasiune pentru băiatul ăsta sportiv şi cinstit care îşi luase o astfel de ţeapă. Nu se resemnase încă cu pierderea, căci m-a rugat să mai fac o tură. Era tulburat şi nervos. Îmi închipui că ce îl durea cel mai tare, în afară de pierderea pur materială, era faptul că dăduse dovadă de sentimente nobile, manifestase încredere într-un tip blond cu ochi albaştri, iar sentimentul nobil de generozitate şi încrederea lui se vedeau acum trădate, ceea ce îl făcea să se simtă…ca un rahat (uneori cuvintele licenţioase au cea mai mare putere de sugestie).

Am mai făcut o tură de parc, cu mai puţină tragere de inimă decît la tura anterioară. Mă întîlnesc din nou cu băiatul-fără-bicicletă, acum era într-o maşină de poliţie, care îmi mulţumeşte că l-am ajutat. Nu l-am ajutat deloc, din păcate. Dar sper să ajut pe cineva scriind aici despre povestea asta. Sînt sigur că tipul ăla cu ochi albaştri, după ce a dat o lovitură aşa de frumoasă, o să mai facă rost de nişte chei de maşină şi de un telefon vechi şi o să mai încerce figura în alt parc sau poate chiar în Cişmigiu.

Se spune că aproape toţi criminalii în serie aveau ochi albaştri.

Oare cîinii ne simt durerea?

N-am mai stat niciodată pe o bancă în Cișmigiu apăsat de o durere așa de mare ca în seara asta. Dar să încep cu ieri. Ieri pe seară stăteam tot pe o bancă în Cișmigiu. Îmi place să merg acolo să citesc, după muncă. Aseară vremea era urîtă și parcul era destul de pustiu, fără animația și aglomerația din zilele cu vreme bună. Vremea era,  de altfel, în acord cu starea mea sufletească, căci și ieri eram apăsat de aceeași durere ca astăzi, deși parcă mai ușoară, mai senină cu un grad sau două. La un moment dat, un cîine fără stăpîn a sărit pe banca de lîngă mine și s-a așezat acolo, cu capul pe labe. Nu i-am dat mare atenție aseară. De fapt, mi-am amintit de el abia în seara asta. N-a stat prea mult pe banca de lîngă mine, la un moment dat a început să latre și a fugit după ceva, nu știu ce. Trebuie să fi fost o chestie din genul celor care atrag atenția cîinilor.

Ce urmează acum n-are legătură cu cățelul, și aseară cînd s-a întîmplat credeam că asta e ceva semnificativ, ce merită povestit, înțeles, interpretat. De fapt probabil n-a fost altceva decît primul atac de panică din viața mea. Un grup de tineri pe care ochiul meu profesional i-a identificat imediat ca fiind dependenți de droguri care au ieșit la prăduit (să nu mă judece nimeni cu privire la această judecată care poate n-a fost nimic altceva decît o prejudecată- de cinci ani am de-a face frecvent cu astfel de oameni, am auzit o mie de povești despre cum procedează, deci am o scuză). Eu eram împrăștiat pe toată banca. Bicicleta rezemată în colțul îndepărtat, geanta ceva mai încolo, lăsînd să se vadă în ea o jucărie electronică și portfofelul, eu într-un colț, cu o carte în mînă. Cred că totul a început în momentul în care l-am văzut pe unul dintre ei privind, ca din întîmplare, în geanta mea. Au mai mers vreo zece metri și s-au oprit lîngă o bancă, dar nu s-au așezat. Dintr-o dată mintea mea a început să lucreze febril, să construiască scenarii. Nu mi-era frică de niciunul dintre ei, dar mi-era frică de toți la un loc. Mi se părea că sînt o pradă ușoară. Adevărul e că eram, într-adevăr o pradă ușoară, dar sentimentul de frică, vecin cu panica, care a pus stăpînire pe mine, nu cred că era justificat. Nu sînt deloc un tip fricos. Sînt un tip care se plimbă pe Aleea Livezilor ca prin Cișmigiu. Uite că acum ajunsesem să mă plimb prin Cișmigiu ca prin Aleea Livezilor. N-am mai putut să citesc. M-am ridicat și am plecat. Mi-am spus, ca să nu mă cred un laș, că oricum, uite, stă să plouă.

Dar asta a fost doar o paranteză care poate n-a făcut decît să distragă atenția de la cîine, căci el e rolul principal în povestea asta. În seara asta am fost din nou în Cișmigiu, cu altă carte dar cu aceeași durere, doar că mai grea, mai biciuitoare. Nu știu ce fac alții în momente de durere extremă, dar eu mă rog, uneori. Mă rog cu disperare, fără să cer ceva anume. Mă rog pur și simplu. Îmi deschid sufletul către Cineva despre care cred că e dincolo de toate astea și din motivul ăsta le vede pe toate mai bine decît mine. Pentru cîteva momente, cel puțin, îi împrumut punctul de vedere. Curios, imediat după asta citesc pasajul din Inamici Publici de Michel Houellebecq și Bernard-Henri Levi care aduce în discuție tocmai rugăciunea. Huellebecq, care e unul dintre cei mai importanți scriitori francezi ai momentului și un ateu convins, scria că lui i se pare că rugăciunea, independent de Cel căruia i se adresează, are un efect terapeutic imediat, în plan psihic și fizic.

Pentru mine, efectul terapeutic n-a venit imediat. Durerea era în continuare acolo  la fel de apăsătoare și hărțuitoare. Însă aproape imediat, n-aș putea să spun exact cît a trecut, un cîine negru s-a apropiat și s-a urcat pe banca de lîngă mine. Mi-am amintit imediat de cîinele din seara precedentă. Am încercat să îmi amintesc dacă era același, dar n-am reușit. Parcă cel de aseară avea blana de un alb murdar. Sau poate nu. În orice caz, cel din seara asta era negru, n-avea nimic special cu excepția aerului că suferă. Și ochilor inteligenți, deși nu cei mai inteligenți ochi pe care i-am văzut eu la un cîine.

Am continuat să citesc, dar mintea mea a luat-o razna. Lumea trecea pe lîngă noi (eu și cîinele de lîngă mine) și se uita mirată. Nu e nimic extraordinar în asta, la urma urmelor. Cîinele nu făcuse nicio acrobație complicată ca să ajungă acolo, nimic demn de a fi pus pe Youtube. Tot ce făcuse fusese să se se urce cu mișcări molcome și elegante, și ignorîndu-mă total, pe banca de lîngă mine, să-și așeze capul pe labe, să abordeze un aer trist și să ofteze din cînd în cînd. Ce îi făcea pe trecători să se mire era simplul fapt că un cîine ocupa un loc care îi era rezervat în exclusivitate omului. O bancă, știe oricine, e un lucru destinat fundurilor omenești. Un cîine pe o bancă, pe lîngă inevitabilele considerente igienice (oricine se poate imagina stînd pe o bancă pe care înainte se urcase un cîine, fără ca el să știe aceasta), trezește interesul prin aceea că pare răsturna o anumită ordine simbolică a lucrurilor, una în care oamenii stau pe bănci și cîinii pe jos, la picioarele lor, dacă simt nevoia să se apropie.

Simt că ăsta o să fie cel mai lung post pe care l-am scris vreodată, dar nu mă  pot opri. Nu vreau să pierd nimic din ce am trăit în seara asta.

Oricum ar fi, pentru mine era limpede că spectacolul era unul neobișnuit pentru toată lumea. Nici pentru mine nu era prima dată cînd mă plimbam prin Cișmigiu. În ultimii unșpe’ ani, de fapt, Cișmigiul a fost un element constant în peisajul meu urban, dar niciodată n-am mai văzut un cîine pe o bancă. Și era clar pentru mine că nici cei care treceau pe lîngă mine nu mai văzuseră. E drept, eu mai văzusem cu o seară înainte, cînd același sau poate alt cîine procedase într-o manieră similară.

Asta cu privire la ce se putea vedea de afară. Privind de afară, cineva chiar m-a întrebat dacă e cîinele meu, ceea ce ar fi reușit să dea întregii imagini un aer mai firesc. Dar ce era cu adevărat frumos și semnificativ se întîmpla în interior, acolo unde conta doar ce trăiam eu. Mintea mea  contempla acum ideea, care înainte mi s-ar fi părut puerilă, că probabil există o legătură metafizică între toate ființele vii, ceva care le face pe unele, mai sensibile, să ne simtă durerea. Oare degeaba cîinilor li se mai spune și mașini de iubit? Eu, poate pentru prima dată în viață, eram într-o stare în care eram receptiv la iubirea unui cîine.

Nu mă întrebam de ce a venit tocmai lîngă mine, dintre toate băncile, pentru că gîndul că a venit lîngă mine ca să mă consoleze îmi era mult prea drag pentru a risca să îl spulber cu interogații de tip științific (capul meu e în stare și de așa ceva, nu doar de deliruri lirice). La un moment dat ochii mi s-au umplut de lacrimi gîndindu-mă că într-un fel cîinele ăsta simte împreună cu mine o durere care e numai a mea. Ce mă înduioșa era nu doar simpatia mea pentru el sau simpatia lui pentru mine, ci intuiția că există un mecanism misterios, dincolo de puterea mea de înțelegere, și a lui, evident, care face posibilă întîlnirea dintre un suflet de om și unul de cîine.

Aș vrea să scurtez povestea asta. Am totuși senzația că eșuez să redau tocmai esențialul. Mi se spune uneori că sînt bun la cuvinte. În seara asta mă simt față de cuvinte ca Homer Simpson la locul său de muncă: analfabet funcțional. Simt că nu voi reuși niciodată să găsesc cuvinte pentru ce am trăit. Ce pot să mai povestesc sînt niște detalii. Cum ar fi că am stat pe banca aceea aproape trei ore. Că în trei ore cățelul ăsta, care acum îmi devenise deosebit de drag, a plecat de mai multe ori, alergînd după chestii care atrag cîinii, dar a revenit de fiecare dată pe banca de lîngă mine, iar odată chiar lîngă mine, pe banca mea. S-a așezat lîngă mine și a fost singura dată cînd m-a privit. În rest, se uita cu mine înspre apus și părea că are propria lui durere cîinească, propriul lui univers care se prăbușește în el însuși. La un moment dat mi-a venit să îl mîngîi, dar am simțit că aș profana cumva legătura asta sacră care se instalase între noi, că aș încălca cumva termenii coabitării noastre, termeni pe care el îi impusese destul de clar: sînt aproape de tine de la distanță, îți simt durerea dar nu putem să vorbim despre asta, atingerea fizică nu e deloc necesară. Și probabil mulți alții pe care eu, cu capul meu de om, nu i-am înțeles.

La un moment dat o doamnă îmbrăcată bine s-a oprit în fața noastră și a scos un aparat foto. Îmi spune: I made a photo of the dog. N-am înțeles din prima ce a zis, așa că am răspuns: Poftim?     I made a photo of the dog, a repetat ea. Am înțeles în sfîrșit și i-am răspuns Okay zîmbind. Aș fi vrut să o rog să îmi trimită și mie poza pe email. N-am îndrăznit s-o fac pentru că mi s-a părut că aș fi nesocotit cumva însemnătatea momentului pe care mi se părea că îl trăiesc. Oare cum ar fi fost postul ăsta cu poza aceea lîngă el? Mai bun, mai prost? Mai autentic? Dacă cineva îmi pune la îndoială autenticitatea, îl trimit la plimbare. N-am nevoie de scepticismul lui. O să vină și al meu, mîine, cînd probabil o să uit ce am trăit azi, chiar dacă m-am chinuit să transpun în eternitatea cuvîntului cît de mult am putut din această întîmplare care mi se pare una dintre cele mai importante trăite în viața mea.

La un moment dat niște paznici ai parcului, urîți și îmbrăcați în uniforme urîte (oare nu mai scăpăm nicăieri de paznici??!!) au simțit că este datoria los să alunge cîinele care își uitase locul și se cocoțase pe o bancă. Între timp eu obosisem cu cititul și cu întrebările cu privire la spațiul existențial dintre om și animale despre care eram sigur că există, și am plecat și eu. Nu știu dacă cîinele meu s-a mai întors la banca aia. Nu știu dacă ar fi avut același comportament față de banca aia chiar dacă eu n-aș fi fost acolo. Ceva îmi spune că nu l-ar fi avut. În orice caz, am motive serioase să mă întreb de unde și a extras îndrăzneala să creadă că poate sări chiar lîngă mine, pe banca mea. Nu pot să cred decît că din suferința mea. O suferință pe care, fie prin comuniunea metafizică a cîinilor cu oamenii fie prin simpla ocazie de a reflecta asupra unui incident interesant, el mi-o luase ca prin farmec.

Aș vrea să fie cîinele meu.

PS: Cred că era într-unul dintre momentele în care cîinele era plecat, doar pentru a reveni imediat ce sfîrșea cu alergatul după chestiile lui cîinești, cînd am ridicat ochii din carte și am văzut în fața mea, stînd cu spatele la mine și cu fața spre lac, o siluetă oarecum familiară și cu părul ondulat. Părea că plînge. A stat așa cîteva momente după care s-a întors încet, fără a mă lăsa să-i văd fața, și a plecat. M-a străfulgerat atunci cîndul că era o siluetă căreia mai de mult eu îi pricinuisem o durere de felul celei simțite de mine acum. N-am avut puterea să mă urc pe bicicletă și să aflu dacă a fost așa.

P.S. (la o săptămînă după-01.06.2012)

Am mai fost prin Cișmigiu de săptămîna trecută de cînd am avut misterioasa și semnificativa, pentru mine, întîlnire cu acest cîine pe care nu știu cum îl cheamă și cel mai probabil nu are nume, dar nu l-am mai văzut. Astăzi, care a fost, cred, prima zi cu soare din ultima săptămînă, în care a plouat mereu, cum nu îmi amintesc să mai fi plouat vreodată în București, eram din nou cu o carte în Cișmigiu, dar fără durerea pe care o aveam atunci și care cred eu că l-a adus pe cuțu lîngă mine. La un moment dat acest cuțu care de acum îmi era drag a apărut din nou; eram aproximativ în același loc unde eram cînd s-au întîmplat cele de mai sus. Doar că acum nu s-a mai urcat pe bancă lîngă mine. S-a  întins la soare în mijlocul aleii, făcîndu-i probabil plăcere să știe că lumea îl ocolește, a răspuns vesel mîngîierilor unei tinere blonde cu tatuaje și care sigur nu era româncă, dar am auzit prea puțin ca să îi ghicesc limba, deci nu știu ce era (nu sînt prea multe tinere blonde românce care să mîngîie un cîine vagabond, cred). Eu eram cu inima în dinți, plin de emoții, bucurîndu-mă să îl revăd, dar speriat că ar putea cumva să îmi fure, adică să îmi anuleze experiența povestită aici, dacă ar fi sărit din nou pe banca de lîngă mine sau pe vreo altă bancă.  Doar că nu a sărit. A fugit la un moment dat, lătrînd, după vreo chestie cîinească. Și eu am răsuflat ușurat. Ce puțină credință avem noi oamenii, pînă și în lucrurile pe care le trăim și le experimentăm nemijlocit.

În România nici zîmbetul nu e gratis

Profit de ultimele zile cu soare cald vara asta. Profit cum mă pricep și eu. După birou, mă duc cu o carte în Cișmigiu. Pe lîngă citit, observ. Sînt multe de observat în Cișmigiu. De exemplu că Cișmigiul e atît o grădină pentru plimbările multor străini aflați în București, cît și un loc de întîlnire pentru PAFA. Nu știți ce e aia PAFA? Nici eu nu știam pînă săptămîna trecută cînd mi-a fost vîndută o publicație PAFA. Samusocial din România publică un ziar cu două foi al persoanelor adulte fără adăpost (PAFA). Am cumpărat cele patru foi (căci mi s-au oferit două numere la prețul de un leu), cu sentimentul de resemnare cu care accepți să ți se bage fără voie ceva pe gît, figurativ vorbind. Uneori dau bani cerșetorilor nu pentru că am inima bună, ci pentru că efortul de a refuza e mai mare decît cel de a scoate un leu sau doi din buzunar.

De data asta am fost surpins să văd că e vorba de  o publicație foarte interesantă, cel puțin pentru mine, care am și scris acum cîțiva ani despre persoanele fără adăpost și despre un tip ideal al acestora pe care eu îl numeam vagabond autentic. M-am bucurat să regăsesc în cele două pagini ale publicației (Gazeta străzii,fie-mi aici îngăduită observația cumva nelalocul ei, recunosc, că în ciuda pregătirii precare a autorilor, gazeta asta e mult mai interesantă decît Gazeta Sporturilor) aceeași pledoarie pe care o făceam și eu în cărticica mea, anume că  vagabondul nu e ceșetor, nici infractor. E altceva.

În seara asta, cînd soarele își trimitea ultimele raze calde printre ramurile încă verzi din Cișmigiu, am observat ce inițial m-a amuzat foarte mult, dar apoi m-a întristat și mai mult. Pe malul lacului se jucau niște tineri care evident nu erau români. Nu am auzit ce limbă vorbeau, dar după cum arătatu aș fi ghicit că sînt din vreo țară nordică. Ceea ce s-a întîmplat apoi mi-a confirmat că așa era. După ce au trecut pe lîngă grupul ăsta, niște tineri români s-au apropiat de mine și i-am auzit schimbînd cîteva vorbe. O puștoaică de vreo 18 ani era oripilată și se văicărea cu voce tare că o fată din grupul străinilor îi zîmbise. Rămăsese perplexă, interzisă și suspicioasă la maxim în urma acestui gest. Pentru mine, ăla a fost momentul în care am înțeles că tinerii respectivi sînt cel mai probabil dintr-o țară nordică, căci imediat mi-au venit în minte puținele mele plimbări prin Copenhaga în care am observat că lumea își zîmbește fără motive și fără rezerve. Oamenii respiră acolo o seninătate pe care și-o revarsă în toate întîlnirile cu semnii lor. Românii respiră un aer mohorît, o adevărată pîclă a suspiciunii, a neîncrederii, a bănuielilor cvasi-schizofrenice.

Îmi venea să strig după puștoaica aia oripilată și să îi spun că în alte colțuri de lume ceva mai fericite, a zîmbi străinilor pe stradă e ceva perfect normal, un obișnuit al relațiilor sociale de zi cu zi. Dar mi-am dat seama că și gestul meu ar fi imediat integrat în aceeași hermeneutică a suspiciunii, că aș trezi o reacție poate și mai violentă decît trezise zîmbetul acela extraterestru. Căci fără îndoială cea care zîmbise venea de pe cu totul altă planetă.

Climaxul copacilor și a șaptea nevastă

E frumos să traversezi Cișmigiul la ora 12:30, după ploaie. Copacii sînt înfloriți (cineva zicea că s-ar prea putea ca acesta să fie climaxul lor, caz în care sînt mult mai norocoși decît oamenii, la care climaxul nu ține atît de mult. În schimb, avantajul oamenilor e că la ei nu se întîmplă doar odată pe an, nu-i așa?) și florile lor pictează piesajul și parfumează aerul. Dar să nu devin prea liric, probabil nu-mi șade bine. Și probabil e mult mai frumos (în orice caz mult mai productiv) să traversezi Cișmigiul la 9:30, nu la 12:30, dar asta e altă poveste. În legătură cu frumusețea Cișmigiului, cea mai bună întrebare este de ce. De ce e o întrebare vagă, dar în cazul ăsta e bună pentru că include atît din ce motiv, cu ce scop și altele. Dar nu vreau să răspund la întrebarea asta pentru că aș intra în ideologie.   Ce m-a făcut să vreau să scriu despre întîlnirea mea cu Cișmigiul, a fost întîlnirea mea cu un bătrînel ai cărui ani de glorie au fost în perioada interbelică. Păr alb, mers legănat dar hotărît, îmbrăcat frumos. Mă intreabă cam așa: Cam cît este ceasul, domnule? Așa, aproximativ…Întrebarea lui e însoțită de o serie de microgesturi care îi dau un aer elegant, nobil chiar. Nu mă pricep să le recreez în cuvinte și așa ceva nici nu e posibil. Nici măcar pentru un cîștigător de premiu Nobel pentru literatură. Pentru că ceea ce se poate arăta nu se poate spune și gata. Mi-a făcut o plăcere să-i spun că e 12:30, pentru că nu mă întrebase, banal, cît e ceasul, ci o făcuse cu un anume stil care mi-a trezit nostalgia după nu știu ce. Poate după viața veșnică.

Diseară merg să văd Ora lupului al lui Ingmar Bergman. Pare incredibil dar rulează în Plaza. Ar fi prima dată cînd văd un film de-ale lui Bergman la cinematograf. Și el era un nostalgic după viața veșnică. Mai ales după ce, la a șaptea nevastă, s-a îndrăgostit și nu putea să  accepte că moartea e sfîrșitul dragostei. Nici eu nu pot și mai ales nu vreau să accept nesimțirea asta!

PS (la cîteva ore după ce am scris textul, cînd îl și postez, de fapt): Ar fi fost frumos să mă opresc și să fac o poză cu domnul în vîrstă și cu pomii în floare. Ar fi fost o alăturare melancolică, aproape  poetică, un oximoron încarnat. Dar n-am făcut-o așa că n-am ce pune.