Bucle

În viaţa de zi cu zi a fiecăruia, a oricărui care, pentru că asta înseamnă fiecare, şi în fiecare zi, oricît de banală, se întîmplă nenumărate lucruri semnificative. Doar că ele  trec neobservate, dispărînd învăluite în bucle temporale. Conştiinţa nu le consideră demne de atenţia ei şi în consecinţă dispar. Doar că eu am făcut de mai multe ori experimentul de a-mi pune conştiinţa la treabă, adică de a stărui asupra unor zile banale şi a încerca să caut aurul din ele, ca să zic aşa. Simpla povestire unor întîmplări aparent nesemificative este de fapt o adevărat arheologie a cunoaşterii. Nu în sensul în care folosea Foucault expresia asta, ci intr-un sens existenţial. A îndrepta toate buclele temporale doldora de evenimente aparent nesemnificative din care conştiinţa, odată pusă la treabă, poate recupera sens. Asta este, cred, arta pe care Proust a dus-o la desăvrşire, şi ăsta este motivul pentru care unii îl consideră pe Proust cel mai mare scriitor al secolului XX.

Fără vreo legătură cu cele spuse mai sus, şi cu riscul de a imprima o uşoară tendinţă schizofrenică acestui post, o să povestesc un incident amuzat. Multe cărţi serioase sînt pline de tot felul de greşeli. Greşeli de tipar, greşeli de editor, greşeli de autor, şi alte feluri de greşeli. Nu ştiu exact ce fel de greşeală a fost cea pe care o s-o pomenesc eu aici, dar în orice caz e una dintre cele mai amuzante greşeli peste care am dat eu într-o carte. Într-un magazin cu vechituri, am dat peste o carte scrisă la care m-a atrat titlul: “Cum au salvat irlanndezii civilizaţia”. E vorba de o carte serioasă şi de un autor serios, dar iată ce  mi-a fost dat să citesc primele pagini. Las la o parte o referinţă la Cioran care, fireşte, mi-a plăcut foarte mult, şi trec la ce am găsit două pagini mai departe:romania imp

Pentru cine nu înţelege engleză, o să spun pe scurt că autorul foloseşte Romania vrînd de fapt să se refere la Imperiul Roman. Dacă greşeala aparţine tiparului sau autorului, n-am de unde să ştiu, dar ştiu că orice român ar trebui să fie mîndru de ea. Mă rog, nu poţi să fii mîndru de o greşeală. Dar pentru un moment de conştinetă  auto-iluzionare, putem pune greşeala între paranteze şi ne putem bucura de buclucaşă buclă în timp, de o istorie alternativă şi fictivă în care Romania a fost cel mai mare imperiu care a existat vreodată. E ironic că greşeala asta e făcut la cîteva pagini după ce e pomenit Cioran, despre care ştim cît de obsedat era de micimea istorică a României. Sînt sigur că nimeni n-ar fi gustat mai mult greşeala asta decît el.

Săgeata timpului

Într-o carte-dialog între Michel Houllebecq şi Bernard-Henri Levy, îl văd pe Cioran citat alături Baudelaire, Pascal şi alţii şi îmi spun: uite un român care a reuşit. Că a reuşit cu preţul românităţii, n-are nicio importanţă. Important e că a reuşit. Şi mă trece un fior că mi-ar plăcea să reuşesc şi eu. Dar am ratat startul. L-am ratat în ţara asta şi nicio altă ţară n-o să mi-l dea înapoi. Aş avea nevoie, pentru reuşită, eventual de un alt univers, unul în care timpul e recuperabil. Ce bine ne-ar prinde la toţi aşa ceva, nu-i aşa? Un timp recuperabil. Cîte greşeli n-am îndrepta, cîte tragedii n-am evita, cîte clipe pierdute fără rost n-am răscumpăra.

Din păcate, cel puţin în universul ăsta, săgeata timpului e îndreptată inexorabil în jos. Deşi anumite speculaţii din fizica teoretică ne zgîndăresc imaginaţia şi flacăra din suflet, care ar vrea, cu tot felul de idei periculoase care relativizează această inexorabilitate. Deocamdată ideile astea au fost exploatate doar în literatura science fiction. Şi în sufletele unor disperaţi.

Te iubesc

Eclesiastul este singura  carte din Biblie care place chiar şi celor mai anti-biblici filosofi şi gînditori. Adică, cu toate că nu dau mulţi bani pe restul Bibliei, găsesc că Eclesiastul e o carte profundă, o adevărată perlă literară care spune nişte adevăruri fundamentale despre viaţă. Mai ales existenţialiştilor atei le place cartea asta, deşi e ironic că existenţialismul e aproape sinonim cu ateismul, dat fiind că primul mare existenţialist a fost Kierkegaard, care nu doar că nu a fost ateu, dar era cel mai pasional creştin din cîţi au trăit vreodată (afirmaţia asta a mea originează tot în pasiune, aşa că să-i fie iertat tonul absolutist şi dogmatic).

Cum ar putea să nu placă unui Camus o astfel de lamentare?

O, deşertăciune a deşertăciunilor, zice Eclesiastul, o, deşertăciune a deşertăciunilor! Totul este deşertăciune.  Şi am văzut că înţelepciunea este cu atât mai de folos decât nebunia, cu cât este mai de folos lumina decât întunericul; înţeleptul îşi are ochii în cap, iar nebunul umblă în întuneric. Dar am băgat de seamă că şi unul şi altul au aceeaşi soartă. Şi am zis în inima mea: „Dacă şi eu voi avea aceeaşi soartă ca nebunul, atunci pentru ce am fost mai înţelept?” Şi am zis în inima mea: „Şi aceasta este o deşertăciune.” Căci pomenirea înţeleptului nu este mai veşnică decât a nebunului: chiar în zilele următoare totul este uitat. Şi apoi şi înţeleptul moare, şi nebunul! Atunci am urât viaţa, căci nu mi-a plăcut ce se face sub soare: totul este deşertăciune şi goană după vânt.  Căci, drept vorbind, ce folos are omul din toată munca lui şi din toată străduinţa inimii lui cu care se trudeşte sub soare? Toate zilele lui sunt pline de durere, şi truda lui nu este decât necaz: nici măcar noaptea n-are odihnă inima lui. Şi aceasta este o deşertăciune.

Eclesiastul rezonează atît de mult cu cel mai elevat pesimism filosofic, încît a devenit o referinţă culturală cu un prestigiu deosebit. Nimănui, dar nimănui, nu-i este ruşine să recunoască că îi place Eclesiastul. Dar inteligenţa filosofilor nu are stomac pentru ceea ce este în cele din urmă o rază supremă de optimism, atunci cînd acelaşi Eclesiast iubit de ei spune:

Nu este altă fericire pentru om decât să mănânce şi să bea, şi să-şi înveselească sufletul cu ce este bun din agoniseala lui! Dar am văzut că şi aceasta vine din mâna lui Dumnezeu. Cine, în adevăr, poate să mănânce şi să se bucure fără El?

Sigur, toată lumea va vibra la unison cu Eclesiastul atunci cînd acesta vorbeşte despre mîncare şi băutură şi înveselit sufletul cu vin, care sînt lucruri bune, dar jumătate din toată lumea va face stînga împrejur atunci cînd Dumnezeu este prezentat ca soluţia supremă la toate problemele noastre existenţiale. Asta pentru că pur şi simplu unora nu le place de Dumnezeu. O explicaţie mai bună nu am. Mie îmi place de Dumnezeu şi nu pot să înţeleg cum e posibil ca unora să nu le placă de Dumnezeu, dar sînt lucid şi recunosc faptul că un procent semnificativ din muritorii care se învîrt pe sub soare au o antipatie viscerală faţă de Dumnezeu. Un exemplu strălucit de astfel de muritor e Cioran, care spunea că ideea de Dumnezeu personal e o insultă la adresa inteligenţei lui. Pentru inteligenţa mea, dacă am aşa ceva, Dumnezeu nu este deloc o insultă, ci este răspunsul ultim la toate întrebările şi soluţia supremă la toate angoasele.  Şi cu toate astea, mie îmi place şi de Dumnezeu şi de Cioran în acelaşi timp.

Vorbeam recent cu cineva care face parte dintre cei cărora nu le place de Dumnezeu şi-mi spunea că n-avem nimic, dar absolut nimic, de la Dumnezeu. Nimic care să ne facă se credem în El, adică. O astfel de afirmaţie ţinteşte adînc, mult mai adînc decît îşi imagina  cel care o făcea. Şi asta pentru că este adevărată, dar adevărul ei este prost înţeles de cel care îl afirma.

Cînd cineva spune că nu avem nimic care să ne facă să credem în Dumnezeu, vrea să spună că nu există nimic care să demonstreze realitatea lui Dumnezeu. Şi asta este cît se poate de adevărat, pentru că demonstraţia înseamnă violenţă. Ceva demonstrat nu mai e discutabil, ţi se impune cu forţa inexorabilă a evidenţei. Dacă am avea un astfel de  ceva de la Dumnezeu, ar fi eliminată însăşi libertatea şi posibilitatea credinţei, adică cele mai importante lucruri existenţiale din întreaga realitate.

Deci, deşi este adevărat că nu există un ceva cu putere de demonstraţie, adică capabil de ceea ce unii numesc violenţă ontologică (ceea ce s-ar traduce în limbaj mai puţin pretenţios prin a încerca să forţezi realitatea unui anume tip de fiinţă asupra cuiva), asta nu înseamnă că nu avem nimic. Avem un univers fizic plin de frumuseţe şi de mister care e un fel de vector îndreptat spre un creator dincolo de el. Dar bineînţeles, asta nu demonstrează existenţa creatorului. Însă mult mai plin de semnificaţie decît universul fizic, deşi la fel de incapabil să demonstreze ceva, este universul existenţial, adică cel format din lucruri specific omeneşti, cum ar fi inteligenţa, umorul, moralitatea, estetica, speranţa, dragostea. Mai ales dragostea. Misterul ăsta suprem!

Astăzi, sînt la fel de mulţi oameni care se îndoiesc de existenţa dragostei, care este redusă la chimie, factori de mediu, funcţii adaptative şi reproductive şi aşa mai departe, pe cît sînt care se îndoiesc de existenţa lui Dumnezeu. Şi între cele două există de fapt o corelaţie metafizică, după părerea mea. La fel ca Dumnezeu, dragostea e eluzivă şi invizibilă, nu se lasă văzută şi pipăită  şi mai ales nu se lasă niciodată demonstrată! Dragostea trebuie crezută pînă la adînci bătrîneţi, nu e niciodată ceva demonstrat definitiv. Nici cuvintele nici faptele nu demonstrează niciodată dragostea. Tot ce fac declaraţiile de dragoste şi acţiunile  e să fie invitaţii la credinţă. Te iubesc  este de fapt un termen compus care înseamnă două lucruri. Pe de o parte înseamnă cred că te iubesc, pentru că dragostea nu e niciodată demonstrată nici pentru mine însumi, cel care declar. Iar pe de altă parte înseamnă vreau să crezi că te iubesc. Şi după ce toate au fost spuse şi făcute, tot ce pot să fac e să aştept, la fel ca Dumnezeu, răspusul credinţei. Singurul răspuns posibil atunci cînd întrebarea e dragostea.

Ăsta e motivul pentru care dragostea e o metaforă pentru credinţă (în sens teologic) şi credinţa e o metaforă pentru dragoste. Şi absolut tot ce există este o metaforă pentru mintea lui Dumnezeu.

Dezamăgit de prietenii mei de pe Facebook

Acum opt ore, am postat asta pe Facebook: „Nu ştiu cum să-ţi multumesc pentru că i-ai scris tatălui meu (…). Mi s-a spus că, prin testament, mă imploră să nu-l reneg pe Dumnezeu şi nici ţara. Ce lucru ciudat, să ai părinţi oneşti! Adevărul este că m-am format prin reacţie la virtuţile lor şi că am practicat impertinenţa şi am cultivat egoismul din ură resimţită faţă de modestia lor. Te răscumperi cum poţi pentru faptul de a fi ardelean, tara asta care continuă să nu-mi alimenteze orgoliul- Cioran într-o scrisoare către Noica”

Ce s-a întîmplat? Nimic, absolut nimic. Nimeni n-a „apreciat” aka dat like, nimeni n-a comentat, niciun ecou. E limpede că eu nu înțeleg deloc cum stă treaba pe Facebook. Am postat tot felul de prostii de-a lungul timpului, și de fiecare dată era un ecou. Acum, nimic! Să nu intereseze pe nimeni cum a ajuns Cioran cinicul, misantropul și nihilistul, ca să nu-i zic acritura, care a fost? O astfel de declarație aruncă lumină foarte interesantă asupra la tot ce a scris Cioran. Oare nu s-a găsit niciun ardelean care să fie ofesnat de faptul că Cioran spune aici că a fi ardelean e o tară și o chestie de care trebuie să te răscumperi? Sau, în sfîrșit, măcar să te întrebi de ce îi scria Cioran lui Noica de la Paris. Una peste alta, sînt foarte dezamăgit de prietenii mei de pe Facebook, mai puțin de cei care nu vorbesc limba română.

De obicei pun pe Facebook linkul către ultima postare de pe blog, dar acum, de frica prietenilor de acolo, n-o să-l pun. Deși ar merita să-mi adun tot curajul și să pun linkul, poate ar primi vreun like, ceea ce ar fi ironic.

Notă: Acest text este o glumă și trebuie tratat ca atare. Dar mă gîndesc totuși să-mi închid Facebookul, avînd în vedere relațiile cu prietenii de acolo. Notă la notă: Și ultima frază a fost tot o glumă. Notă la notă la notă: Și așa mai departe.

Triumful între patru pereți

Viața își păstrează calitatea de a fi intersantă doar în măsura în care sînt lucruri pe care încă nu le-am făcut, bucurii pe care nu le-am gustat, dureri pe care nu le-am încercat. Pe scurt, viața ne fascinează pentru că este o promisiune mereu neîndeplinită. Ceva mai mult pîndește în fundal și ne face să mergem înainte. Sînt unii, în  general oamenii cu imaginație foarte săracă, care au impresia că le-au făcut pe toate și sint teribil de blazați. Alții, chiar au făcut de toate și probabil sînt pe bună dreptate blazați. Întrebarea existențială prin excelență este: poate un om să le facă pe toate? E printre noi vreun individ  capabil să epuizeze întregul posibil al experienței umane? Poate cel mai bogat de pe Wallstreet? Poate cel mai celebru de la Hollywood?

Cioran vorbea despre triumful între patru pereți al spiritului. Se referea la dragoste. Le poți avea pe toate stînd în patul tău.

Valori românești

E deja un clișeu că noi românii sîntem celebri în lume pentru Hagi, Dracula și eventual Nadia Comăneci. Poate e adevărat, dar pentru oamenii mai educați sîntem celebri petnru adevăratele valori. Și adevăratele valori sînt nume ca Brâncuși, Eliade, Cioran, Lupasco, Ionesco, Enescu și alții. În perioada petrecută la Universitatea Uppsala, unde sociologia era în același departament cu teologia și studiile religioase, cînd făceam cunoștință cu cineva și suneam că sînt din România, aproape de fiecare dată era menționat numele lui Mircea Eliade. Într-adevăr, Eliade este probabil cel mai mare istoric al religiilor din lume. Sigur, n-ar fi putut să ajungă unde a ajuns dacă ar fi rămas în România, a fost nevoie să se ducă la Chicago pentru asta. Dar nu vreau să vorbesc iar despre colțul ăsta de lume ciudat care naște valori doar pentru a le sufoca. Zilele trecute eram la BCU, în sala profesorilor, și atenția mi-a fost atrasă de un set de volume mari, în piele. M-am apropiat și am văzut că era vorba de o enciclopedie a religiilor coordonată de Mircea Eliade. Șaisprezece volume de aproximativ o mie de pagini fiecare (dacă-mi amintesc eu bine), în care o armată de savanți din întreaga lume, sub comanda lui Eliade (Editor in chief), au încercat să dea socoteală de sacrul din întreaga lume și din întreaga istorie. Ambițios, nu-i așa? Și au reușit, atît cît pot niște oameni să reușească. A fost și ultimul mare proiect în care a fost implicat Eliade, A pucat să îl vadă finalizat și să scrie prefața, în martie 1986, cu o lună de zile înainte de a muri.

Sărut franţuzesc cu limba engleză

Acum cîteva luni am început să scriu în engleză pe o altă pagină. Am ajuns însă la concluzia că ar fi o soluţie mai bună să le combin, aşa că acum, unul cîte unul, îmi aduc aici textele scrise acolo. Clarificarea asta o fac în caz că cineva se mira cum de am devenit atît de prolific în ultimul timp încît public şi mai multe texte în aceiaşi zi. Am făcut doua categorii, una pentru română şi alta pentru engleză, astfel încît cele două limbi să poată fi separate.

Am mai spus şi altă dată de ce scriu în engleză. Poate unii mă vor crede doar fiţos. Realitatea e, însă, mai tristă. Sînt cît se poate de sincer cînd spun că mă simt rupt între două limbi. Poate nu am găsit cea mai bună exprimare, poate nu mai ştiu nici limba română atît de bine. Sînt perfect conştient că a încerca să creezi în altă limbă e un act eroic sau nebunesc. Eliade credea că aşa ceva e imposibil, dar tocmai colegul lui, Cioran, i-a arătat că se poate. Oricum ar sta lucrurile, şi oricît de proastă ar fi engleza mea, trăim într-o lume în care dacă vrei să te faci auzit, cea mai potrivită limbă e engleza. Aşa că în ciuda unei presupuse legături metafizice cu limba mea (după cum zicea cineva la Radio Guerilla azi dimineaţă) aş vrea să mă sărut pe franţuzeşte, ca să zic aşa, cu limba engleză. Un joc de cuvinte reuşit, trebuie să recunoaşteţi.

Acum, ştiu şi eu că blogul ăsta e o glumă, pe care, recunosc, uneori o iau în serios. Îmi fac probleme pentru momentul în care voi vrea să scriu ceva serios. Şi o să scriu. Nu mă refer la articole sau cărţi de sociologie, pe care probabil o să le scriu de nevoie dacă vreau să-mi termin doctoratul şi să ajung să fiu băgat în seamă de lumea academică mondială. Mă refer la literatură, pentru că, orice altceva aş mai fi, sînt un suflet cu înclinaţii literare care simte că trebuie să scrie neapărat, altfel trăieşte degeaba.

Pîna una alta, adică pînă o să am o viaţă literară, şi sper să am vreodată, o să am un blog bilingv.