După nou ca un bou

Deşi pot să mă laud cu un nas care în general mă duce spre literatură valoroasă şi filme bune, resimt frecvent nevoia de a şti care sînt cele mai bune cărţi şi cele mai bune filme, pentru că viaţa e prea scurtă ca s-o pierdem cu literatură de mîna a doua şi cu filme proaste.

Era  o vreme cînd credeam sincer că în miraculoasa eventualitate în care aş întîlni un peştişor de aur care s-ar oferi să-mi îndeplinească o doinţă, orice dorinţă, nu i-aş cere miliarde de euro, ci i-aş cere, mult mai greu şi mai ciudat, să facă să fie ca şi cum aş fi citit toate cărţile din lume. Pentru mine, asta era la vremea respectivă bogăţia supremă. Nu ştiu dacă şi astăzi, cînd am mai îmbătrînit şi am devenit mai lumesc, mai adîncit în viaţa asta făcută din lucruri, aş mai fi în stare să spun cu mîna pe inimă că i-aş cere peştişorului acelaşi lucru. Ce pot să spun cu mîna pe inimă e că la vremea respectivă credeam asta din toată inima.

Dar să las peştii şi cărţile la o parte. Astăzi, filmul este principala hrană pentru spirit pentru cei mai mulţi oameni. Cele mai multe filme sînt ca mîncarea de la fastfood: creează boală şi urîţenie. Filmele bune sînt mai rare şi poate mai greu de digerat, dar odată ce le-ai prins gustul nu poţi să le mai înghiţi pe cele junk.

Aici e un exemplu de listă de filme bune din anii 2000 încoace. Sigur, cele mai bune filme au fost făcute cu mult înainte de anii 2000, ceea ce înseamnă că devoratorul de filme din ziua de azi, pentru care virtutea supremă a unui film stă în aceea că este nou, iar păcatul suprem este de a fi vechi, n-o să le vadă niciodată. Nu vreau să spun că astăzi nu se mai fac filme bune. Vreau să spun că dintotdeauna s-au făcut filme bune, încă de la începutul cinematografului. Am un amic mai radical care nu se uită la niciun film care e făcut după anii 60. El e de părere că după ani 60 cinematografia a intrat într-un foarte accelerat proces de degradare. Sigur, lucrurile nu stau deloc aşa, dar are dreptate cînd spune că pentru comorile cinematografiei trebuie să săpăm prin trecut mai degrabă decît să aşteptăm să ne lovească din orizontul prezentului sau să ne pice din cerul viitorului.

 

PS: M-am bucurat să văd că pe lista asta ,  la poziţia 44 din 50, se află filmul lui Cristian Mungiu, 4 Luni, 3 Săptămîni şi 2 Zile

Privesc, ascult, plutesc

Mai mă întreb din cînd în cînd de ce merită să mergi la cinema. Cînd mă întreabă alţii, ştiu întotdeauna ce să răspund, dar cînd mă întreb eu însumi, trebuie să stau un pic pe gînduri. Am mai scris despre ce înseamnă cinematograful pentru mine, dar acum n-o să revin la asta. Aseară am văzut Sherlock Holmes-ul lui Guy Ritchie, care e foarte bun! Ai putea crede că filmul ăsta poate fi văzut foarte bine şi acasă, pentru că nu e 3D. Dar cinematograful nu se rezumă la 3D, nici la efecte sonore care nu pot fi reproduse acasă. Cinematograful e în primul rînd o experienţă împreună cu ceilalţi. E drept, uneori tocmai experienţa asta te face să te scîrbeşti de cinematograf, cu toţi mitocanii din jur. Însă experienţa împărtăşirii unui film cu sute de oameni nu va putea fi niciodată reprodusă acasă, decît dacă cineva are o casă destul de mare să invite toţi prietenii şi toţi vecinii. Aseară, undeva în a doua treime a filmului, imaginea s-a întrerupt vreo cinci minute, timp care sala a rămas în întuneric. La început au fost aplauze, ceea ce m-a surprins, pentru că mă aşteptam la huiduieli. Dar aplauzele n-au atras atenţia celor de la proiecţie, aşa că agitaţia a crescut, căci sonorul mergea înainte fără imagine iar noi pierdeam filmul. La un moment dat, cineva scoate o lanternă şi o proiectează pe ecran. Toată lumea începe să rîdă. Probabil asta l-a încurajat pe un tip care se afla pe lîngă cel cu lanterna să se joace cu mîinile prin faţa lanternei, făcînd bufniţe şi alte arătări. De data asta toată lumea a rîs cum probabil nu s-a rîs la niciun film în sala aia. Ceea ce la început a fost un incident care te făcea să vrei să-ţi ceri banii înapoi, s-a transformat, aşa cum numai în mulţime se putea transforma, într-un divertisment care nu intra în preţul biletului şi pentru care nu s-ar putea vinde niciodată bilete, pentru că e spontan.

Acasă, torentele îmi terminaseră de descărcat, pe lîngă zecile de filme cu care mă aprovizionez pentru plecarea de şase luni care îmi stă în faţă (căci deşi o să am internet acolo unde merg, cine ştie dacă o să am broadband?), şi coloana sonoră de la un joc video apărut acum vreo doi ani, Mirror’s Edge. Nu l-am jucat, l-a jucat frate-miu (am observat că jocurile pe care le termin eu nu le termină el şi invers- are şi chestia asta o explicaţie dar nu intru în ea acum), dar coloana sonoră mi-a rămas în suflet. Melodia centrală, I’m still alive, interpretată de Lisa Miskovsky, te face să pluteşti, şi se potriveşte foarte bine cu jocul, în care un soi de plutire e destul de importantă. E genul de melodie care te face să o asculţi iar şi iar şi care parcă are în ea ceva nepămîntean, moment în care realizezi că un român n-ar putea niciodată să scrie o astfel de melodie, poate pentru că noi sîntem prea pămînteni, ca toţi latinii de altfel. Ne lipseşte simţul înaltului, ca nordicilor şi ruşilor şi de aceea ne bălăcim în mediocru. Gîndindu-mă la asta, dau un search pe Google cu numele Lisei, ca să aflu ce naţionalitate are şi dacă e la fel de frumoasă pe cît de frumoasă îi e vocea. Am tresărit un pic cînd am văzut că e suedeză, mai ales că eu plec în Suedia peste cîteva zile. E frumoasă, vocea nu m-a înşelat. Muzica, chipul ei blond şi gîndul că plec înspre locurile care au produs muzica şi chipul ăsta, mă făceau să vreau să plutesc. Ceea ce o să şi fac, pentru că plec într-acolo cu avionul.