Uite zorii

N-am mai scris niciodată pe blog la ora asta (5 a.m.), dar somnul n-a fost prieten cu mine în noaptea asta, așa că am zis să profit cumva de insomnie. Nici nu știu despre ce vreau să scriu, știu doar că uite scriu.

În seara asta am fost la deschiderea retrospectivei Jiri Menzel, la cinema Studio. A rulat Cutting it short, o comedie poetică și luminoasă care i-a făcut pe mulți din sală să rîdă isteric. Pe mine a reușit să mă facă să rîd doar în hohote. Dar partea cu adevărat frumoasă a serii a fost că însuși Jiri Menzel a fost acolo și a răspuns la întrebările publicului. Eu n-am pus întrebări pentru că eram prea ocupat să-l filmez cu N8-ul meu care e primul telefon care filmează foarte bine și la distanță. Care, adică, folosește cei 12 MP ai camerei foto pentru zoom-ul la distanță astfel încît rezoluția imaginii rămîne mare chiar și la zoom maxim. Aș vrea să vă arăt cît de bine, dar nu prea pot încărca videouri pe blog pe versiunea asta gratis. Trebuie să recunosc: nu sînt blogger adevărat! Sînt un diletant, în blogging și în toate celelalte chestii pe care le mai fac în viața asta.

La final, a fost bere cehească, țuică românească, pălincă, vreo două feluri de lichior și alte băuturi alcoolice. Cred că doar în Romania și probabil în Cehia e posibilă o astfel de after-party. Adică, în alte țări mai „civilizate” probabil n-ar fi fost atît de mult alcool la un astfel de eveniment.

Mîine e ultima mea zi de libertate, căci de miercuri revin la jobul de opt ore pe zi la birou. Asta n-ar fi fost așa de mare tragedie dacă mi-aș fi terminat de scris teza, dar nu prea mi-am terminat-o. Și ziua de mîine, care ar fi fost ultima zi pe care aș fi putut s-o petrec în întregime la BCU scriind, e acum compromisă pentru că n-am putut să dorm în noaptea asta. O să merg oricum la BCU, dar probabil în loc să scriu o să stau cu ochii pe tavanul de sticlă, adică pe cer, visînd la te miri ce cu ochii deschiși sau chiar închiși, mă aștept, dat fiind că o să mă prindă somnul exact atunci cînd o să vreau mai puțin. Acum cînd îl doresc din tot sufletul, mă ocolește. Ciudat mai e și somnul ăsta. Ca toate lucrurile omenești, de altfel.

Uite, se luminează. Kierkegaard scria undeva așa: Mă simt atît de obosit încît simt că aș avea nevoie de o eternitate ca să mă odihnesc, atît de tulburat încît simt că aș avea nevoie de o eternitate să-mi uit durerile. Aș vrea să pot să dorm atît de mult încît să mă trezesc un om bătrîn și apoi să mă culc din nou și să dorm somnul veșnic.   

Eu nu mă simt chiar așa. Dar simt că trebuie să-mi cer scuze față de Kierkegaard.  Pe cinci luna asta a fost ziua lui și eu n-am scris nimic despre el, deși e omul pe care-l iubesc cel mai mult între toți muritorii. Sper să nu se supere mama, care îmi mai citește blogul din cînd în cînd, citind asta.

Despre oameni și zei

Aseară am văzut Des Hommes et des Dieux, filmul care a cîștigat anul acesta Grand Prix-ul festivalului de la Cannes. Filmul a fost proiectat în cadrul evenimentului Filmele de la Cannes la București, la cinema Studio.

Am scris de mai multe ori că îmi place foarte mult să merg la cinema și de ce. Dar am scris de multe ori și despre dezavantajele faptului de a merge la cinema. De fapt e un singur mare dezavantaj: într-o sală de cinema sînt tot felul de oameni, cei mai mulți fără cei șapte ani de acasă sau din altă parte, fără un minim de cultură cinematografică, dar mai ales fără un minim de neuroni activi și de bun simț.

Aseară, la cinema Studio, lucrurile au stat altfel. Nu cred că a fost cineva în sală care a venit la film așa cum se duc oamenii în general la film: se uită pe lista de filme care rulează și de acolo aleg cel mai șmecher titlu sau cea mai haioasă poză, iar cînd filmul nu se dovedește a fi așa de șmecher, încep să facă gălăgie în sală.

Filmul este în esență despre moarte. Este și despre Creștinism și despre Islam, despre solidaritate, credință, terorism, dragostea de oameni, sacrificiu și despre multe alte lucruri. Dar înainte de orice este despre moarte, cel puțin așa s-a văzut prin ochelarii mei. Nu, nu e un film 3d. Filmul recreează o întîmplare din anul 1996, dacă îmi aduc bine aminte, în care călugării unei mănăstiri catolice dintr-un sat musulman sînt răpiți și executați de către extremiști musulmani.

Ziceam că filmul este înainte de orice despre moarte, și mai exact despre frica de moarte. Da, călugării catolici sînt niște suflete curajoase care refuză protecția armatei, refuză să își părăsească mănăstirea, semnîndu-și practic cu mîna lor condamnarea la moarte. Dar asta nu înseamnă că nu le este frică de moarte.

De ce le-ar fi frică de moarte unor oameni care sînt convinși că moartea nu este nimic altceva decît eliberarea sufletului din cușca lui de carne? Să fie frica de iad? Nu, nu e frica de iad, e frica de moarte, pentru că moartea e reală. Nu e o portiță către altceva, un  simplu pasaj.  Creștinismul este în esență despre victoria asupra morții, pentru că moartea este dușmanul ultim. În toate religiile însă, inclusiv cea mai mare parte a creștinismului,  moartea a fost golită de conținut, prin doctrina platonică și deloc creștină a nemuriri naturale a sufletului. Dacă sufletul e nemuritor, moartea nu e există și e o simplă neînțelegere. Însă frica de moarte, frica mea, a ta, a călugărilor din filmul care a cîștigat Grand Prix-ul de la Cannes anul ăsta, e o dovadă extrem de elocventă pentru realitatea morții.