Blogging vs facebook

Bloggingul e în general motivat de dorinţa de a spune ceva. Pentru unii e motivat de dorinţa de face bani, dar probabil a început  tot ca dorinţă pură de a spune ceva şi s-a amestecat la un moment dat cu dorinţa de a face bani şi s-a diluat cu totul în aceasta. Dar cei care fac bani din blogging sînt puţini, cred, aşa că cei mai mulţi dintre blogger sînt motivaţi tot de dorinţa pură de a spune ceva. Orice. De cele mai multe ori  chestii care nu interesează pe nimeni şi care rămîn necitite. Un cimitir de cuvinte care, pentru că nu şi-au trăit niciodată viaţa, adică n-au fost citite, sînt un fel de avortoni.

Arethe,  un cititor pretenţios al blogului meu, îmi spunea într-un comentariu recent că aşteaptă de la mine să fiu o sursă de inspiraţie pentru gînduri. Arethe a surprins mai bine decît conştientizam eu însumi raţiunea de a fi a blogului meu în raport cu consumatorii.  Deşi plin şi eu de tot felul de frustrări, nu scriu aici ca să mi le rezolv.  Scriu pentru a materializa  gînduri care altfel nu ar exista nici pentru mine (de aici subtitlul blogului meu: scriu şi uite că în urma mea răsare sensul).  Am ajuns astfel să simt nevoia să-mi cer scuze faţă de Zoso, pe care sper să nu le citească niciodată. Căci scuzele mele nu sînt de fapt pentru el, ci sînt doar o formă de exprimare a părerii mele de rău că am derapat, un derapaj pe care Arethe l-a surprins foarte bine, Şi l-a surprins  pentru că de fapt nu mă caracterizează tipul ăsta de derapaj. Şi mă bucur că e aşa.

Ca o reflecţie fără legătură cu ce am spus pînă acum, mi se pare că faceb00k-ul, această nouă super putere, subminează bloggingul şi o face în mai multe feluri.  În primul rînd, oferă o modalitate mai facilă de exprimare a acelor impulsuri care ar putea să se transforme în gînduri mai bogate. Altfel spus, în loc să scriu un paragraf pe blog, e mult mai uşor să arunc două vorbe pe facebook. Facebook-ul devine, ziceam, o rezolvare facilă a unei nevoi pentru care bloggingul era deja o rezolvare foarte facilă, căci e mult mai uşor să  scrii   pe blog decît să scrii o carte.

Spre ilustrare, tocmai m-am intilnit pe holurile judecatoriei sectorului 3 cu un batrinel stabilit in germania si care mi-a tinut o predica interminabila si plina de patos despre cum sa fac sa plec mai repede de aici. like pt batrinel si predica lui edificatoare. Am copiat aici exact ce scrisesem pe facebook. Pe blog aş fi scris cu diacritice şi aş fi explorat  mai în profunzime semnificaţia întîlnirii întîmplătoare pe care am avut-o cu un personaj interesant, conversaţia pornind de la observaţia acestuia că toaletele din Judecătoria Sectorului 3 sînt mai curate decît cele din alte judecătorii. Pe facebook, întîmplarea a fost epuizată rapid, adică expediată, în trei vorbe. Pierderea, căci de o pierdere e vorba, nu e nimănui altcuiva decît a mea, căci mi-am refuzat astfel ocazia de a mă confrunta cu propriile mele reflecţii, pe care le-am omorît din faşă prin apelul la facebook.

Toate astea au sens doar pentru cineva care simte nevoia să spună ceva. Ce am vrut să spun e că nevoia asta nu e în primul rînd de a spune ceva altora, ci de a-ţi spune ceva ţie. Pentru toţi ceilalţi, ce am scris acum nu va face decît să contribuie la expansiunea cimitirului virtual al avortonilor.

Cel mai fericit oras din lume

Scriu fara diacritice pentru ca scriu de pe un laptop strain si pentru ca sint obosit. Dar sint si fericit. Azi am facut cea mai frumoasa fotografie din viata mea, pe care mi-a facut-o frumoasa daneza ce treacea prin fata mormintului lui Kierkegaard. Un loc destul de pustiu, intr-o dupa amiaza ploaiasa in Copenhaga. Poate suna patetic, dar odata cu cerul am varsat si eu niste lacrimi la mormintul lui Kierkegaard. Si  nu pentru ca a murit, ci pentru ca a trait.

As fi vrut sa vad si mormintul lui Nils Bohr dar nu l-am gasit. In schimb l-am vazut pe al lui Hans Christian Andersen. Cimitirul Assistens Kirkegard e plin de nume mari care acum sint doar tarina. Plimbindu-ma printre frumoasele, incredibil de frumoasele morminte, aveam impresia ca inteleg de ce traim, anume ca sa lasam in urma o piatra de marmura sculptata si cu mult verde in jur. Din pacate cei mai multi dintre noi nu-si indeplinesc destinul asta si sfirsesc prin vreun cimitir salbatic sau prin gropi comune.

Nu degeaba a fost declarata Danemarca cea mai fericita tara din lume. Oamenii pe aici chiar sint fericiti. Iti zimbesc cind mergi pe strada si sint senini chiar si in zile noroase. Am facut poze, dar nu pot sa le descarc asa ca o sa pun pun poza de la mormintul lui Kierkegaard cind revin in Uppsala.

Probabil nicaieri nu mai sint atitea biciclete ca in Copenhaga. Cred ca e singurul oras care ofera biciclete gratis iar la semafor se fac cozi lungi de biciclete. Poate nu la fel de lungi ca cele de masini, dar destul de lungi ca sa creeze impresai de trafic intens.

Ma intreb daca cei care traiesc in coltul asta de rai din lumea asta noastra vecina cu iadul isi dau seama cit de norocosi sint.

Miine o sa fac si eu pe fericitul si o sa fac un tur al orasului prin reteaua de canale. Nu ca aurolacul, ci cu barca, cu ghid, civilizat.

Frumusețe românească

E ciudat ce efect poate avea asupra mea o plimbare prin cimitir. Pietre funerare mute dar care parcă vor să vorbească, să-ți spună ceva. E o muzică ciudată, liniștea din cimitir. M-am trezit gîndindu-mă la viață, la moarte și la dragoste. E firesc să te gîndești la viață și la moarte, într-un cimitir. Dar la dragoste? E firesc să te gîndești la moarte pentru că cimitirul e locul unde e depozitată moartea. Și în fața morții simți cu adevărat că trăiești. Presimțirea, contemplarea, adulmecarea morții dau vieții o aromă dumnezeiască. E păcat că uităm așa ușor că viața are aroma asta dumnezeiască.

Dar ce căuta dragostea acolo? Ce are ea de împărțit cu viața și cu moartea? Poate că dragostea este rezultatul unei mișcări dialectice a la Hegel, poate că dragostea e un amestec delicios făcut din esența vieții și esența morții. Sau poate m-am gîndit la dragoste pentru că înainte de asta vorbisem despre frumusețe.

Dl. O.C. mă întrebase dacă am observat frumusețile locale. Sigur că le observasem, ar trebui să fii orb ca să nu le observi. Apoi m-a întrebat dacă știu care e diferența dintre o suedeză frumoasă și o româncă frumoasă. Mă gîndeam la tot felul de diferențe, dar eram foarte departe de diferența pe care dl. O.C, cu experiența mai multor ani decît am eu și cu un spirit de observație mai bun decît al meu urma să mi-o zugrăvească extrem de sugestiv (dl. O.C. e biolog iar eu sînt sociolog, în devenire, dar dintre noi doi eu sînt cel care ar trebui să aibă un spirit de observație mai bun pentru diferențele dintre culturi, la urma urmelor, ăsta e principalul meu instrument în cîmpul muncii).

„Româncele își poartă frumusețea cu ostentație, în timp ce suedezele și-o poartă cu nonșalanță”  a sunat cu o claritate de cristal comparația. E greu de crezut că o observație atît de pătrunzătoare ar putea fi pusă mai succint în cuvinte. Sigur, aici nu pot fi aduse dovezi, dar în momentul în care am auzit asta, am știut că așa e.

Chimia spiritului e un lucru ciudat, așa că, mă gîndesc, poate gîndul ăsta despre frumusețe, rostit cu ceva timp înainte de a pune piciorul în curtea morții, cimitirul, a interacționat cu gîndul morții care era acolo la el acasă, și am ajuns astfel să mă gîndesc la dragoste.

Oricum ar fi, după ce toate au fost spuse și făcute și viața se uită melancolic în ochii morții, rămîne doar întrebarea despre dragoste.