O dragoste imposibilă

Pe 29 august 1982, exact la o săptămînă după ce m-am născut eu, murea Ingrid Bergman. Se născuse în Stockholm, Suedia, tot pe 29 august, cu 67 de ani mai devreme. Moartea e întotdeauna tragică, dar cînd cineva moare exact în ziua în care s-a născut, se strecoară lîngă tragic și frumosul, ca și cum ar exista vreun sens în moarte, ca și cum s-ar fi închis un cerc. Și simțim asta deși știm foarte bine că moartea n-are niciun sens ( e moartea cea care n-are sens, nu viața-așa că toate întrebările despre sensul vieții sînt fără sens), că e absurdă, surdă.

Dar nu despre moarte vreau să scriu, ci despre dragoste. Doar e 14 februarie azi, nu? și vrem, nu vrem, sărbătorim. S-a spus despre Ingrid Bergman, care e ținută minte în primul rînd pentru rolul din Casablanca (1942), că a dus la Hollywood prospeținmea nordică și o frumusețe extremă. E suficient să te uiți odată la poza ei ca să-ți dai seama de asta.

Zilele astea se întîmplă să fiu aproape de Stockholm, locul unde s-a născut frumusețea asta extremă, și sînt tulburat un pic la gîndul acestei apropieri în spațiu și ironice apropieri în timp. Cînd veneam eu pe lume, ea se pregătea să plece. Frumusețea ei mă face să îmi pară rău că nu m-am născut și eu în Stockholm, pe 22 august 1915, în loc de 22 august 1982, în Roșiori de Vede.  Să fi mers la aceiași facultate, să fi plecat împreună în America și acolo eu să scriu scenarii pentru filmele ei și astfel să trăim amîndoi fericiți pînă la adînci bătrîneți. Pînă la 67 de ani, mai exact, vîrsta la care a murit ea în 1982. Aș prefera să fiu mort acum dar să fi trăit atunci, adică să fi iubit