După orgie

Luna trecută, în august,am fost la o conferință în Stockholm. M-am numărat printre puținii norocoși care n-au trebuit să plătească nimic, fiind invitat acolo de unul dintre organizatori. Oamenii ăia au fost atît de drăguți încît nu doar că au plătit taxa de participare la conferință, cazarea la un hotel bun, avionul și cina festivă de la finalul conferinței, dar au cumpărat chiar și bileltele de autobuz de la aeroport pînă în oraș. Asta înseamnă să faci o treabă pînă la cap. A fost o conferință foarte mare, cu aproximativ trei sute cincizeci de participanți, unde am avut și eu o prezentare.

Pentru că tot eram în Suedia, am profitat de ocazie și am revizitat pentru o zi și Uppsala, orașul unde acum doi ani am state șase luni cu o bursă, în timpul doctoratului. Acolo m-am îndrăgostit. De Suedia. Din Uppsala am luat trenul înspre Oslo,  unde mă aștepta cel mai de treabă norvegian pe care îl cunosc eu și care timp de șase zile a fost o gazdă extraordinară. Ah, am uitat să spun că am abuzat de bunătatea organizatorilor și i-am pus să îmi ia biletul de întoarcere din Oslo în loc de Stockholm.

M-am apucat acum să scriu despre asta pentru că tocmai m-au revizitat niște gînduri care mi-au venit în trenul care mă ducea de la Stockholm la Uppsala,  în urmă cu o lună. Conferința de la Stockholm fusese în domeniul studiilor religioase. Eu am fost acolo ca sociolog al religiei, deci oarecum cu preocupari diferite, dar în orice caz m-am integrat destul de bine în peisajul așa numiților „scholars of religion”. Sub impresia prezentărilor auzite și unor discuții despre direcțiile și perspectivele studiului științific al religiei, m-a cuprins, cu ochii pierduți în foarte viul verde suedez (iarba e mult mai verde în nord decît pe la noi) prin care din cînd în cînd mai apărea cîte o casă din lemn vopsită în roșu și cu ferestre albe, un fel de melancolie, dar o melancolie prolifică, care s-a materializat într-o serie de gînduri despre condiția noastră modernă.

Mi s-a părut atunci că văd cu limpezime maximă faptul că întreaga realitate nu mai are astăzi alt rost decît acela de a fi obiect studiu al științei. Că existența modernă, științifică par excellence, este în mod fundamental parazitară, hrănindu-se dintr-un real care nu mai este al ei, pe care l-a pierdut, și pe care încearcă să-l recupereze prin disecarea cadavrului lui.  Științele sociale disecă viața, cultura, socialul și tot ce îl compune, de exemplu religia. Realul, cu alte cuvinte, nu mai are altă funcție decît aceea de a fi disecat, desfăcut în bucățelele constitutive fundamentale. Modelele atomice sînt paradigma unei modalități universale de raportare la realitate.  Astăzi nu mai avem atît de mult religie cît studiul științific al acesteia. (Afirmația asta trebuie nuanțată. E adevărată doar pentru acel spațiu, geografic sau nu, supus hegemoniei culturale occidentale). Nu mai avem atît de mult social cît sociologie. Și așa mai departe.

Am simțit atunci, de fapt nu atunci, am simțit în seara asta, că înțeleg foarte bine ce vrea să spună Baudrillard cînd vorbește despre moartea socialului, despre moartea artei, dispariția politicului, a puterii, despre domnia simulacrului și chiar despre dispariția realului însuși. Citindu-l, îți spui că nu poți să îl iei, la urma urmelor, prea în serios, deși nu poți să nu îi dai dreptate pe ici, pe colo. Dar episodul meu melancolic din trenul suedez m-a făcut să-i dau mai multă dreptate decît atunci cînd am mintea mai limpede. Sau poate tocmai atunci a fost mai limpede.

Baudrillard spune undeva că modernitatea a fost nimic altceva decît o orgie. În sensul că în ea au fost actualizate în mod extatic, depline, toate utopiile umanității. Eliberarea sexuală, triumful drepturilor omului, al libertății de gîndire și expresie și al oricărui fel de libertate în general, actualizarea artei într-o societate estetizată pînă la saturație, ceea ce echivalează de fapt cu dispariția artei, pe scurt toate visele oamenii au fost împlinite, spune Baudrillard. Aceasta a fost orgia. Acum trăim după orgie, realul însuși dormitînd în amorțeala post-climax.

Într-unul dintre puținele momente în care e optimist (deși nici măcar nu s-ar putea spune că în general e pesimist), Baudrillard spune că există totuși motive de speranță. Ar fi prea complicat să încerc să explic aici ce fel de speranță are el în minte, pentru că nici măcar eu nu am înțeles prea bine. Ca să dea totuși de înțeles că lasă deschisă posibilitatea unei vieți post-orgie, Baudrillard spune că a luat metafora orgiei dintr-o poveste care este ea însăși plină de speranță. Se spune că în timpul unei orgii, un bărbat o întreabă la ureche pe o femeie: „Ce faci după orgie?”. Întrebarea asta țintește atît de adînc, ca un fulger, încît rămîi efectiv trăznit.

Voluptate peste toate

E adevărat că în România mass-media e o melodramă ieftină, nu raportare cît de acît acurată  a faptelor. Spaţiul mass-media românesc e unul în care profesionalismul e undeva la fund de tot în lista valorilor şi priorităţilor celor care profesează. Bineînţeles că se poate profesa fără profesionalism, dacă se întreba cineva.

Nu ştiu dacă a existat o conspiraţie a hipermarketurilor şi a televiziunilor, dar ştiu că unele hipermarketuri au încercat să se folosească de zvonurile de la televizor pentru a-şi creşte vînzările. Panica fusese înjectată de televiziunile care sfătuiau lumea să facă provizii, iar managerii de magazin au primit-o ca pe o mană cerească. Aşa se face că în unele magazine mari se putea auzi prin staţie “ne cerem scuze dacă lipsesc produse de la raft din cauza cererii foarte mari”, moment în care consumatorul-oaie (în fiecare dintre noi zace o oaie, adică suntem toţi susceptibili de a fi victimele spiritului de turmă)  mai arunca încă o conservă în cărucior. În caz că o să fie zăpada prea mare.

Astea toate sînt adevărate, dar dincolo de toate astea e un adevăr şi mai profund. Anume că mass-media nu a făcut altceva decît să răspundă unei nevoi dintre cele mai elementare: nevoia de haos. Nevoia asta de haos e strîns legată de voluptatea sfîrşitului despre care scriam aici. E, ca să zic aşa, o formă cotidiană şi atenuată a ei. E cotidiană pentru că e reacţie adversă la cotidian, căci cotidianul îşi creează, în virtutea demonului banalităţii şi al naturii umane căreia îi repugnă banalitatea, propriul ei nemesis.

Dar să nu mă pierd în abstractizări, care s-ar putea să pară unora aride, chiar dacă mie mi se par pline de substanţă. Ce vreau  să spun e că pînă şi cei mai cinstiţi şi mai muncitori dintre noi au încercat sentimente de bucurie la gîndul că o să fie o zăpadă atît de mare încît n-o să mai putem ieşi din casă. Pentru unii, bucuria asta e, desigur, un rezultat direct al lenei. Dar nu poate să fie la fel pentru toată lumea, pentru că nu sîntem toţi la fel de leneşi. Originea bucuriei trebuie căutată, atunci, în altă parte. Şi o găsim repede, pentru că ne zîmbeşte sfios din imediatul cotidianului. Adică, bucuria încercată la vestea că o să ningă mult provine nu atît din consecinţa că toate o să fie blocate, adică din nemişcare, ci din faptul că toate o să fie date peste cap, adică din răsturnare, dintr-un fel de mişcare distructivă dar tocmai din acest motiv creatoare. Creatoare de altceva, un altceva despre nu ştim nimic decît că se defineşte negativ prin raportare la banalul cotidianului.Acestei nevoi de haos au răspuns televiziunile care au făcut din predicţiile meteo melodrame ieftine.

În altă ordine de idei şi la fundul absolut al priorităţilor şi intereselor mele, tocmai am citit că Emil Boc a demisionat. Scriu asta doar pentru că în mod sigur o să am nişte vizualizări în plus în urma căutărilor pe Google după “emil boc”, “demisie”, “proteste”, “victorie”.