„După dealuri” în Anchorage

După dealuri, filmul românesc care a primit  două premii importante la Cannes anul trecut, a ajuns si în America. Şi nu doar în America, ci tocmai pînă în Alaska. De fapt, nu e nimic extraordinary în asta.Dacă am ajuns eu tocmai în Alaska, de ce n-ar ajunge şi un film românesc.

The Bear Tooth Theatrepub e un loc interesant. E un cinematograf în toată regula, dar şi restaurant unde au cea mai bună pizza din Anchorage şi ocazional e sală de concert. Ştie toată lumea că americanii au inventat mîncatul în faţa televizorului. Ceva ce poate nu ştie chiar toată lumea e că americanii au inventat şi mîncatul în cinematograf. Şi nu mă refer aici doar la popcorn şi nachos, ci la mîncare în toată regula. La Bear’s Tooth, cînd după ce cumperi biletul de film, sau înainte, comanzi şi mîncarea, pe care apoi nişte chelneri sau chelneriţe cu spirit de cercetaş ţi-o  aduc la locul tău.

Ideea mi s-ar fi părut absolut strigătoare la cer, înainte de The Bear Tooth.  Chiar şi omniprezentul popcorn mă enerva la culme. Foşnetele, ronţăitull, sorbitul, etc. Servitul şi mîncatul mîncării într-o sală de cinema însemna, deci, a sări orice cal al bunului simţ. Aseară a trebuit să recunosc că nu e chiar aşa de rău. Din contră, a fost intersant ca, pentru prima dată în viaţa mea de cinefil, să am o pizza în faţa mea, şi încă una foarte bună, într-o sală de cinema.

„După dealuri” e un film lung, cam cam 160 de minute. Faptul că era aproape 11 şi lumea încă stătea pironită pe scaune deşi mîncarea se terminase de mult, nu poate să însemne altceva decît că filmul a prins şi la americani. Sigur, publicul de la The Bear Tooth e un public educat, care ştie că  luni seara o  să vadă altceva decît familiarele poveşti şi peisaje hollywoodiene. Dar chiar şi aşa, aproape trei ore de film românesc (care aproape de fiecare dată ar putea sa fie semnificativ tăiate la montaj fără să fie atins vreun organ vital) care reuşesc să ţină priponiţi (în film, o măicuţă strigă la un moment dat: priponeşte-o!) pe scaun o grămadă de americani, dar fără să fie legaţi cu lanţuri, ca Alina pe crucea ei, trebuie să fie un success notabil.

Post scriptum-ul de a doua zi

Nu știu cum își făcuse cuib în capul meu ideea că One upon a time in Anatolia e cel mai bun film de anul ăsta de la Cannes. Chiar și cînd am scris asta știam și eu că filmul despre care a vuit lumea  a fost The tree of life al lui Terrence Malick. Nu doar că filmul turcesc nu e cel mai bun film de anul ăsta, dar e o totală pierdere de vreme. Mai ales cînd îl vezi de la ora 10.45 la 1.30 a.m. după văzusei deja două filme. De fapt, dintre cele de aseară cel mai frumos a fost Le havre, apoi Route Irish și apoi rahatul turcesc.

Înainte de film a vorbit din nou Irina Margareta Nistor, care ar fi trebuit să ne strige, cum îi place ei să se prostească la Guerrilla: ruuun, run for your life!

Inițiativa de a aduce filmele de la Cannes în București e admirabilă, dar ca orice chestie românească, nici chestia asta n-a fost făcută ca lumea. Mă refer de exemplu la subtitrări. Subtitrările de la toate filmele pe care le-am văzut au avut o calitate execrabilă. De foarte multe ori și subtitrările făcute de profesioniști lasă mult de dorit, dar în cazul ăsta era limpede că n-a fost niciun profesionist implicat. Asta din cauză că n-au fost resurse, desigur. Dar nu e oare păcat că o inițiativă așa de frumoasă a avut o aromă de mahala din cauza subtitrărilor? Ca să nu mai zic că la cinematograful Studio, după 0ra 12 coloana sonoră a filmului a suferit o îmbogățire considerabilă cu sunete autohtone: zid în zid cu cinematograful, în inima Bucurestiului, la Piața Romană, e un club pentru manelari care și-a revărsat cu generozitate bucuria de viață și asupra noastră, cinefili și oameni cu fițe culte care în general nu vor să audă de așa ceva.

Cînd România e fruntea Europei

Cine o cunoaşte pe Irina Margareta Nistor? Pentru mine, pînă acum cîteva zile această doamnă era doar o voce pe care o ştiam din cele nu foarte multe filme pe casete video pe care le-am văzut în copilărie şi mai recent de la emisiunea de duminică dimineaţa de la radio Guerrilla, pe care o ascult doar accidental dacă se întîmplă să fiu în maşină la ora aia. Pentru mulţi, însă, vocea Irinei Margareta Nistor este legată de cele mai multe filme pe care le-au văzut în tinereţea lor. Era o vreme cînd filmele circulau pe casete video, pe televizoare alb-negru, apoi pe televizoare unde culorile se amestecau zgomotos. Aceea a fost vremea în care Irina Margareta Nistor era regina absolută a filmului în România. Eu trăiam în alt regat în vremea aia, anume în regatul bulgăresc, pentru că în copilărie am văzut atîtea filme pe bulgari unu şi bugari doi, încît învăţasem bulgara. Poate sună incredibil, dar ajunsesem să înţeleg foarte bine ce vorbeau bulgarii ăia, pentru că la ei toate filmele erau dublate. Probabil în viitor o să devin şi cetăţean bulgar, dacă asta o să fie singura cale de evita să plătesc 3000 de euro pentru a avea privilegiul să am număr românesc pe plăcuţele maşinii, dar asta e altă poveste.

Pe Irina Margareta Nistor am filmat-o duminica seara la prima proiecţie oficială a filmului lui Martin Scorsese, Taxi Driver.  Cine a văzut Taxi Driver pe casetă video, l-a văzut tradus de Irina Margareta Nistor. Înainte de începerea filmului, doamna Nistor ne-a amintit înseamnă să dublezi filmele live (dacă în sală a fost cineva care văzuse filmul pe casetă video, sigur a trăit un soi de deja-vu) şi ne-a adus aminte să ne bucurăm că legea prin  care se voia înlocuirea subtitrărilor cu dublarea, nu a trecut. Într-adevăr, România merită felicitări pentru asta. Sistemul de dublare a filmelor e o idioţenie enormă, dar o idioţenie pe  care o îghite aproape toată Europa civilizată. Prin faptul că la noi filmele  sînt traduse prin subtitrare şi nu prin dublare, România arată că poate să fie şi cap, nu doar coadă.

Pentru cine nu ştie, săptămîna asta au fost proiectate în Bucureşti (La Studio şi Noul Cinematograf al Regizorului Român) unele dintre filmele de la Cannes. Dar degeaba aflaţi acum, pentru că se termină, gata! În seara asta sînt ultimele trei filme, la care intenţionez să merg şi eu. O  să fie pentru prima dată cînd văd trei filme la rînd în cinematograf. Sper ca la ora 10.30 cînd începe ultimul (Once upon a time in Anatolia, cel mai bun film de anul ăsta) să nu fiu prea obosit şi să-l pot gusta cum trebuie.

Despre oameni și zei

Aseară am văzut Des Hommes et des Dieux, filmul care a cîștigat anul acesta Grand Prix-ul festivalului de la Cannes. Filmul a fost proiectat în cadrul evenimentului Filmele de la Cannes la București, la cinema Studio.

Am scris de mai multe ori că îmi place foarte mult să merg la cinema și de ce. Dar am scris de multe ori și despre dezavantajele faptului de a merge la cinema. De fapt e un singur mare dezavantaj: într-o sală de cinema sînt tot felul de oameni, cei mai mulți fără cei șapte ani de acasă sau din altă parte, fără un minim de cultură cinematografică, dar mai ales fără un minim de neuroni activi și de bun simț.

Aseară, la cinema Studio, lucrurile au stat altfel. Nu cred că a fost cineva în sală care a venit la film așa cum se duc oamenii în general la film: se uită pe lista de filme care rulează și de acolo aleg cel mai șmecher titlu sau cea mai haioasă poză, iar cînd filmul nu se dovedește a fi așa de șmecher, încep să facă gălăgie în sală.

Filmul este în esență despre moarte. Este și despre Creștinism și despre Islam, despre solidaritate, credință, terorism, dragostea de oameni, sacrificiu și despre multe alte lucruri. Dar înainte de orice este despre moarte, cel puțin așa s-a văzut prin ochelarii mei. Nu, nu e un film 3d. Filmul recreează o întîmplare din anul 1996, dacă îmi aduc bine aminte, în care călugării unei mănăstiri catolice dintr-un sat musulman sînt răpiți și executați de către extremiști musulmani.

Ziceam că filmul este înainte de orice despre moarte, și mai exact despre frica de moarte. Da, călugării catolici sînt niște suflete curajoase care refuză protecția armatei, refuză să își părăsească mănăstirea, semnîndu-și practic cu mîna lor condamnarea la moarte. Dar asta nu înseamnă că nu le este frică de moarte.

De ce le-ar fi frică de moarte unor oameni care sînt convinși că moartea nu este nimic altceva decît eliberarea sufletului din cușca lui de carne? Să fie frica de iad? Nu, nu e frica de iad, e frica de moarte, pentru că moartea e reală. Nu e o portiță către altceva, un  simplu pasaj.  Creștinismul este în esență despre victoria asupra morții, pentru că moartea este dușmanul ultim. În toate religiile însă, inclusiv cea mai mare parte a creștinismului,  moartea a fost golită de conținut, prin doctrina platonică și deloc creștină a nemuriri naturale a sufletului. Dacă sufletul e nemuritor, moartea nu e există și e o simplă neînțelegere. Însă frica de moarte, frica mea, a ta, a călugărilor din filmul care a cîștigat Grand Prix-ul de la Cannes anul ăsta, e o dovadă extrem de elocventă pentru realitatea morții.