Cușca și depresia

Cine n-a fost măcar o zi în viața lui depresiv? Cine nu are măcar un prieten, dacă nu mulți, care să nu fi fost chinuit săptămîni, luni sau ani de un demon al depresiei mai slab sau mai teribil? Realitatea cu privire la depresie este că avem de-a face cu o epidemie la nivel global, dar mai ales în țările așa-zis civilizate (ceea ce e semnificativ, după cum o să încerc să arăt imediat în cîteva cuvinte). Sîntem chinuiți, ceva specific tot finalului de secol XX și început de scol XXI, și de o epidemie de cancer, pe care unii au corelat-o cu introducerea produselor derivate din petrol in viața de zi cu zi. Cu alte cuvinte, petrolul aduce nu doar moartea planatei prin poluare, dar și moartea a milioane de indivizi prin cancer. Este, dacă ne consolează cu ceva, ceva ce ne-am făcut cu mîna noastră. Depresia s-ar părea că nu are nimic de-a face cu mîna omului, dar în realitate nu e decît corespondentul în plan psihologic/cultural al poluării din plan natural. De ce spun asta? Pentru că amîndouă, și poluarea și depresia, sînt rezultatul unui anume mod de viață, și anume modul de viață cread de viziunea despre lume si viata științifica/materialista/empirica/exclusiv imanentista/etc. etc care a apărut pe Pămînt odată cu Iluminismul și ajuns la climax în Occidentul secolului 20. În timp ce poluarea este consecința evidentă a acestui mod de viață, legătura cu depresia nu e la fel de evidentă, dar iti sare imediat in ochi daca te uiti mai atent. Poluarea este consecința fizică (distrugerea vieții pe Pămînt) a unui proces fizic (ardereea combustibililor fosili, exploatarea irațională și distructivă a resurselor naturale și așa mai departe) de raportare la o realitate fizică (mediul înconjurător).
Lucrurile se complică atunci cînd trecem de la mediul înconjurător la om și la ce se întîmplă în capul lui, pentru că nu există nimic mai complicat în întregul univers decît realitatea din capul cuiva, inclusiv al tău și al meu. Dar cîteva lucruri se pot limpezi chiar și acolo. Depresia face ravagii fix în inima acelui mod de viață care este responsabil și cu poluarea. Să fie doar o coincidență? Eu cred că nu. Pentru că depresia este un fel de poluare a sufletului omenirii. De-a lungul istoriei, oamenii au crezut că viața omului și a planetei lor face parte dintr-o realiate mult mai vastă și mai complexă, iar aceeastă credință a luat diverse forme în diverse locuri ale lumii in general sub forma religiilor. Ce au în comun toate religiile este in fond deschiderea lumii noastre către o alta realitate, către infinit, o relație cu infinitul, o relație care nu lasă lumea noastră netransformată, ci, din contră, are consecințe majore pentru tot ce se întîmplă pe fața pămîntului în general și pentru fiecare individ în parte în special. Sînt nevoit să scurtez povestea, și să spun că Occidentul modern așa-numit secularizat, s-a rupt treptat, treptat de această concepție despre realitate și ajuns la concluzia că nu există decît ce se vede și se poate analiza la microscop sau cu telescopul. Bun, dar asta a însemnat că dintr-o dată omul era izolat pe planeta lui ca într-o cușcă, singur într-un univers rece și indiferent, cu nimic care să mai dea sens vieții, în ciuda unor încercări eroice ca Sisiful lui Camus și alții. Și încet, încet, aerul din atmosfera societăților crescute pe solul acestei concepții esclusiv naturaliste despre realitate, a devenit irespirabil, pentru simplul motiv pentru că nu mai exisă un dincolo care să-l reîmprospăteze. Înainte de această mutație în cultura Occidentului, individul, indiferent de soarta lui din această lume, era răscumpărat prin relația salvatoare cu o alta. Exista un orizont infinit de la care putea spera infinit si care raspundea infinitului din sufletului lui, dar de cind zidul imanentist care inconjoara planeta Pamint reflecta ca o oglinda realitatea de la nivelul solului si afirma dogmatic ca nu exista nimic decit pietre si carne si fierberea lor fără rost, occidentalului modern si iluminat dar singur pe lume si in Univers, nu-i rămîne decît o zbatere disperată între plictis, dezorientare, depresie și în cele din urmă nebunie. Ah, n-am spus asta, dar avem și o epidemie de nebunie în ziua de astăzi.
Planet-Earth-from-Space-Wallpapers

P.S.: N-am vrut aici sa analizez depresia ca problema medicala. Nici n-as fi putut. Am vrut doar sa o pun in perspectiva cosmica, asa, ca in imaginea asta.

De unde vine (ne)fericirea

Am trăit zilele astea un moment de iluminare. Poate nu la fel de important ca cel trăit de Buddha. Nici măcar la fel important ca momentul în care Newton a înţeles, într-o străfulgerare a conştiinţei şi ajutat de un măr în cădere, cum funcţionează gravitaţia. Dar pretind, în orice caz, pentru momentul meu o oarecare semnificaţie. De fapt nu doar o oarecare, pretind o semnificaţie serioasă, grea.

Iluminarea mea nu a fost nici de natură metafizică, ca la Buddha, nici fizică, ca la Newton, ci existenţială. Dacă m-ai pune să definesc foarte clar ce înţeleg prin existenţial, n-aş putea să spun foarte limpede. Aş spune doar că mi se pare conceptul cel mai relevant pentru condiţia umană, pentru misterele, dorinţele şi scopurile ei ultime. Noroc că nu mă întreabă nimeni.

Pentru noi oamenii, nimic nu e mai important decît fericirea. Fericirea este, dacă vreţi, scopul istoriei, ingredientul (lipsă) fundamental şi deloc secret al condiţiei umane. Pentru nefericirea lor, mulţi oameni dau vina pe Dumnezeu (pentru cei care cred că există, dar îl consideră a fi un tip rău). Cei care nu cred că există Dumnezeu, nu prea au pe cine să dea vina pentru nefericirea lor şi a întregii lumi, dar asta nu-i face mai fericiţi. Din contră.

Dar hai să ne gîndim un pic mai atent la fericirea noastră şi la sursele ei. Este adevărat că omenirea are multe probleme. Boli, foamete, războaie, sînt doar puţine dintre ele. Acestea sînt de obicei puse în cîrca lui Dumnezeu şi sînt folosite ca argumente fie pentru răutatea, fie pentru inexistenţa Lui. Bun, oricare ar fi puterea demonstrativă a acestor realităţi (eu sînt dintre cei care cred că nu e mare), cînd te uiţi mai atent la comedia umană (se poate spune la fel de bine tragedia umană, pentru că tragedia şi comedia sînt întotdeauna feţe diferite ale aceleiaşi realităţi), înţelegi că de fapt fericirea noastră nu e determinată în primul rînd de aceste lucruri (boli, foamete, războaie). Sigur, încă se moare foame şi de cancer, încă avem războaie, dar pentru cei care nu trăiesc în locuri ca anumite ţări din Africa, de exemplu, acestea nu reprezintă principala sursă a nefericirii şi nenorocilor.

Nu, oricît ar suna de radical, ce urmează să spun se impune cu o claritate irezistibilă oricui îşi va lua o secundă să se gîndească. Fericirea noastră nu este determinată şi nici ameninţată de catastrofe naturale, boli sau războaie. Acestea ameninţă viaţa însăşi, dar fericirea este o problemă care se pune doar atunci cînd viaţa nu este ameninţată, şi eu despre asta vorbesc. Dar chiar avînd în vedere şi condiţiile în care viaţa este ameninţată, şi care au fost întotdeauna o constantă a istoriei, îndrăznesc să spun că sărăcia, bolile, războaiele şi catastrofele naturale au contribuit la nefericirea de pe Pămînt mai puţin decît…Ei bine, mai puţin decît centrul de greutate existenţial al realităţii.

Poate sună pompos, dar nu ştiu altfel cum să-i zic. Prin realitate existenţială eu înţeleg acel spaţiu în care libertatea umană se manifestă, cu alte cuvinte în care umanitatea însăşi se manifestă ca atare. Care este acest spaţiu? Socialul, desigur, sau micro-socialul, mai bine zis, anume acel loc al relaţiilor dintre oameni. La o analiză atentă, este foarte probabil ca în vieţile majorităţii oamenilor nenorocirile şi mizeriile care le-au otrăvit existenţia pînă la punctul la care chiar n-au mai vrut să trăiască, să fi fost produse nu de boli şi foamete, uragane şi războaie, ci de alţi oameni. Un bărbat care tratează o femeie ca şi cum ar fi un obiect de unică folosinţă e un foarte bun exemplu în acest sens. Şi invers, desigur, doar că probabil frecvenţa primului caz e mai mare. Părinţi care îşi distrug copiii cu otrava propriei lor nefericiri şi frustrări. Copii care îşi dezonorează şi abuzează părinţii. Şefi care îşi tratează subalternii ca pe nimic altceva decît ocazii de a extrage o satisfacţie aproape sadic-sexuală. Colegi care înjosesc şi rănesc colegi într-o încercare patetică de a face propria haină să pară mai albă prin împroşcarea cu noroi a celor din jur. Mă rog, lista e nesfîrşită.

Esenţialul este că fericirea noastră e o funcţie a centrului de greutate existenţial al realităţii, adică acel spaţiu unde umanitatea se manifestă ca umanitate şi care nu are nimic de-a face cu cancerul, sărăcia şi bombele atomice ci doar cu ţesătura fină a relaţiilor inter-umane. Ţesătură care poate fi o pînză extrem de frumoasă şi delicată prin care însăşi condiţia umană este înfrumuseţată; sau poate fi cîrpa pe care o folosim pentru a ne sufoca şi încurca reciproc. Sartre avea dreptate cînd spunea că iadul sînt ceilalţi (l’enfer c’est les autres). Doar reversul e la fel de valid: şi raiul tot ceilalţi sînt.

Mai bine să mori de cancer decît de foame

Nu, nu mă tabloidizez. Dacă m-aș tabloidiza, aș vorbi despre schimbarea polului magnetic al Pămîntului. Știați că polul magnetic al Pămîntului s-a deplasat cu mai mult de o mie de kilometri în ultima sută de ani? De fapt, se deplasează cu vreo 75 de kilometri pe an, în ultimul timp, și accelerează pînă cînd la un moment dat o să dispară pentru o scurtă perioadă de timp, doar ca să repară inversat. Adicp polul nord o să fie polul sud și invers. Unii spun că asta ar avea efecte dramatice pentru viața pe Pămînt, în timp ce NASA de exemplu spune că nu ar fi așa dramatic (puteți citi aici ce spune NASA). Cei care spun că sfîrșitul lumii o să vină de aici sînt evident entuziaști ai anului 2012. Toată lumea îi vede prost, ca pe toți alarmiștii, de altfel. Dar vreau să le iau puțin apărarea. Fapt este că, mîine sau peste un milion sau o sută de milioane de ani,  sfîrșitul o să vină oricum. Asta e la fel de sigur pe cît e de sigur că a existat un început. Și faptul că a existat un început e foarte sigur. Ceea ce nu-i face pe alarmiștii apocalipselor de tot felul nimic altceva decît avangardiști. Poate extrem de avangardiști, dar avangardiști în orice caz

Dar uite, așa fac eu și mă pierd în paranteze stufoase. Mi se pare uneori că sînt incapabil să torc un fir narativ de la început pînă la sfîrșit fără să mă agăț de tot felul de alte scame. Mă rog, nimeni nu e perfect. Și mi se pare că m-am și tabloidizat încercînd să arăt cum ar fi să mă tabloidizez, nu-i așa? Simulare perfectă.

Titlul postului e inspirat de o discuție pe care am avut-o azi cu o colegă și pe care o mai avusesem de fapt și în alte ocazii. Discuția pornise de la alimentația de astăzi, plină de E-uri și hormoni și modificări genetice și toate chestiile astea care efectiv, spun unii, au produs epidemia de cancer cu care ne confruntăm astăzi. Eu am răspuns că totuși avem motive să fim optimiști, pentru că, cred eu, poate în zece sau douăzeci de ani aproape toate formele de cancer o să fie vindecabile.

Și în plus, alimentația de astăzi, așa păcătoasă cum e, a făcut ca pentru prima dată în istorie să fie mult mai puțini oameni care mor de foame. Alimentele moderne, aditivate și modificate genetic așa cum sînt, reușesc totuși să ofere o abundență de hrană pentru populația lumii, ceva cu totul fără precedent în istorie. E adevărat că alimentele nu sînt repartizate drept pe lumea asta (dreptatea însăși nu e repartizată drept pe lumea asta, pentru că lumea asta e, în esență, strîmbă), că unii sînt obezi în timp ce alţii sînt subnutriți. Dar cetățeanul mediu al planetei e astăzi destul de bine hrănit. Statistica poate să fie o chestie foarte amuzantă. De exemplu, dacă Ion are zece găini și Gheorghe n-are niciuna, se poate spune că fiecare dintre cei doi are în medie cinci găini.

Bun, deci ziceam că mai bine să mori de cancer decît de foame, și așa e. Moartea prin înfometare e o chestie sigură, în timp ce cancerul e o chestie probabilistică. Este foarte posibil ca cineva să fumeze toată viața, să trăiască într-un oraș poluat, să mănînce în fiecare zi mezeluri cu maioneză și cartofi prăjiți și totuși să nu facă niciodată  cancer. Dar cînd vine vorba de absența hranei, lucrurile stau altfel. E suficient să treacă mai mult de șase ore de la ultima masă că individul modern și sătul deja începe să se văicărească: mor de foame! Alimentația modernă, cu toate E-urile și hormonii ei, e un rău necesar.

Cît plătesc româncele pentru un orgasm

Cînd se face vreun top, noi românii ocupăm întotdeauna poziţii fruntaşe atunci cînd e vorba de chestii „urîte”, şi sîntem codaşi cînd vine vorba de chestii „frumoase” şi „bune”. Sîntem sus în topul corupţiei, de exemplu, dar Bucureştiul e printre ultimele capitale din lume cînd vine vorba de metri pătraţi de spaţiu verde pe cap de locuitor. Şi exemplele ar putea continua mult şi bine.

Dar ce m-a şocat pe mine a fost să aflu că românii, sau poate ar fi mai exact să spun româncele, sînt pe locul unu în Europa cînd vine vorba de avorturi. Şi bineînţeles că nu stăm prost nici în topul mondial. Pe vremea lui Ceauşescu, avorturile erau interzise. Se făceau şi atunci, dar în secret. După revoluţie avortul a devenit legal şi parcă toate femeile au dat buzna la avort. Nu, nu fac glume de prost gust. Se estimează că începînd cu anul 1990 în fiecare an au avut loc cam 1200 000 de avorturi (un milion două sute de mii de avorturi pe an), la o populaţie de 20 000 0000. Pentru fiecare 1000 de copii născuţi, erau aproape 2000 de avorturi. Nu ştiu exact cum stau lucrurile acum, se pare că sînt cam 1500 de avorturi pentru fiecare 1000 de copii născuţi.

Părerea mea e că avortul e justificat în multe cazuri, dar mi se pare strigător la cer că multe femei iau decizia de a avorta cu uşurinţa cu care decid să-şi ia un animal de companie. Cred că mai puţine românce se duc la coafor decît cele care  se duc  să avorteze. Să fie vorba de o modă? Oare nu e mai simplu să cumperi o pilulă (înainte sau apoi) sau prezervative, decît să treci prin trauma care este avortul ? Nu mă interesează acum aspectele etice sau religioase. Mă refer doar la aspectele pur practice. Oare ştiu femeile că după avort creşte semnificativ riscul de cancer la sîn sau alte tipuri de cancer? Oare experienţa avortului nu lasă urme permanente atît la nivelul trupului cît şi la nivelul psihicului? Dacă avortul este sau nu crimă şi în ce condiţii, e o întrebare prea grea pentru mine. Ce vreau să spun e că avortul reprezintă un preţ mult prea mare pe care multe  românce îl plătesc pentru un orgasm sau două. Ca să nu mai spun că orgasmul nu e o condiţie sine qua non pentru concepţie, caz în care româncele chiar fac o afacere extrem de proastă.

PS: Din punct de vedere feminist, se poate răspunde că femeile sînt exploatate în România, deci că metafora de partener de afaceri nu e tocmai potrivită. Dat fiind nivelul calităţii demografice extrem de prost în România, nu pot decît să fiu de acord. Româncelor le lipseşte educaţia şi mijloacele necesare pentru fi un bun manager al propriei vieţi sexuale şi prea des cad pradă ciobanului mioritic. Altă explicaţie pentru situaţia asta tragică nu cred că este.