Hai sa ne plimbam cu bicicleta? Nu, hai să circulăm cu bicicleta!

Unul dintre lucrurile care îmi lipsesc din Uppsala e bicicleta. Nu doar bicicleta ca obiect, pentru că ăsta e uşor de obţinut. Ci întreaga cultură a bicicletei, cu piste speciale care  te duc oriunde vrei să ajungi, cu condiţia să dai din pedale, bineînţeles.

Ce au înţeles oamenii din ţări „civilizate” e că bicicleta e un mijloc de transport, nu o chestie cu care te plimbi prin parc. E gratis, pentru că nu consumă combustibil ci calorii, pe care oricum le avem în exces, cei mai mulţi dintre noi. E uneori mai rapid decît maşina şi nu necesită loc de parcare. Şi nu în ultimul rînd dacă mai mulţi oameni ar merge cu bicicleta, să zicem 30 la sută dintre cei care merg acum cu maşina, am avea un Bucureşti mai sănătos şi mai frumos.

E adevărat că, după cum zicea cineva, să mergi cu bicicleta în Bucureşti e aproape un sport extrem. Dar dacă s-ar învîrti altfel rotiţele din capetele noastre made in Romania poate s-ar schimba ceva în bine. Aseară am decis să merg pe jos acasă de la birou şi am trecut prin parcul izvor. Mă gîndeam că trebuie neapărat să-mi cumpăr bicicletă. Dintr-o dată îmi dau seama că peste tot în jurul meu sînt biciclete, ceea ce m-a făcut să mă întreb dacă nu cumva am fost teleportat fără să-mi dau seama în alt oraş decît Bucureştiul. Poate într-un univers paralel cu un Bucureşti identic, cu unica diferenţă că în acel Bucureşti sînt două milioane de biciclete şi vreo două mii de maşini. Dar nu se întîmplase nimic de domeniul SF. Era vorba de o acţiune a organizaţiei (probabil ONG) Green Revolution care are un program numit puţin pretenţios „free bike sharing”, dacă-mi aduc eu bine aminte. Nu mi-am luat eu însumi o bicicletă, dar presupun că e necesar un act de identitate şi primeşti gratis o bicicletă.

Iniţiativa e admirabilă şi intenţia organizatorilor e, presupun, nu să ofere distracţie gratis în parc, ci să creeze în capul bucureşteanului de rînd loc pentru bicicletă. Din păcate oamenii ăştia, oricît de bine intenţionaţi, nu pot crea şi benzi pentru biciclişti şi nici respect în capul şoferilor şi al pietonilor. Săracii pietoni, abia dacă au ei pe unde să meargă, căci în Bucureşti toate trotuarele sînt de fapt parcări.

Sînt hotărît să îmi cumpăr bicicletă, chiar dacă sînt într-o groapă financiară din care nu mă văd ieşit prea curînd (o bicicletă de 300 de lei nu e o opţiune, e ca şi cum ai arunca banii la gunoi). Dar din pacate la magazinele de biciclete nu poţi cumpăra aer curat, benzi speciale pentru bicicletă care să te ducă oriunde vrei să ajungi, bun simţ şi respect din partea şoferilor şi toate celelalte lucruri care, pe lîngă obiectul fizic al bicicletei, fac ca bicicleta să fie un lucru extraordinar.

Nu-mi rămîne decît să închid ochii şi să îmi închipui că respir aerul din Uppsala, că merg pe banda mea unde nu exista riscul să dea nimeni peste mine. Ştiu, exerciţiul ăsta de imaginaţie o să fie greu printre înjurăturile şoferilor, care te văd ca pe un gîndac în calea lor.

PS: Sînt şi eu şofer.

Vreme de aprilie

Suedezii au o vorbă pentru perioada asta de trecere de la iarna la primăvară: vreme de aprilie.  Vremea de aprilie înseamnă că acum poate să fie soare iar mai încolo poate să ningă. Adevărul și puterea acestei vorbe le-am simțit eu astăzi pe propria mea piele, la propriu. Am plecat de acasă dimineață fără haina de ianră, fără mînuși și foarte optimist. Am revenit din Stockholm de la o întîlnire cu Cărtărescu la care acesta n-a apărut, într-o Uppsală în care ningea ca la Crăciun. Dacă ar fi nins ieri, cînd chiar am  fost la o petrecere de Crăciun, ar fi fost ceva frumos în asta. Dar a nins azi, cind eu nu eram deloc pregătit pentru zăpadă. De la gara centrală din Uppsala sînt mai mult de 8 km pînă la mine acasă, pe care de obicei îi fac cu inima voiasă, fericit că mai ard calorii, că îmi pun creierul să mai elibereze niște endorfine, drogul natural al bunei dispoziții care e injectat în sistem odată cu exercițiul fizic. Dar în seara asta i-am făcut cu vîntul și zăpada abuzînd de corpul meu foarte prost echipat pentru a le face față. Am înfruntat vreme mult mai rea pe bicicletă aici în Uppsala, dar de fiecare dată bine echipat, astfel încît  între miezul verii și miezul iernii, pentru mine nu era nicio diferență.

Gîndul că nu sînt deloc norocos (de ce trebuia să ningă tocmai acum, cînd eu sînt nepregătit?- deși, dacă aș fi verificat prognoza, aș fi știut) făcea ca mîinile înghețate să doară și mai tare iar zăpada ce-mi izbea fața să usture și mai rău. Dar faptul că îmi plîngeam de milă nu avea de-a face cu zăpada de afară și lipsa mînușilor mele, ci cu ceva mult mai semnificativ, despre care mi-e rușine să scriu aici. Am mers mult mai repede decît de obicei iar faptul că pe drum era aproape pustiu mi-a permis să exteriorizez sentimentul de cel mai nenorocit dintre pămînteni sub forma unor strigăte războinice.

Sigur, mintea asta a mea zglobie nu mă lasă nici măcar să-mi plîng de milă liniștit. Îmi aducea mereu aminte că dau dovadă de o lipsă de recunoștință incredibilă, plîngîndu-mă de lipsa norocului. Sînt atîtea feluri în care aș fi putut fi mult mai rău decît sînt. Dar uite că lucrul ăla era ca un ghimpe în carne care mă făcea să urlu, un ghimpe parfumat și otrăvit care face răni în care mîncărimea se amestecă cu durerea.