Fantome adevărate

Îmi povestea mama aseară o întîmplare de acum cîțiva ani care a făcut să mi se ridice părul pe mîini. Era în bucătărie certîndu-se cu cineva la telefon. Mama nu e o femeie care își pierde cumpătul ușor, dar cînd și-l pierde, o face cu o pasiune deosebită. În timp ce revărsa valuri de mînie spumegîndă în receptor, un ceas de masă care se afla pe unul dintre rafturile din bucătărie a sărit dintr-o dată de la locul lui, ca și cum ar fi avut un arc, și a căzut cu zgomot pe podea. Ceasul respectiv era de o vreme bună acolo, și nu mai sărise niciodată de la locul lui. Nici nu era pe arcuri. Era un ceas cuminte care ascultase fără abatere de gravitație pînă în momentul ăla cînd ceva l-a făcut să pleznească brusc și șocant din veșnica și fireasca lui nemișare. Ce a făcut ca acest eveniment cu totul și cu totul ieșit din comun să coincidă cu descărcarea de furie a unei persoane aflată în camera respectivă? Nu știu. Nimeni nu știe. Am niște bănuieli, speculații, supoziții și așa mai departe. Poate Stephen King care a scris Carrie să știe ceva mai concret despre forța minții asupra lucrurilor, deși mă îndoiesc.

Bun, dar povestea asta nu e adevărată și interesantă decît pentru mine. De ce? Pentru că doar eu am auzit-o direct din gura mamei mele. Scrisă aici, povestea e golită de toată puterea și adevărul ei și redusă la nimic altceva decît o altă gogoașă cu iz supranatural, și internetul de plin de astfel de gogoși, și de altfel de gogoși. Iisus (pot să scriu despre Iisus, măcar acum de ziua Lui, nu?) spunea mai demult că adevărul este personal (Eu sînt adevărul), și cred că abia astăzi, în lumea noastră în care personalul e din ce în ce mai ce diluat în mase și tehnologie, înțelegem ce a vrut să spună. Adevărul este o substanță atît de fragilă și delicată încît nu rezistă la niciun alt mediu de comunciare decît clasicul, vechiul, cel-mai-naturalul gură-către-gură. Dar lucrurile sînt și mai complexe decît atît, pentru că adevărul este întotdeauna o funcție a relației dintre cei care comunică, adică poți să crezi ceva doar venind, nu dintr-o gură în general, ci dintr-o anumită gură, una în care știi că poți să ai încredere. Heidegger spunea într-un interviu cu un călugăr budist că filosofia, în secolul XX, se poate face doar față în față. Bineînțeles că nu spunea asta doar ca să-i aducă un omagiu lui Socrate, ci pentru a transmite ceva esențial despre natura extrem de volatilă a filosofiei și adevărului într-un secol dominat de mijloacele magice de comunicare în masă.

Bunicii îmi povesteau acum cîteva ore despre cum, în tinerețea lor, oamenii ieșeau pe uliță și vorbeau, la fel ca Moromete și ai lui. Vorbeau despre nimicuri, dar vorbeau. Astăzi nu mai iese nimeni pe uliță ca să vorbească. Spațiul care era odată umplut de oameni în carne și oase e din ce în ce mai umplut de o tehnologie fără suflet. Văzută de sus, această mișcare istorică de la personal la impersonal, de la gură și limbă la imagine, difuzoare și tastatură, de la oameni la fantomele lor virtuale, îmi trezește suspiciunea unei conspirații pentru asasinarea adevărului. O atmosferă ca cea în care trăim noi astăzi, în care rețeaua de sens nu mai este făcută din oameni vii ci din unde invizibile, este una în care adevărul moare sufocat la naștere și tot ce mai avem noi este fantoma lui bîntuind buimacă un labirint nesfîrșit de oglinzi și fum, cioburi de imagini reflectate în alte cioburi de imagini, fără rădăcini, amintiri și speranțe de viitor.
Singura soluție, dacă vrem să mai găsim vreo fărînă de rost și adevăr pe lumea asta, este să uităm cu totul de lume cu toate fantasmele ei și să ne ancorăm bine în gurile vii ale celor dragi, dacă sîntem suficient de norocoși să avem așa ceva în jurul nostru.

Cum m-am întîlnit cu moartea pe drum

M-am întîlnit cu moartea pe drum înainte de a împlini un an. Bunica îmi poveşte că am răcit brusc şi grav la plămîni. Locuiam la 30 de km de cel mai apropiat spital şi nu exista nicio maşină pentru a ajunge la spital, cu excepţia autobuzelor vechi şi leneşe specifice mediului rural. Specifice mediului rural de acum 27 de ani, mai exact.

Bunica îmi povesteşte cu emoţie în glas că mă ţinea în braţe şi starea mea era atît de proast încît nu ştia dacă o să mai ajung în viaţă la spital. La un moment dat, într-un sat vecin, Rădoieşti, care întîmplător era chiar satul natal al bunicii mele, m-am întîlnit cu moartea. Un cortegiu funerar blocase drumul iar autobuzul a fost nevoit să oprească. Bunica nu mai ştie dacă îi povestise deja şoferului despre starea mea gravă sau atunci l-a implorat să facă ceva pentru a merge mai repede mai departe. Cert este că şoferul a coborît din autobuz şi făcut un apel patetic mulţimii din cortegiul funerar. Deşi eram prea mic şi prea bolnav pentru a-mi aminti cuvintele astea, n-o să le uit niciodată. Glasul bunicii tremură cînd redă ce a spus atunci şoferul care probabil că mi-a salvat viaţa: „Oameni buni, ăsta e deja mort. Dar avem în autobuz un copil care o să moară dacă nu ne faceţi loc să trecem” . Copilul eram eu şi mă întîlnisem prematur cu moartea altcuiva şi eram la doi paşi de a mă întîlni prematur cu propria mea moarte.  Dar n-am murit atunci, din moment ce sînt aici acum ca să scriu despre cum n-am murit atunci. Şi sînt fericit că n-am murit şi că pot să scriu despre asta. Şi mă întreb ce face acum şoferul de autobuz de ţară care mi-a salvat atunci viaţa cu elocvenţa lui simplă dar extrem de eficientă.

Şi mai mă întreb dacă sentimentul de familiaritate cu moartea pe care îl am acum, adică de om care priveşte ades moartea în ochi şi e mereu conştient de duşmanul ăsta nemernic şi ultim care pîndeşte după colţ, nu a fost cumva cauzat de întîlnirea mea cu moartea înainte de a împlini un an, într-un autobuz îngheţat.

Cu Picard prin Univers

Azi noapte am fost într-o călătorie undeva foarte departe, înt-o galaxie de la marginea universului (sic, căci nu există aşa ceva). Nu, nu n-am fost răpit de extratereştri. Dacă aş fi fost, mă îndoiesc că astăzi aş mai fi avut chef să scriu pe blog. Nici n-am înnebunit, deşi cu greu s-ar putea spune că sînt sănătos la cap în întregime. Mi s-a întîmplat ceva ce mi se întîmplă în fiecare noapte, doar că de data asta a fost mai interesant decît în general. Am visat că eram pe USS Enterprise, dar care fusese modificată cu o nouă tehnologie, astfel că nimeni nu ştia puterea motoarelor. După ce Picard a dat celebra lui comandă de a se porni motoarele (parcă era „engage”), viteza a fost atît de mare încît ne-am pomenit dintr-o dată undeva foarte departe. Chestia asta e sigur inspirată dintr-o povestire a lui E.E. Doc Smith citită acum ceva timp. Iată de pe unde îşi mai iau visele materia. Dar ce s-a întîmplat mai departe nu mai e inspirat de nicio povestire, ci rezultatul subconştientului meu care poate să fie extrem de creativ uneori.

Am aterizat pe o planetă care semăna extrem de mult cu Pămîntul. Doar că ceva era extrem de ciudat acolo. Munţii, copacii şi toate produsele „naturale” aveau forme foarte regulate, arhitectonice, chiar. Munţii arătau ca nişte piramide, copacii  aveau de asemenea nişte forme foarte regulate şi oarecum artificiale. Ar fi imposibil să redau în cîteva cuvinte impresia făcută (şi pe aici nu prea se citeşte ce depăşeşte cîteva cuvinte) de lumea aia, care era extrem de extraterestră dar totodată incredibil de familiară. Era ca şi cum acolo natura era tehnologizată, antropomorfizată. Omul şi-a dorit întotdeauna să stăpînească natura. În visul meu, acest vis al umanităţii era atît de perfect îndeplinit încît era dezgustător, într-un fel. Era şi uimitor, în alt fel, pentru ca am trăiam un sentiment vecin cu sublimul. Pe scurt, era paradoxal, ca mai tot ce se întîmplă prin vise şi ca mai toată realitatea în general şi aspiraţiile şi visurile omului în special. Căci în visul meu, visul omului de a stăpîni natura îşi găseşte o ilustraţie excelentă şi o simbolistică extrem de sugestivă. Adică, da, ne dorim să stăpînim natura, dar ne dorim în acelaşi timp să existe o natură pe care să o putem stăpîni. Adică, o natură care să îşi păstreze alteritatea, specificul ei natural, diferit de tot ceea ce e omenesc. Cu alte cuvinte, vrem s-o supunem, dar vrem s-o păstrăm aşa cum e, virgină.  Cum zic englezii, we want to have our cake and eat it too, sau cum zice bunica mea, am vrea doi peşti în oală şi cu cozile afară (o expresie pe care mărturisesc că nu am înţeles-o niciodată prea bine, dar, după cum o folosea bunica mea, se potriveşte aici)

Standarde europene

Într-un episod din The Simpsons, un personaj spunea că pornografia creează standarde prea înainte de frumuseţe şi că ăsta ar fi principalul rău care vine cu ea. Dacă pornografia şi filmul x sau xxx  are efecte negative, probabil ele sînt altele decît crearea unui standard prea înalt de frumuseţe. Cred că după o perioadă de locuit în Suedia şi standardul meu de frumuseţe a crescut, şi orice comparaţie între Suedia şi pornografie ar fi anapoda. Şi aşa se spunea despre standardul ăsta al meu că e prea ridicat. Poate criticii mei nu se exprimau chiar aşa, dar în subtext se citea clar: „uită-te la tine, nu eşti deloc Brad Pitt, cum de îţi permiţi să visezi la Ilene Cosînzene?” . Răspunsul meu e că nu ştiu nici eu cum de îmi permit, dar uite că visez şi nu pot să nu visez.

Revenirea acasă a avut un gust predominant amar, pe care nici măcar faptul că mi-am revăzut bunica, pe care o mai visam din cînd în cind, nu l-a îndulcit prea mult. Cînd vorbesc despre asta, chiar şi cei apropiaţi mie se uită la mine ciudat, ca la un snob, un fiţos sau mai ştiu eu ce. Dar cine a gustat din ce înseamnă viaţa într-o ţară civilizată şi a fost nevoit să se întoarcă în ţara asta, mă va judeca mai puţin aspru.

Nu aş putea să dau vina pentru starea asta a mea pe ceva anume. Nici măcar pe vînzătorii din tîrgul Vitan care m-au fraierit cu cel puţin 100 de lei cînd mi-am cumpărat consumabilele pentru maşină. De fapt, ei aveau impresia că m-au fraierit. Dar nu m-au  fraierit. Eram perfect conştient de ce se întîmplă, de faptul că îmi fixau preţurile din burtă, dar eram prea scîrbit ca să reacţionez. Scîrbit, paralizat, n-am avut puterea să plec şi m-am lăsat jefuit de 100 de lei. Nu, jmecherilor, nu m-aţi fraierit. Eram încă în inerţia unei alte dimensiuni în care aşa ceva nu e nici măcar conceptibil, la fel cum o a patra dimensiune e inconceptibilă pentru noi, ăştia care trăim în trei.

Să fac o listă cu tot ce face să mă doară sufletul că nu mai sînt în Suedia? Nu, mai bine închid ochii şi mă trezesc în Uppsala, fără caniculă, fără lichele care te fraieresc prin tîrguri şi  dobitoci care fumează în trenuri şi se răţioesc la tine dacă îndrăzeşti să le atragi atenţia că nu e tocmai OK ce fac ei.

Poate motivul pentru care inima mi-a rămas în Suedia e că, nu ştiu de ce, am simţit-o, pe ea, pe Suedia, ca pe o promisiune foarte frumoasă. O promisiune care deocamdată nu s-a îndeplinit, dar care a trecut în taskbar şi de acolo licăre în continuare subliminal.

Cum am întîlnit-o pe Brigitta

M-am trezit într-o lume străină, azi dimineață, și nu mă refer la țară. Am căutat în zadar familiarul știind că am pierdut ceva și că am cîștigat altceva. Sau că sînt pe cale să cîștig ceva ce deocamdată înțeleg prea puțin. Întrebarea e: ce risc să pierd?

Mai tîrziu o  să citesc rîndurile astea fără sens și o să zîmbesc condescendent către sinele meu de acum, sau poate amar, cu nostalgie. Sau poate n-o să zîmbesc deloc. Dar, în orice caz, o să-mi mulțumesc că le-am scris. Că m-am pus în gardă față de istorie.

Dar gata cu exprimările enigmatice. Azi am întîlnit o femeie interesantă. O doamnă de 73 de ani care a lucrat 25 de ani la teza ei de doctorat, pe care a terminat-o anul trecut. Era veselă (probabil de la cele două pahare de vin pe care le băuse). Sau poate nu, cred că ar fi fost oricum veselă. Am contribuit și eu la veselia ei spunîndu-i că deși are 73 de ani arată ca și cum ar avea mai puțin de 60. A rîs și mi-a mulțumit. Mi-am dat seama că privea la vremea cînd avea 60 de ani ca la un fel tinerețe. În general lumea ne știe pentru Hagi și Dracula, dar cînd ai de-a face cu oameni educați nu mai e așa. Aici la Uppsala (în Suedia științele socilale, istoria religiilor etc și teologia fac parte din același departament) lumea ne știe pentru Mircea Eliade, marele istoric al religiilor. Brigitta mi-a arătat cele trei pagini din cartea ei unde se ia de Eliade. Am citit și i-am dat dreptate adăugînd că și eu am cîte ceva să-i reproșez lui Eliade. S-a bucurat din nou. Îmi dau seama că e ciudat ce  fac, adică, nici măcar nu încerc, pentru că știu că nu aș putea, să pun în cuvinte exuberanața bucuriei bătrănei de 73 de ani care arăta de mai puțin de 60. Bunica mea are 60 și arată de mai mult, dar ea și-a trăit viața chinuită, plină de incertitudini și neajunsuri, nu ca Brigitta, care îmi povestea că a uitat să-și încuie bicicleta și i-a fost furată. Dar era asigurată. Pînă și bicicleta îi era asigurată. Bunica mea n-a avut nimic asigurat în viața ei, nici măcar, cînd era mai tînără, pîinea cea de toate zielele.

Nu știu dacă complimentele cu privire la vîrstă, sau faptul că m-am dat de partea ei împotriva lui Eliade, sau pur și simplu compania mea fermecătoare, au făcut-o să-mi dea o copie după teza ei de doctorat, făcută în 25 de ani de locuit în Africa. Eh, recunosc, n-a fost niciuna dintre variantele de mai sus. Pur și simplu i-am spus că mi-ar plăcea să-i citesc teza și ea s-a oferit să mi-o facă cadou. Am întrebat-o de ce a durat așa de mult și mi-a răspuns că a fost greu. S-a dus în Africa și a învățat mai multe dialecte africane pentru a putea informații la prima mînă despre istoricul și imaginarul cîtorva triburi africane. Și-a lăsat și soțul acolo. Avea un zîmbet pe buze cînd îmi spunea că merge frecvent să-i viziteze mormîntul.

Dar realizarea zilei, pentru mine, a fost că l-am cunoscut personal pe Jose Casanova, unul dintre cei mai cunoscuți sociologi ai momentului. Mi-a dat cartea de vizită și mi-a zis să-i scriu. O să-i scriu, fără îndoială. Am mîncat chipsuri din același bol și alune din aceiași farfurioară și mi-a povestit că Charles Taylor (iar revin la cartea pe care am pomenit-o deja de atîtea ori) a scris A secular age în timp ce erau împreună în Berlin și că el a fost cel care a citit manuscrisul de mai multe ori înainte ca Taylor să-l dea la publicat. Mă gîndeam eu că o să întîlnesc oameni interesanți în Uppsala, dar se pare că mă gîndeam la mai puțin.