De unde vine (ne)fericirea

Am trăit zilele astea un moment de iluminare. Poate nu la fel de important ca cel trăit de Buddha. Nici măcar la fel important ca momentul în care Newton a înţeles, într-o străfulgerare a conştiinţei şi ajutat de un măr în cădere, cum funcţionează gravitaţia. Dar pretind, în orice caz, pentru momentul meu o oarecare semnificaţie. De fapt nu doar o oarecare, pretind o semnificaţie serioasă, grea.

Iluminarea mea nu a fost nici de natură metafizică, ca la Buddha, nici fizică, ca la Newton, ci existenţială. Dacă m-ai pune să definesc foarte clar ce înţeleg prin existenţial, n-aş putea să spun foarte limpede. Aş spune doar că mi se pare conceptul cel mai relevant pentru condiţia umană, pentru misterele, dorinţele şi scopurile ei ultime. Noroc că nu mă întreabă nimeni.

Pentru noi oamenii, nimic nu e mai important decît fericirea. Fericirea este, dacă vreţi, scopul istoriei, ingredientul (lipsă) fundamental şi deloc secret al condiţiei umane. Pentru nefericirea lor, mulţi oameni dau vina pe Dumnezeu (pentru cei care cred că există, dar îl consideră a fi un tip rău). Cei care nu cred că există Dumnezeu, nu prea au pe cine să dea vina pentru nefericirea lor şi a întregii lumi, dar asta nu-i face mai fericiţi. Din contră.

Dar hai să ne gîndim un pic mai atent la fericirea noastră şi la sursele ei. Este adevărat că omenirea are multe probleme. Boli, foamete, războaie, sînt doar puţine dintre ele. Acestea sînt de obicei puse în cîrca lui Dumnezeu şi sînt folosite ca argumente fie pentru răutatea, fie pentru inexistenţa Lui. Bun, oricare ar fi puterea demonstrativă a acestor realităţi (eu sînt dintre cei care cred că nu e mare), cînd te uiţi mai atent la comedia umană (se poate spune la fel de bine tragedia umană, pentru că tragedia şi comedia sînt întotdeauna feţe diferite ale aceleiaşi realităţi), înţelegi că de fapt fericirea noastră nu e determinată în primul rînd de aceste lucruri (boli, foamete, războaie). Sigur, încă se moare foame şi de cancer, încă avem războaie, dar pentru cei care nu trăiesc în locuri ca anumite ţări din Africa, de exemplu, acestea nu reprezintă principala sursă a nefericirii şi nenorocilor.

Nu, oricît ar suna de radical, ce urmează să spun se impune cu o claritate irezistibilă oricui îşi va lua o secundă să se gîndească. Fericirea noastră nu este determinată şi nici ameninţată de catastrofe naturale, boli sau războaie. Acestea ameninţă viaţa însăşi, dar fericirea este o problemă care se pune doar atunci cînd viaţa nu este ameninţată, şi eu despre asta vorbesc. Dar chiar avînd în vedere şi condiţiile în care viaţa este ameninţată, şi care au fost întotdeauna o constantă a istoriei, îndrăznesc să spun că sărăcia, bolile, războaiele şi catastrofele naturale au contribuit la nefericirea de pe Pămînt mai puţin decît…Ei bine, mai puţin decît centrul de greutate existenţial al realităţii.

Poate sună pompos, dar nu ştiu altfel cum să-i zic. Prin realitate existenţială eu înţeleg acel spaţiu în care libertatea umană se manifestă, cu alte cuvinte în care umanitatea însăşi se manifestă ca atare. Care este acest spaţiu? Socialul, desigur, sau micro-socialul, mai bine zis, anume acel loc al relaţiilor dintre oameni. La o analiză atentă, este foarte probabil ca în vieţile majorităţii oamenilor nenorocirile şi mizeriile care le-au otrăvit existenţia pînă la punctul la care chiar n-au mai vrut să trăiască, să fi fost produse nu de boli şi foamete, uragane şi războaie, ci de alţi oameni. Un bărbat care tratează o femeie ca şi cum ar fi un obiect de unică folosinţă e un foarte bun exemplu în acest sens. Şi invers, desigur, doar că probabil frecvenţa primului caz e mai mare. Părinţi care îşi distrug copiii cu otrava propriei lor nefericiri şi frustrări. Copii care îşi dezonorează şi abuzează părinţii. Şefi care îşi tratează subalternii ca pe nimic altceva decît ocazii de a extrage o satisfacţie aproape sadic-sexuală. Colegi care înjosesc şi rănesc colegi într-o încercare patetică de a face propria haină să pară mai albă prin împroşcarea cu noroi a celor din jur. Mă rog, lista e nesfîrşită.

Esenţialul este că fericirea noastră e o funcţie a centrului de greutate existenţial al realităţii, adică acel spaţiu unde umanitatea se manifestă ca umanitate şi care nu are nimic de-a face cu cancerul, sărăcia şi bombele atomice ci doar cu ţesătura fină a relaţiilor inter-umane. Ţesătură care poate fi o pînză extrem de frumoasă şi delicată prin care însăşi condiţia umană este înfrumuseţată; sau poate fi cîrpa pe care o folosim pentru a ne sufoca şi încurca reciproc. Sartre avea dreptate cînd spunea că iadul sînt ceilalţi (l’enfer c’est les autres). Doar reversul e la fel de valid: şi raiul tot ceilalţi sînt.

Iisus Christos sau sfîrșitul întrebărilor

Realitatea e atît de complexă încît efectul asupra minții e paralizant. Cei mai mulți oameni au o cale simplă în viață. Îi interesează doar firul subțire de ață, care nici măcar nu există, și de care se țin cu încăpățînare pînă la mormînt. Dar de unde să începi cu întrebările cînd vrei să înțelegi pe ce lume trăiești de fapt, cînd vrei să pătrunzi cu privirea prin straturile interminabile de fire care creează realitatea și îi dau consistența de enigmă?

Vestea bună e că orice întrebări ar pune cineva, adică acele întrebări de importanță ultimă, toate ajung inevitabil la Iisus Christos, un om care a trăit acum 2000 de ani și care a spus despre el însuși că este mai mult decît un om. Spiritul ar trebui să încerce un sentiment de ușurare că nu mai trebuie să străbată Universul pentru a găsi răspunsuri, că toate răspunsurile sînt adunate în acest Om. Pilat din Pont, care a întrebat ce este adevărul, avea răspunsul înaintea lui, putea să-L vadă. El a fost mai norocos decît noi, ar putea să zică unii.

Dar noi? Și noi sîntem la fel de norocoși, zic eu. Acest Om a împărțit istoria în două. Asta nu poate s-o nege nimeni sănătos la cap (înainte de Christos și după Christos, nu-i așa?). Dar, oricît ar suna de comic, au fost și sînt unii care pun la îndoială tocmai istoricitatea lui Christos. Cu aceștia nu trebuie să pierdem prea multă vreme, pentru că poziția lor e comică. În schimb, pentru cei mai mulți oameni Christos a fost doar un om bun, un învățător moral, ca Buddha si alții. Aș vrea să arăt în două cuvinte că poziția acestora e și mai comică decît a celor care nu cred că Christos a existat în istorie. Iisus a afirmat de numeroase ori (și nicio critică superioară a Evangheliilor n-ar putea să scoată asta din textul sacru) că El e Dumnezeu. Afirmația asta face imposibil ca cineva să mai spună despre Iisus că a fost doar un om excepțional. Omul ăsta excepțional, care a schimbat istoria, ori a fost cine a zis că a fost, adică Dumnezeu, ori a fost cel mai mare șarlatan din istorie sau n-a fost mai sănătos decît cineva care spune despre el însuși că este un ou, cum zicea cineva. Eu cred că e mult mai grav să spui că ești Dumnezeu decît să spui că ești un ou. Oul e, la urma urmelor, ceva finit, organic, de o complexitate doar gradual mai redusă decît noi înșine. Dar Dumnezeu? Dumnezeu e infinitul și între El și noi e o prăpastie infinită, un infinit calitativ. Dacă Iisus a zis că a fost Dumnezeu, și a zis, atunci omul acesta care a schimbat istoria nu mai este un simplu om: El este cine a zis că este, adică Dumnezeu?

După ce a dat ocol Universului pentru a găsi răspunsuri, și după ce a s-a odihnit și a fost pentru o secundă fericită că toate răspunsurile erau adunate în acest Om, un singur om, cu un loc în timp și spațiu, ca oricare altul, mintea se află dintr-o dată în fața celei mai mari insulte dintre toate: aceea că acest om, în carne și oase, poate să fie în același timp Dumnezeu.

Toată lumea a văzut filmul lui Mel Gibson, Patimile, și bine a făcut. Întîlnirea cu Iisus în versiunea lui Gibson poate a fost brutală, dar pentru mulți a fost o ocazie rară să stea față în față cu Omul-Dumnezeu și să se gîndească. Oamenii nu prea mai gîndesc azi. Sînt prea grăbiți să strîngă bani și apoi să-i cheltuie. Cam la asta se reduce viața omului modern. Însă în momente de repauz, pînă și omul modern se mai întreabă: “Care e rostul acestui carusel? Mă învîrt în cerc, nu-i așa? Nu mă duce nicăieri, nu-i așa? Ah, parcă mă ia amețeala!” Dar dacă filmul lui Gibson a avut un minus, și a avut cel puțin unul, atunci marele lui minus a fost nu că a exagerat cu violența fizică-mă îndoiesc că e posibilă o exagerare în cazul ăsta- ci minusul fundamental a fost că ne-a prezentat drama omului-Iisus și a ignorat-o cu totul pe cea a lui Iisus-Dumnezeu. Dar acum eu sînt comic, nu-i așa? Poate camera de filmat să pătrundă acolo unde nici măcar mintea, cu singurele ei instrumente, inteligența și imaginația, nu poate să pătrundă? Îmi pare rău că Tarkvosky a murit așa de tînăr. Dacă ar fi trăit mai mult, poate ar fi făcut un film despre Iisus și el s-ar fi priceput să ne arate ceva din drama interioară a omului-Dumnezeu și ar fi lăsat sîngele și efectele speciale pe plan secundar sau le-ar fi lăsat cu totul afară din poveste. Căci ele nu merită deloc locul central în care le-a pus Gibson.

Medicii care au analizat cazul au ajuns la concluzia că inima lui Iisus n-a mai rezistat și a cedat. Deci a murit de inimă frîntă. Cu ceva timp înainte, în grădina Ghetsimani, transpirația lui se transformase în sînge din cauza durerii interioare. Și Gibson vrea să ne vîndă gogoașa că în durerea fizică a constat suferința lui Iisus.

Adevărul e că a făcut și el ce a putut și nu trebuie judecat prea aspru pentru asta. Dar asta nu înseamnă că noi nu trebuie să încercă să contemplăm adevărata dramă. Și adevărata dramă constă în faptul că acolo, în trup de om, era Cel care a existat înaintea Universului. Cel care a traversat distanța infinită dintre Creator și creat. Dacă Iisus a suferit vreo umilire, aceea nu a fost că a fost scuipat în obraz sau că a fost ucis în cel mai rușinos mod posibil, gol pe o cruce (crucea nu era deloc chestia sfîntă care e azi în mintea creștinilor, ci cel mai rușinos instrument de tortură al vremii), ci umilirea, singura adevărată umilire pentru El, a fost că a devenit om. Că a traversat distanța infinită dintre Dumnezeu și creatură și „a luat chip de rob”. Oh, infinită dragoste! Mintea se blochează cînd încearcă să înțeleagă ce s-a întîmplat de fapt acolo, acum 2000 de ani. Dar nu se blochează la fel și azi cînd încearcă să înțeleagă dragostea? Dacă un îndrăgostit începe să explice de ce s-a îndrăgostit, nu-i așa că e comic?  (și aici calc pe urmele marelui Kierkegaard, dar e inevitabil, pentru că n-a mai stat nimeni așa de limpede și de hotărît în fața Paradoxului, Dumnezeu-omul, așa cum a stat el) Dragostea este misterul ultim și din fericire nu e nevoie să-L înțelegem, ci doar să-l contemplăm, să-l trăim și în cele din urmă să-l credem.

Christos a fost un om în istorie, după cum istoria, ruptă în două de El, ne aduce mereu aminte. Christos a murit. Christos a înviat. Christos e Dumnezeu care e dincolo de istorie. Și nu cere altceva decît să-L iubim și să-L credem. Da, să-L credem. La asta se reduc toate întrebările despre sensul istoriei și sensul vieții. Mintea noastră se poate odihni, în sfîrșit, după atîtea căutări, în dragostea Celui în care poți doar să crezi.