Eroi banali

Dacă îmi aduc eu bine aminte ce e ăla un oximoron, atunci titlul meu de astăzi este un oximoron: un erou nu poate fi banal, iar dacă e banal nu poate fi erou!

Dar, ca de atîtea alte ori, realitatea eludează rigorile limbii. Nu știu cîți eroi se mai găsesc în ziua de azi, adică eroi în sensul legendar al cuvîntului. Realitatea de astăzi nu prea mai permite eroi. Eroii aveau spațiul de posibilitate într-o societate mai degrabă haotică, în care principiul fundamental era cel mai puternic învinge. Astăzi, din contră, trăim într-o societate în care cel mai slab învinge, o societate pe care Nietzsche o previzionase și de care era scîrbit (astăzi  e suficient să fii minoritar într-un anume fel pentru a avea mai multă putere, în special acolo unde corectitudinea politică face ravagii). În societatea noastră, unde fiecare pas pe care îl facem este reglementat cumva într-un text de lege, a fi erou înseamnă a risca să ajungi după gratii! Să zicem că ar mai fi loc de astfel de eroi pe la metrou, pe unde mai sînt sinucigași.

Societatea noastră a creat însă spațiu pentru un altfel de eroi. Niște eroi banali, comparativ cu cei care omorau dragoni și salvau prințese din gura zmeului, dar poate mult mai eroi într-un alt sens. Pentru Camus, omul modern e un erou pentru că trăiește în ciuda absurdului. Bun, dar să zicem că nu sîntem toți atei, deci fără speranță pentru o breșă în universul nostru închis, ca el. Ce fel de eroism mai e posibil, atunci?

Sînt oameni care preferă să folosească scările în loc să ia liftul. Ei știu prea bine că cei mai mulți oameni iau liftul, că trăiesc într-o societate care consumă la modul orgiastic (alimente, energie, orice fel de resurse), și că gestul lor are exact valoarea unei picături de parfum într-o mare de apă împuțită. Și totuși îl fac, totuși folosesc scările în loc să ia liftul (mă refer mai ales la lifturile din instituțiile publice, acelea pentru care nu plătește nimeni, și tocmai în acest nimeni e condensată valoarea eroismului lor).

Mai sînt alți eroi care merg cu bicicleta. Ar putea să meargă cu mașina sau cu tramvaiul ca orice om normal, dar ei aleg să meargă cu bicicleta pentru a păstra orașul verde. Într-un București cu milioane de mașini, ce valoare poate avea o bicicletă? Eu sînt unul dintre eroii care merg cu bicicleta. Și nu mă refer la primăvară, căci acum nu mă mai simt deloc erou, căci bicicletele s-au înmulțit considerabil odată cu soarele proaspăt de primăvară. Eu sînt erou pentru că am mers toată iarna cu bicicleta. Pentru cine nu știe, eroii au toate calitățile, deci și modestie din belșug.  Acum, lăsînd gluma la o parte, nu merg cu bicicleta doar cu gîndul la reducerea poluării. Bicicleta e gratis, bicicleta arde calorii, bicicleta e uneori mai rapidă decît orice altceva, deci ma o serie întreagă de motive egoiste. Și cu toate astea, nu sînt deloc mai puțin erou, pentru că eroismul, ca și credința, e suficient să fie cît un grăunte de muștar pentru a fi.

În esență, eroul modern este omul banal care are curaj să acționeze altfel decît toată lumea, care în ciuda inutilității acțiunii lui, de care e pe deplin conștient, o  face cu toată inima crezînd în binele din spatele ei. Și aici seamănă cu Sisiful lui Camus.

Eroi mai sînt și cei care nu-și înșeală nevestele, care au grijă de părinții lor bolnavi, care dau știu să zîmbească chiar dacă respiră aerul acru al fizionomiei încruntate specific românească.

Hai noroc!

Oare „hai noroc” vine de la „să ai noroc” ? Probail, dar nu e aşa de important asta. Mai important e gestul care însoţeşte vorba asta. Barbaţii îşi strîng mîna cînd se întîlnesc, în semn de salut. Pînă să ajung în Suedia, credeam că bărbaţii din toată lumea fac treaba asta. Vorba celor de la Guerilla, toate femeile din lume ştie că binele învinge! Eh, l-aş contrazice un pic pe Tamango: am o bănuială că nu toate femeile din lume ştie că binele învinge, pentru că, iată, nu toţi bărbaţii din lume ştiu că atunci cînd te întîlneşti cu un alt bărbat, trebuie să dai mîna. Strînsul mîini, însoţit opţional de „hai noroc” sau altceva din registrul ăsta, e o întîmplare culturală care în alte spaţii culturale nu se practică. În anumite părţi din Asia, de exemplu, oamenii se înclină uşor în loc să dea mîna. Suedezii nu se înclină dar nu dau nici mîna, iar eu am rămas de vreo două ori cu mîna întinsă şi simţindu-mă prost. Facem de nenumărate ori greşeala să luăm ca insulte personale chestii care nu sînt nici pe departe aşa ceva. În Suedia bărbaţii nu dau mîna cînd se întîlnesc. Un simplu „hej” de la distanţă e suficient. Asta poate ar întări clişeul că nordicii sînt reci, dacă nu am ţine cont şi de altceva. Anume că atunci cînd doi bărbaţi  care sînt prieteni se întîlnesc, dacă se simte nevoie de mai mult de un simplu hej, atunci se îmbrăţişează.

Şi în domeniul ăsta, ca şi în altele, Suedezii ştiu mai bine decît restul lumii. Ieri eram în penitenciarul Rahova pentru un interviu cu un arestat preventiv. De obicei nu sînt obsedat de igienă,a din contră, uneori chiar mănînc mere fără să le spăl, de exemplu. Dar aşteptîndu-l pe respectivul să vină de la cameră, dintr-o dată am început să mă gîndesc că în drum spre mine n-o să dea pe la baie să se spele pe mîini, şi de unde ştiu eu de unde şi-a scos mîinile în momentul în care l-a anunţat gardianul că e cineva de la probaţiune care vrea să vorbească cu el? Mi-am spus atunci că orice ar fi, n-o să dau mîna cu el. Însă dragul de el a venit cu mîna întinsă şi bineînţeles că n-am putut să-l refuz. Nu-mi stă în fire să rup inimile oamenilor, deşi sînt unii care m-ar contrazice. Însă dacă uneori rup inimile oamenilor, o fac pentru că nu am de ales, acum am avut de ales şi am ales să îi strîng mîna. Nu prea tare, destul cît să nu se simtă refuzat.

Astăzi, în timp ce eram în puşcăria Jilava, de data asta, aşteptînd să mă întîlnesc cu un alt arestat, am început din nou să fiu nostalgic după Suedia, ţara unde oamenii nu îţi întind mîna, evitînd astfel unele momentele stînjenitoare legate de practica asta. Aş fi vrut ca deţinutul nostru să fie mulţumit cu un simplu bună ziua şi să stea jos. În timp ce visam la Suedia, un grup de deţinuţi care se întorcea de la o excursie la Instanţă tocmai intra pe uşă în aşa numitul PPD, în jargon de Jilava. Unul dintre ei, mare şi atletic, avea un tricou galben pe spatele căruia scria cu albastru Sverige, adică Suedia. Bineînţeles că a fost o coincidenţă, ca mai tot ce se întîmplă pe lumea asta, dar în mintea mea a fost mai mult decît atît. A fost un fel de breşă magică într-o realitate banală şi gri, una prin care o realitate mai bună şi mai luminoasă mi-a făcut scurt cu ochiul. Sigur, la cîteva minute după momentul ăsta quasi-metafizic, a venit deţinutul, fost consumator de droguri ca şi cel de ieri din Rahova, şi care la fel ca cel de ieri s-a simţit dator să-mi strîngă mîna pentru a-mi demonstra respectul. Vina nu e a lui, fireşte, şi nu l-am refuzat nici pe el. E vina unei mini-instituţii, instituţia strînsului mîinii, pe care eu aş desfinţa-o dacă aş putea.