Românul e frate cu bulgarul

În fiecare dimineaţă, înainte să ies din casă, aud claxoanele nervoase ale soferilor blocaţi în trafic pe Calea 13 Septembrie. Nervozitatea din claxoane se transfera cumva şi asupra mea, gîndindu-mă că în scurt timp trebuie să intru şi eu în nebunia aceea, fie cu maşina mea, în rarele cazuri în care merg cu maşina la serviciu, fie cu autobuzul. Însă de cînd mi-am luat bicicletă claxoanele nervoase au asupra mea efect de Redbull, ca să zic aşa, adică îmi dau aripi. Căci cu bicicleta pot să zbor, chiar dacă nu pe deasupra, ci printre maşinile blocate în trafic, aşa că atunci cînd aud claxoanele, tot ce simt e milă pentru şoferii nervoşi şi ceva vecin  cu fericirea pentru mine, ştiind că în aproximativ 13 minute ajung la serviciu. Poate endorfinele de care mai vorbeam şi altă dată sînt de vină, însă partea zilei în care sînt pe bicicletă e de departe cea mai frumoasă dintre toate.

Recent mi-am înmatriculat şi eu maşina în Bulgaria. În Romania, înmatricularea şi toate taxele pe un an m-ar fi costat în jude de 2500 de euro. În Bulgaria, m-a costat totul, inclusiv platforma care m-a trecut graniţa, 400 de euro. 400 de euro şi 4 ore din viaţa mea, pentru că Boris, bulgarul care s-a ocupat de maşina mea, avea trecere la toate cozile şi trecea înaintea tuturor. Maşinile înscrise în Bulgaria sunt în perfectă legalitate, doar că tindem să le privim ca şi cum ar exista cumva la limita legalităţii. Poate e vorba de o maşină frumoasă, dar în ochii noştri faptul că e înscrisă în Bulgaria o face să pară mai puţin frumoasă. Înainte de a fi mijloace de transport, maşinile sunt, poate pentru noi românii mai mult decît pentru alţii, indicatori de status. Astfel, o maşină are, pe lîngă alte funcţii, şi funcţia de a simboliza. Poate simboliza putere, bani, faimă etc. Tocmai din cauza asta numerele unei maşini îi pot afecta atît de mult funcţia. Un BMW cu numere de Bucureşti e privit cu totul altfel decît acelaşi BMW cu numere de Bulgaria (sau cel puţin aşa mi se pare mie). Asta pentru că numerele de Bulgaria spun despre proprietarul maşinii că acesta a nu „merită” să fie proprietarul maşinii, cel puţin nu la fel de mult ca cel cu numere de Bucureşti şi care e mai legitim. Cînd spun că nu merită, nu mă refer la merite personale, pentru că sînt mulţi cei care nu şi-au cîştigat maşinile prin muncă grea şi cinstită. Prin „merită” voiam să subliniez discrepanţa dintre puterea simbolică a maşinii şi statutul simbolizat. Mai simplu spus, o maşină cu numere de Bulgaria are o putere simbolică mai mică decît una cu numere de România. Sau poate are o putere simbolică la fel de mare sau chiar mai mare, însă puterea ei simbolică este orientată în jos, nu în sus.

Oricare ar fi situaţia simbolică a maşinilor înscrise în Bulgaria, cert e că din punct de vedere sociologic explozia de maşini bulgăreşti din ţara noastră e perfect explicabilă şi cît se poate de naturală. Individul e (în general) un actor raţional care se orientează în funcţie de oportunităţi. Dacă mii de români îşi înscriu maşinile în Bulgaria, asta e rezultatul unei oportunităţi  şi conduitei actorilor raţionali care exploatează această oportunitate, aşa că n-ar trebui să se mire nimeni, cu atît mai puţin cei care au creat condiţiile pentru situaţia asta, adică iubiţii noştri conducători. În ilegalitate sînt nu cei care circulă cu maşini înscrise în Bulgaria, ci Statul Român care menţine o taxă de primă înmnatriculare ilegală şi care  face lumea să se îndrepte spre meleaguri mai normale cînd vine vorba de taxare.

Aţi urmărit reflecţiile (rutiere) ale unui proprietar de BMW înscris în Bulgaria care circulă mai mult cu bicicleta şi care au fost scrise mai mult pentru el decît pentru alţii.

Cîteva cuvinte despre Woody Allen

Sînt unii cărora umorul din filmele lui Woody Allen li se pare sec. Asta pentru că mintea lor e seacă. Dacă ar fi doar un pic mai inteligenți,  ar muri de rîs la filmele lui.

Și cu toate astea, Woody Allen e atît de predictibil. Mă uit la filmele lui și mi se pare că știu dinainte ce o să aud. Asta pentru că discursul intelectualului cinic și pesimist din filmele lui Woody Allen se învîrte întruna în jurul aceluiași subiect (Dumnezeu nu există-viața n-are sens-Freud a fost cel mai inteligent om care a trăit vreodată), făcînd ca ceea ce, la Cioran de exemplu, pentru că tot îl pomeneam postul trecut, era  obsesia absolută, anume frica de moarte, să fie la el un simplu clișeu.

Și cu toate astea, m-am amuzat teribil la ultimul lui film. Whatever works te face să te lingi pe degete la fiecare replică, atît e de bun. Desigur, Woody nu pierde nici de data asta ocazia să ia în balon creștinismul, făcînd ca un cuplu de țărani credincioși să ajungă la divorț iar mai departe el să ajungă homosexual iar ea să practice menage a trois. Dar am observat la el o oarecare..înmuiere, aș putea s-o numesc, căci scenariul îl face pe  Boris, un moșneag genial supărat pe lume, eroul principal, să poarte pantofii eroului negativ. Sau cel puțin așa mi s-a părut mie.

M-am simțit bine cînd am văzut în film, redată aproape ad literam, o idee care m-a făcut pe mine să scriu postul ăsta ( Cea mai mare minune dintre toate ) probabil înainte să scrie Woody Allen scenariul pentru Whatever works. Cum să nu mi se pară predictibil, atunci?

PS: Îmi cer scuze față de toți cei cărora nu le plac filmele lui Woody Allen.