Cogito

E ziua mea şi am decis să mă nasc pe mine însumi, cum ar veni.  Pentru cine nu ştie, Cogito înseamnă gîndesc pe latineşte. În cultura occidentală verbul ăsta a fost făcut vedetă de Descartes, care a produs un declic fundamental în filosofia modernităţii (unii zic că cu el a început de fapt filosofia modernă-eu nu ştiu ce să zic, nu mă pricep) cu celebra sa „Dubito ergo cogito, cogito ergo sum”

Nu mai ştiu cum am ajuns să mă identific cu acest cogito. Rădăcinile acestei întovărăşiri se pierd undeva în negurile, de mult apuse, ale adolescenţei. Cert e că la un moment dat am început să folosesc cogito pe internet, ca id. Pe internet fiecare site vrea un nume de la tine, un nume de utilizator, o identitate virtuală. Ţi se cere să naşti instant cîte un nou alter-ego. Eu am încercat să rămîn la cogito, pe unde s-a putut. Pe Yahoo, de exemplu, cogito era luat, aşa că am zis cogitocata.

Ziceam că am decis să mă nasc pe mine însumi de ziua mea. Sună fantastic, dar chiar aşa e: am decis să îmi fac pagină pe Facebook, ca persoană publică. Am ales categoria scriitor, pentru că scriu. N-am publicat deloc literatură, deci nu sînt de fapt scriitor. Dacă ai blog nu se cheamă că eşti scriitor, oricît de mult şi de bine ai scrie. Un scriitor este cel care e recunoscut ca atare de cei din jur, iar recunoaşterea asta înseamnă să publici cărţi. Da, am publicat şi eu o carte, dar aia nu se pune. Dacă îndrăznesc să mă cred scriitor e pentru că mă simt scriitor, adică simt că dacă o să fac ceva pe lumea asta, o să aibă legătură cu scrisul. Există un pasaj foarte frumos din Borges unde el spune că a ştiut dintotdeauna că destinul său e literar, că o să i se întîmple lucruri rele şi unele lucruri bune, dar că pînă la urmă toate o să fie trasnspuse, transformate în cuvinte; mai ales cele rele, spune el, pentru că fericirea nu are nevoie să fie transformată. Fericirea nu are altă finalitate în afară de ea însăşi. La fel simt şi eu. Asta nu înseamnă că sînt un idiot arogant care se compară cu Borges, ci doar că simt o afinitate sufletească pentru cuvintele lui, atîta tot.

 

Nu trebuie să mai explic de ce am simţit nevoia să mă nasc din nou pe Facebook: ca să exist şi eu pe internet. E singura cale de a primi „like-uri”. Ştiu că orice reclamă e frivolă şi însăşi personificarea frivolităţii, dar cine poate să scape logicii capitalismului? Nimeni. Nici măcar cogito. Aşa că am trimis invitaţii către prietenii mei de pe Facebook, ca să îi anunţ că am pagină şi că le aştept cu infrigurare like-urile. Din cinci sute şi ceva, trezeci şi ceva au dat like. Ceilalţi încă nu. Ştiu de ce doar trezeci şi ceva. Invitaţia de a-ţi plăcea ceva e frivolă (abuzez de cuvîntul ăsta pentru că se potriveşte de minune aici). Dar nu de plăcut e vorba aici, ci de atenţie. Un like înseamnă recunoaşterea existenţei, atîta tot. Şi m-aş bucura foarte mult de mai multe semne alre recunoaşterii existenţei lui Cogito. Dar, cum zicea bancul ăla: vise, Mărie, vise!

 

Haos pur

Azi noapte am avut cel mai intens coşmar din ultima vreme. Visele mele sînt în general multe, extrem de vii şi de intense. Din păcate, la fel sînt şi coşmarurile. Primul lucru despre vise şi coşmaruri e acela că ele nu pot fi povestite. În primul rînd pentru că niciodată nu ţi le aminteşti aşa cum au fost şi deci fiecare povestire e o reinventare. În al doilea şi cel mai important rînd pentru că în vise nu contează atît de mult ce vezi cît ceea ce simţi. Un coşmar povestit e un coşmar îmblînzit, golit de toată seva întunecată care te face să tremuri de frică. Recunosc, cînd am coşmaruri în pare rău că nu sînt însurat ca să nu mai dorm singur. Sau măcar de aş avea un căţel. Orice fiinţă vie ar însemna salvare în momentele acelea de groază în care mă trezesc dintr-un coşmar sau, infinit mai rău, îl trăiesc semi-lucid.

Groaza de la miezul nopţii de care vorbeşte David, cred, într-un psalm, e teribilă. Doar cine a simţit-o poate să înţeleagă. Borges scrie undeva că i se pare probabil că unele coşmaruri şi episoade de groază din timpul nopţii să aibă origini supranaturale. Doamne fereşte!

Aşa, dar să încerc să povestesc ce am visat azi-noapte, deşi încercarea mea e comică acum, după ce tocmai am arătat că e sortită de la bun început eşecului. Visul, e o creaţie incredibil de complexă în care, după cum zicea cineva, noi sîntem actorii şi scena şi piesa şi spectatorul în acelaşi timp.

Totul a început cu un cutremur. Un cutremur atît de mare încît nu doar că se dărîmau casele, dar pămîntul se crăpa şi înghiţea cam tot ce era la suprafaţă. Apoi m-am trezit. Am adormit din nou şi visul a continuat de unde rămăsese. Acum nu doar că era cutremur şi pămîntul înghiţea tot, dar pe cer au apărut planete noi, soarele era aproape, ca şi cum ar fi plutit la doar cîţiva kilometri înălţime în atmosfera pămîntului. M-am trezit din nou, am mers la baie, am băut apă, cu inima bătîndu-mi tare şi stăpînit de o groază care nu poate fi pusă în cuvinte. Am adormit şi visul a continuat. De data asta lucrurile erau şi mai ciudate. Cutremurul făcuse ravagii, stelele şi plantele continuau să plutească în derivă pe cer, ca  şi cum ar fi fost baloane. Doar că acum gravitaţia nu mai acţiona în jos, ci cumva pieziş. Adică toate lucrurile erau trase într-o parte, şi simplul fapt de a sta drept solicita un efort supraomenesc.  Toate astea în timp ce planeta alerga de nebună printr-un fel de tunel în care pluteau stele îngheţate atît de aproape încît puteai să le atingi cu mîna şi toul în jur era în ruine.

E uşor de înţeles de ce eram îngrozit. În universul din visul meu cele mai elementare principii ale realităţii erau răsturnate, anihilate. Haos pur.