Combinaţie în Cişmigiu

A walk in the park/o plimbare în parc- e o expresie din limba engleză folosită pentru a desemna situaţii lipsite de orice pericol sau de grad de dificultate. Doar că o plimbare în Cişmigiu poate să prezinte un grad ridicat de risc, deci să fie mai mult decît o banală plimbare în parc.

Poate vă amintiţi de episodul pe care atunci l-am trăit ca pe un cvasi-atac de panică, în Cişmigiu, cînd povesteam despre căţelul care, simţeam şi credeam eu,  mi-a simţit durerea. (Întîmplare  care poate fi citită aici) Cineva poate să spună că a fost  totul în capul meu, dar eu ştiu mai bine: ăia chiar erau nişte prădători care puseseră ochii pe mine. Ştiu foarte multe poveşti cu tîlhării şi alte tipuri de infracţiuni petrecute prin parcuri (Tineretului probabil deţine recordul în privinţa asta, dar nu e parc din Bucureşti care să nu fi văzut partea lui de criminalitate), care în momentele alea mi-au invadat fluxul conştiinţei şi m-au făcut să mă pierd un pic cu firea. E adevărat că în momentele acelea nu eram tocmai eu însumi, căci pentru prima dată în viaţa echilibrul psiho-emoţional îmi era tulburat-atît de tare încît m-a mirosit şi căţelul ăla. (Dragul de el: îl mai văd uneori prin parc, dar nu l-am mai văzut niciodată urcîndu-se pe vreo bancă!)

Zilele  trecute eram iar în Cişmigiu cu o carte şi dintr-o dată mă trezesc lîngă mine cu un tînăr care mă întreabă dacă am treabă. Mă gîndeam că vrea să-mi vîndă ceva, pentru că un parc e locul tocmai bun pentru vînzătorii ambulanţi. Şi pentru cerşetori, desigur. Şi pentru şmecheri, cocalari, tîlhari şi alte tipuri de infractori, după cum o să se vadă şi din cele ce urmează.

Îmi ridic privirea din carte, încercînd să par cît mai deranjat posibil, şi îi răspund că citesc. Tipul respectiv îmi spune pe scurt povestea lui: are nevoie de ajutor, a văzut că am bicicletă şi mă roagă să fac cîteva ture de parc prin Cişmigiu pentru a mă uită după bicicleta lui, o cursieră roşie (şi foarte scumpă) pe care a împrumutat-o unui băiat blond cu ochi albaştri şi care a uitat să se întoarcă. Tipul era surescitat şi vizibil tulburat, aşa că nu stau prea mult la discuţie. Ii cer numărul de telefon şi mă urc pe bicicletă. Dau o tură de parc, mă învîrt încoace şi încolo pe alei, cu ochii în patru, dar desigur că nu văd niciun tip cu ochi albaştri călare pe o cursieră roşie. Mă întîlnesc cu tipul nostru, pe care de acum încolo pot să-l numesc victima, care mă întreabă dacă am văzut ceva. Îmi vine să îi spun că tipul respectiv e deja departe, cel mai probabil, dar mă abţin, ultimul lucru de care are nevoie sînt încurajările mele.

Îi spun că cel mai bine ar fi să anunţe poliţia, dar nu mă pot abţine să nu-l întreb cum de şi-a dat bicicleta unui străin. Îmi spune că nu-l cunoştea, dar că blondul cu ochi albaştri i-a dat în schimbul bicicletei cheile de la maşină şi telefonul, drept garanţie. Doar că acum telefonul se dovedea a fi un telefon vechi şi care nu avea nici măcar cartelă sim, iar cheile de la maşină erau…chei de maşină, dar cel mai probabil erau chei de la o maşină care fusese de mult dezmembrată.

În momentul ăla n-am putut să-mi reprim un scurt gînd admirativ îndreptat spre blondul cu ochi albaştri  care cu un telefon vechi şi cu nişte chei de maşină făcuse rost de o bicicletă foarte scumpă (o bicicletă foarte scumpă înseamnă o bicicletă care costă mai mult de o mie de euro). Dar gîndul admirativ a fost imediat spulberat de sentimentul de compasiune pentru băiatul ăsta sportiv şi cinstit care îşi luase o astfel de ţeapă. Nu se resemnase încă cu pierderea, căci m-a rugat să mai fac o tură. Era tulburat şi nervos. Îmi închipui că ce îl durea cel mai tare, în afară de pierderea pur materială, era faptul că dăduse dovadă de sentimente nobile, manifestase încredere într-un tip blond cu ochi albaştri, iar sentimentul nobil de generozitate şi încrederea lui se vedeau acum trădate, ceea ce îl făcea să se simtă…ca un rahat (uneori cuvintele licenţioase au cea mai mare putere de sugestie).

Am mai făcut o tură de parc, cu mai puţină tragere de inimă decît la tura anterioară. Mă întîlnesc din nou cu băiatul-fără-bicicletă, acum era într-o maşină de poliţie, care îmi mulţumeşte că l-am ajutat. Nu l-am ajutat deloc, din păcate. Dar sper să ajut pe cineva scriind aici despre povestea asta. Sînt sigur că tipul ăla cu ochi albaştri, după ce a dat o lovitură aşa de frumoasă, o să mai facă rost de nişte chei de maşină şi de un telefon vechi şi o să mai încerce figura în alt parc sau poate chiar în Cişmigiu.

Se spune că aproape toţi criminalii în serie aveau ochi albaştri.

Spre o lume mai bună

Nu știu dacă lumea noastră se îndreaptă spre o lume mai bună. Revoluționarii marxiști erau convinși de asta, azi nu mai e nimeni convins. Lumea și-a pierdut încrederea în Progres, în Rațiune, în credință, în sfîrșit, și-a pierdut încrederea în încredere. Vrem s-o luăm de la cap și nu știm de unde. Sînt esoteric și fără noimă, știu și îmi cer scuze.

Anyslut, cum zice Ray William Johnson, mi-ar plăcea să trăiesc într-o lume mai bună. Nu perfectă, pentru că nu e posibil așa ceva pe aici prin universul nostru, dar mai bună. Destul de bună pentru a-mi permite să îmi las bicicleta la metrou fără riscul de a-mi fi furată. Anul trecut pe vremea asta am lăsat-o zece zile în parcarea de biciclete a gării centrale din Uppsala, timp în care eu m-am plimbat fără grijă prin Norvegia. O Norvegie care pe vremea aia era încă un paradis necăzut în păcat, spre deosebire de cea de azi care e lovită de iad. Un iad cu atît mai surprinzător cu cît nu a fost produs de diabolicii teroriști arabi ci de un blond neo-nazist și pseudo-creștin, as Norwegian as it gets, cum ar zice englezul.

L-am descoperit recent pe John Milbank, de care auzisem vag dar pe care nu-l citisem deloc, un intelectual care înoată, cu destul de mult succes, în apele tulburi unde se întîlnește teoria socială cu teologia. Și l-am redescoperit pe Slavoj Zizek, unul dintre cei mai importanți hegelianiști ai momentului, a cărui carte Zăbovind în negativ mi-a căzut din întîmplare în mînă acum vreo 10 ani. Sigur, n-am înțeles nimic din ea la vremea aia. Tot ce îmi amintesc e o discuție foarte interesantă despre sine  și cartezianul cogito cu referire la Blade runner .

Îmi promit azi că îmi voi lua cît mai repede un Kindle pentru a mă putea bucura mai bine de toate comorile în format pdf de pe calculatorul meu.