Probaţiunea ca un fum

 

Dacă nu aş sta la biroul meu, adică la fostul meu birou, probabil nu aş mai simţi nevoia să scriu despre probaţiune. Sîntem fiinţe foarte imediate, adică trăim în imediat. Pentru noi, există doar ceea ce ne atinge acum. Mă gîndesc, de exemplu, la oamenii care trec prin vieţile noastre. La un moment dat sîntem înconjuraţi de oameni despre care  credem că o să rămînă cu noi toată viaţa noastră. Prieteni, colegi, iubiţi. Dar nici n-apucăm să zicem bine „peşte”, că cei din jurul nostru dispar. Dar nu rămînem singuri. Pentru om, oamenii sînt ce este apa pentru peşti. Asta înseamnă că imediat dispăruţii sînt înlocuiţi cu alţi oameni. Oameni odată dragi s-au transformat peste noapte în amintiri fumurii şi ne trăzim într-o bravă lume nouă, înconjuraţi de alţi oameni, la fel de dragi ca cei de odinioară sau poate chiar mai dragi, al căror singur defect e că mai devreme sau mai tîrziu o să se transforme şi ei în amintiri fumurii. Şi tot aşa pînă eu însumi mă transform în fum şi mă împrăştie vîntul în cele patru colţuri ale Pămîntului.

Probaţiunea a fost primul meu loc de muncă, şi acum e prima dată cînd scriu despre ea din prima mea zi ca fost consilier de probaţiune. În două cuvinte, probaţiunea este alternativă la puşcărie. Ştie toată lumea că puşcăria produce puşcăriaşi profesionişti. Aşa că cineva s-a gîndit la un moment dat să introducă o formă de executare a pedepselor pentru infracţiuni comise, fără puşcărie. Consilierul de probaţiune, adică ce am fost şi eu pînă ieri, are un statut extrem de ambiguu, şi nu mă refer doar la statutul profesional (nici funcţionar public, nici magistrat, nici struţ, nici găină), ci la misiunea lui de zi cu zi. Probaţiunea a început ca o idee umanitar-misionară, a unui creştin (John Augustus) foarte dornic să facă ceva pentru păcătoşii din jurul lui care putrezeau prin puşcării. Aşa că s-a dus la un judecător pe care l-a rugat să îi încredinţeze un infractor, garantînd cu reputaţia lui, şi promiţînd că o să facă om din el.

Iniţiativa asta a fost instituţionalizată, formalizată, birocratizată, secularizată şi în cele din urmă remunerată (prost), astfel că consilierul de probaţiune de astăzi nu mai seamănă deloc cu John Augustus de altă dată. Dar în misiunea consilierului de probaţiune de astăzi au mai rămas frimituri (sau să zic amintiri fumurii?) din practica lui John Augustus.  Ambiguitatea misiunii consilierului de probaţiune provine din două atribuţii ale acestuia, aproape diametral opuse. Pe de o parte, consilierul trebuie să fie un supraveghetor strict al modului în care persoanele supravegheate respectă măsurile de supraveghere impuse de instanţă. Din acest punct de vedere, consilierul de probaţiune nu e în niciun fel diferit de celelalte rotiţe din sistem, care îndeplinesc orbeşte şi birocratic litera legii. Dar pe de altă parte, şi de aici ambiguitatea, consilierul de probaţiune are şi misiunea să contribuie activ la recuperarea psiho-socială a persoanei supravegheate, să îi acorde asistenţă în procesul de reintegrare socială. Aici se regăsesc urmele fantomatice ale lui John Augustus. Şi această misiune este aceea care face să bată tare inima (cum îmi bătea şi mie acum aproape şase ani) în pieptul consilierului de probaţiune debutant. Nu supravegherea strict birocratică a modului în care sînt respectate măsurile de supraveghere. Altfel spus, consilierul de probaţiune ţine într-o mînă sabia iar în cealaltă o pungă cu sînge pentru transfuzie. Doar că birocraţia ajunge mai devreme sau mai tîrziu să sugă  sîngele şi viaţa din orice. Aşa se face că astă vară serviciul nostru de probaţiune a instituit nişte reguli absolut idioate care interziceau accesul în clădirea Judecătoriei Sectorului 3 bărbaţilor îmbrăcaţi în pantaloni trei sferturi sau papuci. Aşa se face o colegă de-a mea, care n-ar trebui să lucreze aici, se răţoia odată la mine spunînd că, ce, treaba mea e să  ascult poveştile tuturor infractorilor?  Păi da, dragă fostă colegă, exact asta e treaba ta. Şi în afară de treaba asta aproape că nu mai ai nicio altă treabă. Pentru că noi astăzi  nu mai avem ce să le dăm infractorilor, spre deosebire de John Augustus care avea. Putem măcar să le ascultăm poveştile.

Din toţi aceşti ani de probaţiune, nu rămîn cu nicio altă satisfacţie profesională decît aceea că am fost o ureche gata oricînd să asculte nenumărate poveşti de la nişte indivizi care înainte de a fi infractori sînt oameni, şi care poate pentru prima dată în ronţăitorul contact cu sistemul penal erau trataţi ca şi cum ar fi fost nişte oameni: cu defecte şi slăbiciuni, dar şi cu visuri şi calităţi, nu doar nişte maşini de încălcat legea. Şi cea mai mare insatisfacţie pe care o am este că în dosarele mele de supraveghere nu rămîne mare lucru în afară de o grămadă de stîngăcii birocratice. Nimic din momentele puternic încărcate existenţial şi care poate au însemnat o cotitură în existenţa unui infractor, nimic din încercările mele de a arăta celor care îmi erau supravegheaţi că viaţa se poate vedea şi altfel, şi că eu am de învăţat de la ei la fel de mult pe cît aveau şi ei de la mine. Sau, în cazul consumatorilor de droguri, mult mai mult eu de la ei.

Dar gata. A stat şi ploaia şi pot să plec de la birou. Am stat pînă la ora asta pentru că bicicleta şi ploaia nu fac casă bună împreună. Mai ales cînd eşti îmbrăcat cu o jachetă de piele. Foarte frumoasă, de altfel.

Dar acum că a stat ploaia, o să plec şi o să uit  de probaţiune. Şi de colegele care nu m-au înghiţit şi pe care la rîndul meu nu le-am înghiţit nici eu. O să uit chiar şi de cei care m-au iubit şi la rîndul meu i-am iubit şi eu. Pentru că aşa e viaţa: mai devreme sau mai tîrziu din toate şi din toţi nu mai rămîne decît fumul amintirilor.

Zi de odihnă

Ascultam recent o melodie (de fapt ma uitam la un clip pe Youtube care avea melodia asta ca fond muzical) care zicea cam așa: It’s Saturday, hey, hey! Versul ăsta era repetat la refren cu o euforie dionisiacă pe care nici cel mai bun scriitor nu poate spera sa o poată descrie în cuvinte, deci nici eu (sic!).

Mi-am dat seama atunci de faptul că aranjamentul actual  al săptămînii de lucru face ca de fapt adevărata zi de odihnă să fie sîmbăta, nu duminica, deși oficial creștinătatea (cu excepțiile neglijabile cantitativ ale Adventiștilor de Ziua a Șaptea și Baptiștilor de Ziua a Șaptea) a adoptat duminica drept zi de odihnă. Cînd spun „adevărata zi de odihnă”, o spun nu neapărat dintr-o perspectivă teologică, ci din cea infinit mai imanentă a odihnei golită de toate semnificațiile ei sacre. Pentru că muncitorul modern este obosit și stresat, ziua de vineri îl găsește plin de tensiune, ca o coardă întinsă la maximum (poate nu în România, dar în restul lumii unde chiar se muncește).  Coarda se relaxează vineri seara și se odihnește sîmbătă, nu-i așa? Deci practic duminica te găsește deja odihnit. Dar punctul cel mai important al celor spuse aici este că  sîmbăta este singura zi în care ești efectiv liber, plutind în ea ca într-o scurtă și trecătoare, dar fericită oază de  imponderabilitate: te-ai desprins definitiv de săptămîna de lucru care tocmai a trecut în momentul în care ai ieșit din birou sau ți-ai dat jos salopeta de șantier, și plutești în liniștea fără griji a zilei de sîmbătă. Duminica nu e deloc fără griji, chiar dacă e și ea o zi liberă (și oficiala zi de odihnă) pentru că asupra ei acționează deja gravitația grea a zilei de luni. Practic duminica este ziua în care zborul fără griji al zilei de sîmbătă începe pregătirea pentru aterizare: te și vezi intrînd în birou sau îmbrăcînd salopeta.

Munca nu exclude viaţa

Ce vreau să spun cu asta e ţi se pot întîmpla lucruri frumoase şi cînd eşti la muncă. De exemplu, ieri mi-am primit căştile prin FAN Curier la birou. Bucuria de a deschide cutia şi de a asculta pentru prima dată am încercat-o deci în timpul muncii. Pentru că tot a venit vorba, căştile AKG K370 sînt nişte căşti mici (in ear) şi drăguţe dar capabile de o calitate a sunetului impresionantă. Ce-i drept, nu sînt chiar ieftine. Dar ţinînd cont de faptul că eu am dat pe ele cam jumate din cît dă în fiecare lună un fumător care fumează cam 1,5 pachete pe zi (şi eu sper să le am cel puţin un an, dacă nu trei), nu cred că am dat chiar aşa de mult.

Astăzi, o colegă a adus la birou cea mai bună lasagna pe care am mîncat-o eu vreodată. E adevărat că mai mîncasem lasagna doar de vreo trei ori pînă azi. Tot azi, un prieten şi superior (cred că în ordinea asta) mi-a făcut cadou o  carticică tipărită în 1921. Cred că e cea mai veche carte a mea.  Se numeşte Religia viitorului şi a fost scrisă de Charles Eliot. O carte tipărită acum o sută de ani în trecut şi care vorbeşte despre viitor.

Ţinînd cont de toate astea, cum să nu zici că există viaţă şi la  birou?

Creierul și-o arde cu glucide și cu uitare

De cînd am aflat și eu că creierul și-o arde cu glucide, am început să mănînc în fiecare zi cîte o prăjitură. Asta pentru că sînt mai stresat și mai obosit decît de obicei și creierul meu are nevoie mai mult decît oricînd altcîndva să și-o ardă.  S-au dus zilele cînd veneam cu prospețimea dimineții direct la BCU și scriam. Acum trebuie să-mi las prospețimea la birou sau la pușcărie, printre hîrtii și oameni cu probleme mai grave decît ale mele. Abia apoi ajung la BCU. Și cînd ajung peste creierul meu s-a lăsat o ceață care face scrisul o întreprindere extrem de dificilă.  Așa că astăzi în, venind de la serviciu, care din fericire e aproape de BCU, m-am oprit pe Lipscani ca să dau creierului  ceva de ars, mai exact o prăjitură cu ciocolată care nu știu cum se cheamă, deci nu e foarte exact,  și să beau o cafea. Ironic, e prima dată cînd pun și eu bani la cafea împreună cu colegii de birou, pentru că pînă acum eram doar un băutor accidental, și tocmai acum nu e cafea la birou. Morala ar fi că pentru a avea anumite lucruri e mai bine să nu le plătești. Cu morala asta nu ar fi de acord colegele mele de birou, dar din cîte știu nu se omoară niciuna dintre ele cu cititul blogului meu, așa că o să scap nepedepsit.

Dar să revin la Tip Top-ul de pe Lipsacani unde îmi mîncam prăjitura și îmi beam cafeaua (știați că  doar cu 2,5 lei puteți lua o cafea și un ștrudel?). Pe termen scurt e bine pentru creier că are ce să ardă, dar efectele negative ale zahărului sînt multe și rele. Dar deocamdată n-am ce face, așa că le pun între paranteze, uite așa :  (toate relele zahărului). Trăind în București vezi tot timpul cerșetori, atît de mulți încît devin invizibili. Dar unii reușesc să devină vizibili, și d-asta m-am apucat să scriu azi, nu ca să povestesc despre cum și-o arde creierul meu cu glucide. O bătrînică cu aer de bunică părăsită de familie și de soartă în general, stătea în Tip Topul strîmt de pe Lipscani perfect conștientă că ocupă nelegitim locul de sub picioarele ei, pentru că ea nu era un client care plătea, ci era cineva la vînătoare de resturi. Cu pași timizi, bătrînica ce fura spațiu se apropie de masa de lîngă mine unde cineva lăsase două șervețele nefolosite și o franzelă începută. Ia mai întîi cele două șervețele și apoi franzela și se retrage aparent mulțumită de prada ei. Deși era aglomerație, vînzătoarea (care, pentru că tot veni vorba, e o vînzătoare amabilă și zîmbitoare, o specie rară în fauna urbană a Bucureștiului) observase bătrînica, care probabil își face veacul pe acolo, și se uita cu ochi cercetători la mine încercînd să își dea seama dacă sînt ofensat în vreun fel de prezența unei cerșetoare. Nu, nu eram ofensat de cerșetoare, care nu era propriu-zis o cerșetoare. Eram chinuit și întristat de povestea tristă a bătrînei în care eu eram doar un decor impasibil. Dar chinul suferințelor celorlalți ne trece repede, nu-i așa? Cam așa e, și din cauza asta am zis să mi-l mai prelungesc puțin povestindu-l aici pentru conștiința mea de mai tîrziu și pentru voi.

Împotriva naturii

Pe biroul meu e mereu dezordine. Cred că dezordine e un cuvînt blînd. Mai potrivit ar fi haos. Şi e aşa nu pentru că nu aş fi făcut niciodată ordine, pentru că ocazional, odată la vreo 2 luni, fac ordine. E aşa pentru că există o lege a naturii, al doilea principiu al termodinamicii, numit şi principiul entropiei, care spune că într-un sistem, orice fel de sistem, starea de dezordine tinde să crească odată cu trecerea timpului. Aşadar, dezordinea de pe biroul meu e în deplină concordanţă cu legile naturii iar eu dacă aş încerca să am mereu ordine ar trebui să lupt constant  împotriva naturii. Dar nu o fac. Iubesc natura. Aşa că o las să îşi urmeze cursul iar ordine fac doar rar, atunci cînd nu se mai poate. Acesta e unul dintre momentele alea, dar deocamdată nu mă simt în stare să mă pun cu natura…