Ca musca-n lapte

Acum că e cald și sînt peste tot biciclete, nu mă mai simt deloc special. Însă chiar și acum sînt foarte puțini cei care folosesc bicicleta ca pe un mijloc de transport. Cei mai mulți ies cu ea la promenadă (poate am  folosit cuvîntul ăsta într-un sens impropriu aici, dar mi s-a părut că sună bine). Pentru mine nu doar că e un mijloc de transport, dar e mijlocul de transport, din motive pe care le-am enumerat deja altă dată.

Dar n-am vrut doar să mă plîng că nu mai sînt special. De fapt, chiar mă bucur cînd văd multe biciclete pe stradă. Și sper că într-o zi o să fie mai multe biciclete decît mașini. Măcar în lunile fără litera r (lunile reci au litera r in ele, o chestie pe care am descoperit-o și eu recent cu ajutorul  cuiva), dacă nu tot anul.

Aveam mai de mult în minte o reflecție rutieră despre bicicliști. Pentru că sînt și șofer, știu cum privește un șofer un biciclist. Poate aș fi știut și fără să fiu șofer, nu știu. Unora le e frică să meargă cu bicicleta în oraș din cauza șoferilor agresivi sau nebuni. Recunosc, cei mai mulți șoferi din București sînt agresivi și nu puțini sînt nebuni, dar cu toate astea eu cred că șoselele sînt foarte sigure pentru un biciclist (ar fi ironic să nu mai apuc să scriu următorul post pentru că a dat o mașină peste mine). Și cred că sînt sigure pentru că știu cum privește un șofer pe un biciclist. Nu știu dacă o să găsesc metafora cea mai potrivită. Probabil o să am nevoie de două metafore. Pe de o parte, biciclistul e musca în laptele șoferului, unde lapte înseamnă trafic. Biciclistul e chestia aia care nu are ce căuta pe asflat și care stîrnește instant iritare atunci cînd apare la orizont. Dar totodată, biciclistul e pentru șofer și ca o sacoșă de ouă față de care trebuie să se poarte cu mănuși. Frica de a-l lovi depășește cu mult iritarea de a-l vedea pe stradă. În consecință, cei mai mulți șoferi sînt foarte atenți în raport cu bicicliștii. Dar să nu se confunde frica cu respectul. Cum spuneam, pentru șoferul bucureștean tipic, bicilistul e în primul rînd o muscă pe care ar strivi-o dacă ar scăpa nepedepsit, spre deoseire de țările occidentale unde biciclistul e un coparticipant la trafic care se  bucură de respect și prioritate.

N-aș vrea să asigur pe nimeni că nu va păți nimic dacă iese cu bicicleta pe stradă, am încercat doar să-i încurajez pe cei care au deja curaj.

PS: Din păcate, nu mi-a făcut nimeni nicio poză în trafic, așa că arăt și eu ce am la îndemînă.

Heroină vs endorfină

După două săptămîni de mers cu bicicleta prin Bucureşti, nu mai mi se pare sport extrem. Şi nici că şoferii îi privesc pe biciclişti ca pe gîndaci. Cel puţin nu cei mai mulţi. Cei mai mulţi şoferi probabil că îi privesc pe biciclişti cu un amestec de frică şi condescendenţă. Mersul cu bicicleta are multe avantaje, dar cel mai important e că poate să fie mai plăcut decît cel cu maşina. Cu bicicleta nu există blocaje în trafic şi un biciclist agil se poate folosi de şosea, trotuare, treceri de pietoni, parcuri. Pentru el nu există spaţii inaccesibile sau interzise. Presupun că ăsta e avantajul că nu avem piste pentru biciclete ca în Copenhaga: acolo un biciclist nu are ce căuta pe trotuarul pietonilor.

Poate din cauza căldurii sau din alte cauze, zilele astea am o stare constantă de semi-rău. Adică, nici rău, nici bine, dar mai mult rău. Cel mai bine mă simt cînd sînt pe bicicletă şi cred că m-aş simţi la fel de bine dacă aş înota.Poate pentru că sînt singurele lucruri care îmi aduc aminte de Suedia sau datorită endorfinei ce rezultă în urma exerciţiului fizic (un drog natural al bunei dispoziţii produs de organismul nostru). Cît de fericită ar fi lumea dacă numărul persoanelor dependente de endorfină ar fi cel puţin la fel de mare ca cel al celor dependenţi de heroină!

Trăim într-o societate în care plăcerea  e promovată ca scopul vieţii şi ca unică motivaţie pentru orice. În consecinţă, sîntem dispuşi să facem orice pentru plăcere. Un număr mare bucureşteni, trist de mare, mai ales în rîndul adolescenţilor, caută plăcerea în droguri. Asta nu e atît de ciudat pe  cît s-ar crede! La urma urmelor drogurile sînt materializarea facilă, imediat accesibilă prin simpla ingurgitare, a plăcerii absolute. Doar că preţul ascuns pentru plăcerea asta e incredibil de mare. Am văzut tineri care îşi mîncaseră dinţii după trei săptămîni de folosit droguri „legale”.

Drogurile legale, pe care le putem cumpăra din magazine specializate de la colţul străzii, reprezintă noua senzaţie în Bucureşti. Am auzit că a scăzut cererea de heroină de cînd au apărut ele pe piaţă. Droguri ca Insomnia (un nume cît se poate de potrivit, un consumator îmi spunea că fiind sub influenţa acestui drog nu a dormit 9 zile, dintre care două le-a petrecut ascuns sub o maşină din cauza unui atac de panică), Euforia, Magic etc au efecte devastatatoare. Imaginea tinerilor fără dinţi în gură şi cu priviri speriate din cauza atacurilor de panică şi crizelor de paranoia te bîntuie mult timp după ce te-ai despărţit de ei. Creiere prăjite pentru cinci minute de plăcere absolută. Limita sau limite ale decăderii umane. Tablouri triste pentru care o mare de lacrimi n-ar fi destul.

Sîntem tentaţi să ne revoltăm împotriva unei societăţi care permite ca astfel de droguri să fie vîndute legal (în timp ce un drog ca marijuana, care în comparaţie cu „legalele” e inofensiv, continuă să fie ilegal). Dar problema e în altă parte. Dacă nu ar exista cerere, nu ar exista ofertă. Înainte de a ne întreba de ce societatea românească permite astfel de droguri să fie vîndute, trebuie să ne întrebăm de ce atît de mulţi dintre noi sînt dispuşi să plătească un preţ incredibil de mare pentru cinci minute de plăcere absolută sau aproximativ absolută.

Problema legalităţii şi ilegalităţii e o chestiune strict convenţională iar capacitatea omului de a inventa substanţe periculoase care pot face milioane de victime înainte de a fi clasificate ca ilegale e nelimitată. Nu vreau să minimalizez importanţa contextului, dar cred că problema drogurilor în lume se poate rezolva doar la nivel de individ, niciodată la nivel de societate.