Realitatea a murit. Trăiască realitatea!

Cei de la Gizmodo au pus pe site-ul lor un time-lapse video  care poate  fi văzut aici (adică  un video care arată în mod accelerat trecerea timpului) din Marele Canion şi au spus că videoul ăsta e atît de bun încît nu mai are niciun rost să te duci pînă acolo, la faţa locului, pentru că oricum n-ai putea să vezi ce îţi arată imaginile astea. Cu alte cuvinte, imaginile sînt mai bune decît realitatea. Eh, uite, exact asta, sau şi asta, numeşte Baudrillard hiper-realitate. Nu e vorba doar de anumite imagini care reprezintă ceva (Baudrillard printre altele mai spune şi că s-a terminat cu reprezentarea), ci despre o întreagă reţea virtuală (televiziune, internet) care înglobează şi anihilează realitatea.

Culmea ironiei: realitatea oferă iar şi iar dovezi că Baudrillard avea dreptate atunci cînd spunea că s-a terminat cu realitatea. Doar că Baudrillard spune uneori nişte lucruri hiper-grase şi hiper-sărate, ceea justifică analogia mea de ieri cu junk-food-ul. El însuşi recunoaşte că se joacă cu limbajul, că cei mai buni prietei ai lui sînt ironia şi seducţia.

Acum citesc Karl Popper, care mi se pare mai senin, mai sănătos. Astăzi cred că o să mănînc o salată de la Spring Time.

Junk-food pentru spirit

Poate nu e o coincidenţă că tocmai am terminat o carte de Baudrillard în timp ce mîncam un hamburger de la McDonald’s. Poate Baudrillard e junk-food pentru spirit întocmai cum McDonald’s e junk-food pentru corp. Este, desigur, prezumţios din partea mea să spun aşa ceva, dar ăsta e unul dintre avantajele blogului: că poţi să spui orice. Reversul acestui dezavantaj este, desigur, că orice ai spune pe un blog nu înseamnă nimic.

Dacă am spus că Baudrillard e junk-food, nu înseamnă totuşi o judecată negativă în mod absolut. Din contră. Junk-food-ul are meritele lui, sau ei, nu ştiu cum să zic. Este gustoasă şi, desigur, hrănitoare. Doar  că nu e tocmai sănătoasă. De fapt este hiper-hrănitoare. Din nou, poate e doar o coincidenţă, dar Baudrillard a propus înlocuirea realităţii cu o hiper-realitate. Baudrillard este unul dintre intelectualii cei mai recenţi, recenţi atît cronologic cît şi calitativ, pentru că el, şi ei, par să îşi fi propus să depăşească tot ce i-a precedeat şi să anunţe demisia Realului însuşi (Baudrillard vobeşte obsesiv despre sfîrşitul politicului, sfîrşitul puterii, sfîrşitul socialului, al sexualităţii, al artei şi multe alte sfîrşituri)

Ca să revin, a spune că Baudrillard e junk-food pentru spirit nu înseamnă deloc a-i nega acestuia substanţa sau greutatea, ci doar sănătatea.  El nu este nici pe departe singurul intelectual care poate fi acuzat de un exces de gîndire,  exces care a dus nu la  culmi fără precedent ale gîndirii, ci la excedarea gîndirii însăşi. Nu la o mai bună înţelegere a Realului, ci la anihilarea lui. Şi aşa mai departe.

Realităţile mele de zi cu zi sînt ceva mai puţin intelectuale şi, din păcate, nu le poate pune nimeni în discuţia realitatea. O mamă cu cinci copii şi unul dintre ei în puşcărie, de exemplu. S-a mutat în Aleea Livezilor pentru că acolo i-a dat Vanghelie o locuinţă gratis (mai bine staţi pe drumuri decît într-o garsonieră gratis din Aleea Livezilor, credeţi-mă). La 13 ani, năzdrăvanu’ s-a apucat de heroină şi apoi s-a nenorocit definitiv cu drogurile legale. Drogurile astea legale sînt de fapt o răzbunare ironică a cadavrului în descompunere al socialului de care Baudrillard ar fi mîndru. Şi recunosc că e imposibil să renunţi la Baudrillard, după cum imposibil e să renunţi cu totul la McDonald’s (sau pizza sau shaorma sau cartofi prăjiţi).

Năzdrăvanul ăsta a făcut o grămadă de prostii, dar nu le-a făcut el, propriu-zis. Ar fi adecvată aici o exprimare impersonală,  de exemplu se poate spune că toate au fost făcute. Fără subiect, pentru că subiectul a fost înghiţit de obiectele din jur. Ar fi putut, ce-i drept, să fie mai mult decît a fost şi să lupte contra curentului. N-a făcut-o. Acum are 17 ani şi e în puşcărie pentru că a lovit cu un briceag pe concubinul unei verişoare care era dealer de heroină şi care n-a vrut să îi dea şi lui două bile, deşi murea de rău (sevraj). El spune că ăla l-a atacat primul cu piciorul unui pat şi el n-a făcut decît să reacţioneze cum a ştiut şi el mai bine. N-a vrut să-l rănească rău, dar în frenezia acţiunii n-a mai ştiut să ţină măsura lamei (aşa se zice) şi aceasta a intrat mai mult decît îşi propusese el. M-a rugat pe mine să îi transmit mamei lui să îl viziteze, pentru că deocamdată el nu poate s-o sune. Maică-sa mi-a spus printre lacrimi că strînge de cîteva săptămîni conserve de la cantina socială, deci  se privează pe ea şi pe ceilalţi patru copii de hrană, pentru a reuşi să strîngă de un pachet.

Pentru Baudrillard, nu Realitatea e problematică, ci conceptul de realitate, cuvîntul. Dar dacă ar fi fost el însuşi puştiul din Aleea Livezilor, n-ar mai fi ajuns niciodată să teoretizeze despre deşertul realului (şi n-am mai fi avut nici filmul Matrix, care tocmai de colo s-a inspirat). Puşcăria ar fi fost mai reală pentru el decît orice altceva şi poate i-ar fi dat mai multă dreptate lui Foucault. Poate n-ar mai fi scris textul Uitaţi-l pe Foucault. 

Batman Dark Knight Rises sau simulare de ne doare

Nu conţine spoilere

E foarte greu să vorbeşti despre ultimul film din seria Batman a lui Christopher Nolan fără să vorbeşti şi despre legătura   lui alambicată cu realul. Ce vreau să spun, fără a vrea neapărat să aduc un omagiu deosebit lui Baudrillard, este că astăzi realul tinde să dispară în ceea ce el numea simulare, şi asta se vede foarte bine în Batman.

Să zicem că te duci la film, la avanpremieră, cum am fost eu aseară. Dintr-o dată pe scenă se urcă un tip vopsit, un clovn, un joker. Faci rapid o mie de conexiuni şi îl integrezi în logica spectacolului: ştii că Jokerul e marele duşman nebun la cap al lui Batman din filmul anterior (Dark Knight) şi tragi concluzia că apariţia asta pe scenă nu e decît o încercare de a face spectacolul mai real. La un moment dat jokerul scoate o mitralieră şi o grenadă. Nu te sperii, chiar dacă vezi mitraliera şi grenadele. N-ai de ce: pentru că ştii că nu sînt reale, din moment ce sînt spectacol. La un moment dat Jokerul aruncă o grenadă care face bang şi flah şi fum. Efectul ţi se extrem de real, dar nici atunci nu crezi că e cu adevărat real. Abia cînd gloanţele încep să-ţi şuiere pe la cap şi în isteria generală vezi sîngele ţîşnind de peste tot, abia atunci te împaci cu realul ca real, abia atunci s-a risipit de tot iluzia spectacolului. Şi parcă nici atunci nu-ţi vine să crezi. Dacă totul este de fapt o înscenare? Morţii din jurul tău ar putea fi foarte bine actori, iar sîngele şi gloanţele ar putea fi false.

Simularea, după cîte înţeleg eu, înseamnă nu falsificarea realului, ci înglobarea lui într-o logică care îl face irelevant, în sensul că îşi pierde prioritatea ontologică. Altfel spus: o mitralieră devine incapabilă să îşi mai desemneze propriul adevăr, îşi pierde puterea de referinţă iar rezultatul e un spaţiu în care semnele plutesc libere de legătura lor cu realul, realul însuşi fiind retrogradat ontologic la statutul de simplu semn; ceea ce Baudrillard numea hyper-realitate.

La un moment dat simţi un cuţit rece care îţi trece prin stomac. Duci mîna acolo instinctiv şi simţi lichidul cald care începe să curgă. E roşu şi real. Înţelegi atunci că doar moartea mai e capabilă să pună lucrurile la locul lor.

Pentru cine nu ştie, povestea asta chiar s-a întîmplat într-un cinematograf din Colorado la avanpremiera ultimului film din seria lui Nolan despre Batman: Dark Knight Rises. Am fost şi eu aseară la avanpremiera din România la cinematograful Samsung IMAX (sîntem foarte norocoşi că avem un IMAX în Bucureşti, eu vă sfătuiesc să-l vizitaţi). Am fost puţin iritat cînd am văzut doi paznici la intrarea în cinematograf (mi se pare că avem prea mulţi paznici), dar mi-am adus imediat aminte că de vină trebuie să fie Jokerul adevărat care a omorît 15 oameni şi a rănit 50 în Colorado.

Însă nu avem de ce să ne temem:  societatea românească e structural incapabilă să producă nebuni ca James Eagan Holmes; pentru asta sînt în stare oricînd să bag mîna în foc (societatea noastră e specializată pe producerea rebuturilor intelectuale gen Victor Ponta, clovnilor gen Diaconescu şi Becali etc etc). Şi în plus, în România nu e deloc uşor să faci rost de grenade şi mitraliere.

Mi-a plăcut foarte mult filmul, şi o să-l mai văd. Dar recunosc acum că parcă avea dreptate Roger Ebert cînd spunea că îi lipseşte acea „aproape perfecţiune” pe care avut-o Dark Knight. Şi cu toate astea reuşeşte să ridice probleme mai serioase: dacă primul se centra în primul rînd pe dileme etice, acesta aduce în discuţie dileme globale (capitalism, comunism, Occupy, terorism, problema nucleară, Revoluţia Franceză şi multe altele)

Dar să nu mă pronunţ după ce l-am văzut doar o dată…

Foame

Scriu pentru că mi-e foame. Şi lene. Şi un pic somn. Şi în urma şi înaintea mea sînt nişte umbre ale trecutului şi respectiv ale viitorului, care nu-mi plac. E post-sentimentul de insatisfacţie faţă de lucrurile pe care le-ai trăit şi pre-sentimentul instatisfacţiei anticipate  faţă de lucrurile pe care ştii că cel mai probabil n-o să le trăieşti. Sau o să le trăieşti.

Cînd ţi-e foame şi somn şi lene ar fi mai bine să nu scrii, dar eu scriu tocmai pentru că scrisul, care e reflectare a ceva în el, rezolvă, acum în timp ce scriu, toate problemele. Sensul vieţii e scrisul (după cum bine zice subtitlul blogului meu: scriu şi uite că în urma mea răsare sensul). Dacă scrisul ar fi coextensiv vieţii, eu aş fi fericit. În scris, viaţa e suspendată, transformată în obiect rotitor în imponderabilitatea imaginaţiei care  de fapt nu o contemplă ci o reinventează. Satelizată, ar fi zis Baudrillard.

Rezolvarea problemelor prin scris e reală, singura ei problemă e că nu durează. Ca toate soluţiile omeneşti, scrisul nu rezolvă cea mai serioasă problemă dintre toate, şi anume efemeritatea radicală a oricărei soluţii. Pentru că, mai devreme sau mai tîrziu, tot va  trebui să mă opresc din scris şi să ies să vînez nişte mîncare pe care nevasta din peştera mea o s-o gătească în jurul focului care face să danseze pe pereţi umbrele platoniciene ale fiilor mei nenăscuţi. Şi ale post şi pre sentimentelor mele.