Un strat gros de gheață

cismigiu de sus

Un strat gros de gheață a căzut din cer și a îmbrățișat totul, dar copacii, cu crengile lor întinse mereu  într-o vagă așteptare, au primit îmbrățișarea asta mai intens decît orice altceva. Așa se face că zilele astea sîntem înconjurați de o expoziție de artă pe care Mama Natură n-o organizează chiar în fiecare zi. De fapt, eu nu cred că am mai văzut niciodată chiar așa ceva. Tu?  Am impresia că sînt într-un basm scos dintr-un tărîm unde copacii și iarba sînt de cristal.

Din păcate, pentru copaci basmul ăsta e unul tragic. Cei mai bătrîni dintre ei au cedat sub greutatea acestui strat gros de gheață iar ceilalți, mai voinici, stau încovoiați, chinuiți, împietriți, gata să cedeze sub povara acestei frumuseți înghețate. Ceea ce m-a făcut să mă gîndesc la greutățile care pică din senin peste noi, și a căror frumusețe nu e întotdeauna imediat evidentă, ca în cazul acestui strat gros de gheață care îmbracă totul. Noi doar simțim povara, simțim că ne prăbușim, că ne frîngem, că ne sufocăm, dar nu vedem frumusețea. Dar poate…poate priviți de undeva din afară sîntem infinit mai frumoși decît copacii ăștia de cristal de care sîntem înconjurați zielele astea, ținîndu-ne cît putem de drepți și așteptînd cu inima neînghețată să răsară soarele. Și soarele răsare întotdeauna pînă la urmă. Asta e sigur.

 

Creierul și-o arde cu glucide și cu uitare

De cînd am aflat și eu că creierul și-o arde cu glucide, am început să mănînc în fiecare zi cîte o prăjitură. Asta pentru că sînt mai stresat și mai obosit decît de obicei și creierul meu are nevoie mai mult decît oricînd altcîndva să și-o ardă.  S-au dus zilele cînd veneam cu prospețimea dimineții direct la BCU și scriam. Acum trebuie să-mi las prospețimea la birou sau la pușcărie, printre hîrtii și oameni cu probleme mai grave decît ale mele. Abia apoi ajung la BCU. Și cînd ajung peste creierul meu s-a lăsat o ceață care face scrisul o întreprindere extrem de dificilă.  Așa că astăzi în, venind de la serviciu, care din fericire e aproape de BCU, m-am oprit pe Lipscani ca să dau creierului  ceva de ars, mai exact o prăjitură cu ciocolată care nu știu cum se cheamă, deci nu e foarte exact,  și să beau o cafea. Ironic, e prima dată cînd pun și eu bani la cafea împreună cu colegii de birou, pentru că pînă acum eram doar un băutor accidental, și tocmai acum nu e cafea la birou. Morala ar fi că pentru a avea anumite lucruri e mai bine să nu le plătești. Cu morala asta nu ar fi de acord colegele mele de birou, dar din cîte știu nu se omoară niciuna dintre ele cu cititul blogului meu, așa că o să scap nepedepsit.

Dar să revin la Tip Top-ul de pe Lipsacani unde îmi mîncam prăjitura și îmi beam cafeaua (știați că  doar cu 2,5 lei puteți lua o cafea și un ștrudel?). Pe termen scurt e bine pentru creier că are ce să ardă, dar efectele negative ale zahărului sînt multe și rele. Dar deocamdată n-am ce face, așa că le pun între paranteze, uite așa :  (toate relele zahărului). Trăind în București vezi tot timpul cerșetori, atît de mulți încît devin invizibili. Dar unii reușesc să devină vizibili, și d-asta m-am apucat să scriu azi, nu ca să povestesc despre cum și-o arde creierul meu cu glucide. O bătrînică cu aer de bunică părăsită de familie și de soartă în general, stătea în Tip Topul strîmt de pe Lipscani perfect conștientă că ocupă nelegitim locul de sub picioarele ei, pentru că ea nu era un client care plătea, ci era cineva la vînătoare de resturi. Cu pași timizi, bătrînica ce fura spațiu se apropie de masa de lîngă mine unde cineva lăsase două șervețele nefolosite și o franzelă începută. Ia mai întîi cele două șervețele și apoi franzela și se retrage aparent mulțumită de prada ei. Deși era aglomerație, vînzătoarea (care, pentru că tot veni vorba, e o vînzătoare amabilă și zîmbitoare, o specie rară în fauna urbană a Bucureștiului) observase bătrînica, care probabil își face veacul pe acolo, și se uita cu ochi cercetători la mine încercînd să își dea seama dacă sînt ofensat în vreun fel de prezența unei cerșetoare. Nu, nu eram ofensat de cerșetoare, care nu era propriu-zis o cerșetoare. Eram chinuit și întristat de povestea tristă a bătrînei în care eu eram doar un decor impasibil. Dar chinul suferințelor celorlalți ne trece repede, nu-i așa? Cam așa e, și din cauza asta am zis să mi-l mai prelungesc puțin povestindu-l aici pentru conștiința mea de mai tîrziu și pentru voi.

Boala de moarte

Din discuțiile cu cei bătrîni poți să afli lucruri frumoase. Cineva în vîrstă de 92 de ani îmi spunea că nu a stat niciodată în pat că să înnădească firul vieții. Bineînțeles că inițial nu am înțeles ce vrea să-mi spună, așa că mi-a explicat că nu a fost niciodată grav bolnav. Mi-a spus că de fapt nu a fost bolnav în niciun fel niciodată în viața lui, dar decît să-l cred pe el, sînt mai degrabă tentat să cred că îi joacă feste memoria.

Mi se pare extrem de frumos modul acesta de a vorbi despre ceea ce noi numim sec și negativ, boală. Ceea ce ar putea părea drept o exprimare eufemistică, e de fapt o modalitate pozitivă de a vorbi despre ceva negativ. Din pură negativitate (ceea ce amenință să anihileze corpul, deci conștiința, deci TOTUL), prin expresia “a înnădi firul vieții” boala ia o dimensiune pozitivă care o anulează. Nu mai vorbim despre boală, ci despre lupta omului pentru viață, de efortul lui (al cui?) de se menține de partea asta a lucrurilor, de a nu se duce (încă) pe cealaltă parte, acolo unde îl așteaptă adeărata pură negativitate, nimicul absolut, adică moartea. În loc de a fi victima pasivă a unui nu știu ce atotputernic care îl macină, adică în loc de a boli, individul devine cel care lucrează activ, cot la cot cu viața însăși, întru păstrarea și victoria acesteia.

Cine n-are bătrîni să-și cumpere, nu-i așa? (Mă întreb cum ar reformula corectitudinea politică zicerea asta)

Climaxul copacilor și a șaptea nevastă

E frumos să traversezi Cișmigiul la ora 12:30, după ploaie. Copacii sînt înfloriți (cineva zicea că s-ar prea putea ca acesta să fie climaxul lor, caz în care sînt mult mai norocoși decît oamenii, la care climaxul nu ține atît de mult. În schimb, avantajul oamenilor e că la ei nu se întîmplă doar odată pe an, nu-i așa?) și florile lor pictează piesajul și parfumează aerul. Dar să nu devin prea liric, probabil nu-mi șade bine. Și probabil e mult mai frumos (în orice caz mult mai productiv) să traversezi Cișmigiul la 9:30, nu la 12:30, dar asta e altă poveste. În legătură cu frumusețea Cișmigiului, cea mai bună întrebare este de ce. De ce e o întrebare vagă, dar în cazul ăsta e bună pentru că include atît din ce motiv, cu ce scop și altele. Dar nu vreau să răspund la întrebarea asta pentru că aș intra în ideologie.   Ce m-a făcut să vreau să scriu despre întîlnirea mea cu Cișmigiul, a fost întîlnirea mea cu un bătrînel ai cărui ani de glorie au fost în perioada interbelică. Păr alb, mers legănat dar hotărît, îmbrăcat frumos. Mă intreabă cam așa: Cam cît este ceasul, domnule? Așa, aproximativ…Întrebarea lui e însoțită de o serie de microgesturi care îi dau un aer elegant, nobil chiar. Nu mă pricep să le recreez în cuvinte și așa ceva nici nu e posibil. Nici măcar pentru un cîștigător de premiu Nobel pentru literatură. Pentru că ceea ce se poate arăta nu se poate spune și gata. Mi-a făcut o plăcere să-i spun că e 12:30, pentru că nu mă întrebase, banal, cît e ceasul, ci o făcuse cu un anume stil care mi-a trezit nostalgia după nu știu ce. Poate după viața veșnică.

Diseară merg să văd Ora lupului al lui Ingmar Bergman. Pare incredibil dar rulează în Plaza. Ar fi prima dată cînd văd un film de-ale lui Bergman la cinematograf. Și el era un nostalgic după viața veșnică. Mai ales după ce, la a șaptea nevastă, s-a îndrăgostit și nu putea să  accepte că moartea e sfîrșitul dragostei. Nici eu nu pot și mai ales nu vreau să accept nesimțirea asta!

PS (la cîteva ore după ce am scris textul, cînd îl și postez, de fapt): Ar fi fost frumos să mă opresc și să fac o poză cu domnul în vîrstă și cu pomii în floare. Ar fi fost o alăturare melancolică, aproape  poetică, un oximoron încarnat. Dar n-am făcut-o așa că n-am ce pune.