Odă tăticilor întîrziaţi

Am aproape treizeci de ani şi perspectiva de a face un copil e încă una destul de îndepărtată. Probabil o să fac un copil înainte de patruzeci, dacă am noroc să am cu cine, dar poate n-o să fac înainte de patruzeci, la cum merg lucrurile.
Asta nu pentru că mi se pare că sînt alte lucruri mai importante pe lume decît să faci copii. Din contră, cred din toată inima că nimic nu e mai important pe lumea asta decît să faci un copil sau mai mulţi. Mai bine mai mulţi, atît pentru tine cît şi pentru copii. “Căci la ce i-ar folosi unui om să cîştige întreaga lume, dacă nu ar face măcar un copil?” – nici că s-ar putea gîndi cineva la o parafrazare a vorbelor lui Christos mai bună decît asta.
Dacă nu am făcut deja copii sau nu o să fac în viitorul foarte apropiat, e pentru că fac şi eu parte dintre cei pentru care aşa a cîntat viaţa pînă acum; şi eu şi ei n-am avut decît să dansăm. Nu e vorba de eşecuri romantice aici. Eşecurile romantice n-au împiedicat pe nimeni niciodată să facă copii. Nu eşecurile ci tocmai un anumit tipuri de reuşite, altfel decît romantice, fac să crească vîrsta la care facem copii. Sau poate nu e chiar aşa, poate un succes romantic absolut ar fi anulat toate reuşitele care tind să amîne procrearea.
Oricum ar fi, o cercetare recentă aduce veşti bune pentru tăticii întîrziaţi. Eu încă nu sînt un tătic întîrziat, deşi am şanse bune să devin unul. Atenţie, veştile bune sînt doar pentru bărbaţi, nu şi pentru femei. Se pare că o mămică întîtziată nu are, din păcate, niciun fel de avantaj. Ceea ce e trist, pentru că şi femeile trăiesc în aceeaşi lume cu bărbaţii. Sînt, adică, victime ale aceloraşi condiţii care ne fac pe toţi să fim părinţi întîrziaţi. Doar că, fiziologic, timpul nu este deloc aliatul femeilor cînd vine vorba de naştere. Cu cît mai tîrziu, cu atît mai puţin bine.
Dar hai să nu o mai lungesc la nesfîrşit: o cercetare recentă care poate fi citită la linkul de mai jos, arată că tăticii întîziaţi transmit copiilor lor o zestre genetică care îi face pe aceştia să trăiască mai mult şi să fie mai sănătoşi. Din cercetări mai vechi se ştia că există riscul transmiterii unor erori genetice care nu ar fi fost aşa de bune pentru copii. Acest risc există în continuare, doar că cercetarea asta nouă arată că există şi un avantaj major asociat cu reproducerea la vîrste mai înaintante, în cazul bărbaţilor.

Ceea ce mă face şi pe mine să mă simt mai bine.

http://www.sciencedaily.com/releases/2012/06/120611153109.htm

P.S.: Acum două zile, blogul meu a înregistrat cele mai multe vizite din istorie. Istoria lui, evident. Dar tot de atunci s-a şi stricat ceva. Nu mai pot să adaug etichete, nu mai pot să formatez textul, nu mai văd ce scriu pentru că textul pare să fie alb-sînt nevoit să scriu într-un document Word şi să copiez-în fine toată interfaţa de editare s-a dat peste cap. Asta înseamnă că trebuie să pun linkul către articol aşa, pur şi simplu, deloc estetic şi funcţional.

O ființă veșnic nesatisfăcută

Printre multele lucruri care se pot spune despre om, se poat spune și că e o ființă veșnic nesatisfăcută. Aș putea să încep de oriunde și să termin nicăieri, dar o croșetez un pic pe marginea piramidei lui Maslow.  Abraham Maslow e un nume celebru pentru orice student al științelor umane, și celebru în primul rînd pentru piramida asta.

El a conceput o ierarhie a nevoile umane, încercînd să construiască o teorie motivațională, să răspundă, adică, la întrebarea ce anume mișcă ființa umană?

Foarte pe scurt, piramida lui Maslow are la bază nevoile fiziologice (fără aer, mîncare, excreție etc, viața e imposibilă). Dar odată ce omul are nevoile astea îndeplinite, el nu devine automat fericit. Nu, omul e o ființă mult prea complicată ca să fie mulțumit cu fericirea pur animalică care ar putea fi descrisă de niște verbe nepotrivite pentru un blog serios ca al meu (e serios, nu-i așa stimați citiori?). Deși, sînt convis că există destui oameni pentru care fericirea stă tocmai în nevoile astea fiziologice, și nu e vorba despre bărbați în  general, despre care femeile zic că sînt porci.

Odată satisfăcute nevoile fiziologice, primare, intervine problema siguranței: degeaba ai burta plină dacă trebuie să fugi de un prădător!

Așadar, după ce te-ai văzut cu burta plină și în siguranță în apartamentul tău de beton, îți dai seama că ești singur și ai nevoie de apartenență. La haită, la grup, la orice, doar să aparții și tu. Și să fii stimat. Si să fii iubit.

Acum, chiar și cel mai pretențios dintre noi ar spune că odată îndeplinite nevoile astea (burta plină, siguranță de prădători, înconjurat de prieteni care te admiră și unii, mai puțini, care te iubesc), gata, omul e satisfăcut și fericit.

Ntz, nu e așa de simplu. De fapt, abia acum vine cireașa de pe tortul nevoilor lui Maslow sau ultima nevoie din vîrful priamidei. Maslow a numit nevoia asta ultimă nevoie de actualizare. Această nevoie poate fi redusă la formula ce poate fi cineva, el trebuie să fie. Adică, un om e satisfăcut nu dacă are burta plină, e în siguranță, e adulat și iubit de cei din jur. Nu, el trebuie să-și pună în valoare potențialul, să devină tot ceea ce își închipuie că poate să fie. Cu nevoia asta, Maslow a ucis și ultima speranță la fericire pe care o mai avea bietul om.

Adică, lăsînd la o parte faptul că întreaga piramidă e inaccesibilă celor mai mulți oameni de pe planeta asta mîncată de viermi fizici și metafizici pe care trăim, cu ultima nevoie Maslow pune totodată și ultima cărămidă în zidul care desparte defintiv omul de orice speranță la fericire (dacă înțelegem fericirea ca satisfacere absolută). Omul este un abis de visuri și dorințe, proiecte și speranțe. Dacă nevoia de auto-actualizare este ultima nevoie, atunci această nevoie nu poate fi îndeplinită niciodată, pentru că termenul auto din auto-actualizare corespunde infinitului, iar infinitul nu poate fi niciodată actualizat. Astfel, efectul pervers al piramidei lui Maslow, care încerca, în buna tradiție pozitivistă a secolului 20, să inventarieze condițiile de fericire a omului, este acela de a decreta că omul este prin definiție o ființă veșnic nesatisfăcută și în principiu de nesatisfăcut.

Din fericire, Maslow a fost doar un om de știință, ceea ce înseamnă că probabil mai tot ce a spus a fost incomplet și provizoriu.

Există oameni care ating satisfacerea absolută la primul nivel al piramidei. Aceștia sînt în general porcii. Există alții care își împlinesc nevoia ultimă, aceea de actualizare, fără să aibă burta plină și fără să fie iubiți de nimeni, aceștia sînt îngerii și sînt mult, infinit mai rar decît porcii. Restul, noi cei nici porci nici îngeri, ne străduim să ciugulim din toate, încercînd să ne satisfacem gustînd din toate cîte puțin, de la cele mai bazale nevoi pînă la cele mai angelice. Și fericirea poate că este, la urma urmelor,tocmai un bufet suedez în care fiecare se servește cu ce poate din vasul care îi este cel mai la îndemînă.

Șoc cultural

Se pare că în viitor diferențele dintre sexe vor fi atît de mult minimalizate încît poate la un moment dat nu va mai avea rost sa vorbim despre femei și bărbați. Dacă ăsta e viitorul, atunci  eu aș prefera să trăiesc într-o lume în care robotii domina omenirea sau chiar într-una distrusă aproape în întregime vreun dezastru nuclear. Orice variantă mi se pare mie mai bună decît una în care nu mai există bărbați și femei ci doar o nouă formă uni-sex a fostei Homo Sapiens.

Dar ce mă face pe mine să întrevăd un astfel de viitor? s-ar putea întreba cineva. O să vorbesc din nou despre Suedia, dacă tot mai sînt pe aici pentru o scurtă perioadă de timp. Nu mi se pare mare lucru că există un partid politic al feministelor, asta mi se pare chiar firesc. Dar mi se pare mare lucru că bărbații  vor să semene din ce în ce mai mult cu femeie iar femeile cu bărbații. Ca și cum ar fi un punct mediu pe axa dintre cele două sexe unde și-au propus să se întîlnească. Și nu mă refer la homosexuali și nici la metrosexuali. De fapt, în Suedia majoritatea bărbaților sînt metrosexuali, ceea ce îi face pe finlandezi, după cum îmi povestea o finlandeză, să exagereze puțin și să spună că toți bărbații suedezi sînt homosexuali. Poate nu e așa de important că moda a devenit la fel de importantă pentru bărbați cum a fost mereu pentru femei, nici că tot mai mulți au împrumutat masiv din arsenalul de instrumente pro-frumusețe al femeilor.  Dar mie mi se pare că înseamnă ceva, și anume că ambele sexe fac pași mari către punctul imaginar pe care l-am menționat mai devreme.

O să dau un exemplu din cealaltă tabără acum, adică a femeilor, de unde a venit și  „șocul cultural”. Aseară eram într-un grup format exclusiv din suedezi, cu excepția mea și a unui prieten de-ai mei din Austria. Paote trebuie să spun înainte că nivelul de educație etc al suedezului mediu e incomparabil mai sus decît al românului mediu. Astfel, mă aflam aseară așezat lîngă o fată pe la vreo 23 de ani, manierată, care cîntă la pian și vorbește trei limbi. Dintr-o dată a făcut ceva ce nu am putut să-mi cred urechilor. Adică a rîgîit. Și a rîgîit puternic, bărbătește. Menționez că nu era deloc beată. Gazele acumulate proveneau de la o băutură răcoritoare. Eu eram oarecum șocat, dar încercam să nu arăt asta, bineînțeles. Imediat, ea se întoarce zîmbitoare la mine și mă întreabă dacă în România fetele fac asta. I-am răspuns că nu prea, în România fetele nu prea fac asta. Apoi am făcut imediat legătura cu o fată pe care am văzut-o făcînd același lucru pe stradă, dar aceea era îmbrăcată Goth și părea beată, așa că nu am băgat în seamă incidentul.

N-o să mai comentez mult asupra semnificației acestui fapt, am încercat să fac asta la început. Povestea asta de la final a fost intenționată ca ilustrație.

Azi sînt frumos

Dacă am mai scris şi altă dată posturi cu tentă narcisistă, ăsta o să fie mama şi tatăl lor al tuturor, la fel cum 2012 e mama şi tatăl şi bunicii şi toată familia extinsă a filmelor cu dezastre (aici l-am citat pe Roger Ebert).

Frumuseţea, credem toţi, e ceva stabil. Adică, ori eşti frumos, ori nu eşti. Nu poţi să fii frumos azi şi urît mîine. Sau  poţi? Lumina poate să fie şi particulă azi şi undă mîine, şi să dea din motivul ăsta dureri de cap fizicienilor de azi şi de mîine. Deci nu ar fi primul paradox din lume faptul că cineva poate fi frumos azi şi urît mîine.

Toţi avem zile mai bune şi zile mai rele, adică zile în care arătăm mai bine şi zile în care arătăm mai prost. Femeile ştiu asta mai bine decît bărbaţii, cred.  Sigur, depinde de cum ţi-ai făcut freza în ziua respectivă, de cum te-ai îmbrăcat. La bărbaţi lista se termină aici, în timp ce la femei mai continuă încă mult şi bine, trecînd pe la modul cum şi-au  asortat poşeta şi ajungînd la cît ruj şi-au pus pus pe buze. Dar frumuseţea mai depinde şi de altceva, de un je ne sais quoi (un nu ştiu ce) ce nu poate fi explicat prin haine sau aranjarea părului.

Şi eu simt asta pe pielea mea destul de frecvent. Sînt zile în care nu îmi vine să mă uit în oglindă, atît de urît mi se pare că sînt, şi sînt zile în care nu-mi vine să-mi dezlipesc ochii din oglindă. În momentele alea aş putea fi acuzat de narcisism, recunosc. Dar sînt rare.

Dar oglinzile care contează cel mai mult nu sînt acelea de sticlă, ci sînt acelea din carne şi oase, adică oamenii din jurul nostru. În ei căutăm confirmarea frumuseţii sau urîţeniei noastre, pentru că, la urma urmelor, doar ei contează. Cei ce îşi spun că ei vor să fie frumoşi „doar pentru ei înşişi”, ori se plăcălesc singuri, pentru că pe mine în niciun caz nu mă păcălesc, ori nu ştiu ce spun.

Aşa se face că încercăm să ne vedem reflectarea în ochii celor din jur, iar cele mai „curate” oglinzi sînt străinii, pentru că nu au fost „murdăriţi” de tot ceea ce presupune cunoaşterea unui om, cu alte cuvinte cei cărora le sîntem neutri, nici simpatici nici antipatici.

Azi, mergînd pe stradă, în tramvai, pînă în puşcăria Rahova şi înapoi, mă simţeam frumos, pentru că în mulţimea de oameni pe care puteam să o cuprind cu ochii, aproape de fiecare dată găseam nişte ochi, în general de femeie, care priveau la mine într-un mod, hai să-i zic plăcut. Nu modul era plăcut, ci felul în care mă făcea pe mine să mă simt. Puştoaice, femei mature,  frumoase, urîte, aşa şi-aşa, se uită mai mult sau mai puţin pe furiş la mine făcînd să mă întreb dacă nu cumva mă înşel cu privire la gîndul ăla care mă cuprinde uneori şi care îmi spune că o să mor singur şi nefericit. O femeie pe la 30 şi ceva de ani, cred, blondă, cu ochelari, îmi zîmbeşte din maşina în care stătea blocată în trafic.

Ar trebui să mă bucur de ziua de azi, cine ştie cînd o să mai prind una la fel de frumoasă? Nici soarele s-ar putea să nu mai strălucească la fel de frumos ca azi, pînă la primăvară.

Nu-i aşa că după ce miercuri am bătut recordul la cumpărat bilete la film, dacă mi-ar fi măsurat azi cineva concentraţia de narcisism din sînge, rezultatele ar fi ieşit de pe orice scală? Posibil, dar cine ştie dacă nu cumva mă aşteaptă zile în care eu o să mă văd urît, în care cei din jur or să mă vadă urît şi o să fiu cuprins de vreo depresie că o să mor singur şi trist?! Şi atunci, mă voi uita pe rîndurile astea şi mă voi simţi mai bine.

Singura problemă cu textul ăsta e că l-am publicat. Ar fi trebuit să rămînă doar pentru mine şi atunci aş fi fost un naricisist cu bun simţ. Dar, dacă nu le-aş fi scris aici, cu scopul de a le publica, probabil nu le-aş fi scris deloc, şi din cercul ăsta vicios nu e scăpare.