Bucle

În viaţa de zi cu zi a fiecăruia, a oricărui care, pentru că asta înseamnă fiecare, şi în fiecare zi, oricît de banală, se întîmplă nenumărate lucruri semnificative. Doar că ele  trec neobservate, dispărînd învăluite în bucle temporale. Conştiinţa nu le consideră demne de atenţia ei şi în consecinţă dispar. Doar că eu am făcut de mai multe ori experimentul de a-mi pune conştiinţa la treabă, adică de a stărui asupra unor zile banale şi a încerca să caut aurul din ele, ca să zic aşa. Simpla povestire unor întîmplări aparent nesemificative este de fapt o adevărat arheologie a cunoaşterii. Nu în sensul în care folosea Foucault expresia asta, ci intr-un sens existenţial. A îndrepta toate buclele temporale doldora de evenimente aparent nesemnificative din care conştiinţa, odată pusă la treabă, poate recupera sens. Asta este, cred, arta pe care Proust a dus-o la desăvrşire, şi ăsta este motivul pentru care unii îl consideră pe Proust cel mai mare scriitor al secolului XX.

Fără vreo legătură cu cele spuse mai sus, şi cu riscul de a imprima o uşoară tendinţă schizofrenică acestui post, o să povestesc un incident amuzat. Multe cărţi serioase sînt pline de tot felul de greşeli. Greşeli de tipar, greşeli de editor, greşeli de autor, şi alte feluri de greşeli. Nu ştiu exact ce fel de greşeală a fost cea pe care o s-o pomenesc eu aici, dar în orice caz e una dintre cele mai amuzante greşeli peste care am dat eu într-o carte. Într-un magazin cu vechituri, am dat peste o carte scrisă la care m-a atrat titlul: “Cum au salvat irlanndezii civilizaţia”. E vorba de o carte serioasă şi de un autor serios, dar iată ce  mi-a fost dat să citesc primele pagini. Las la o parte o referinţă la Cioran care, fireşte, mi-a plăcut foarte mult, şi trec la ce am găsit două pagini mai departe:romania imp

Pentru cine nu înţelege engleză, o să spun pe scurt că autorul foloseşte Romania vrînd de fapt să se refere la Imperiul Roman. Dacă greşeala aparţine tiparului sau autorului, n-am de unde să ştiu, dar ştiu că orice român ar trebui să fie mîndru de ea. Mă rog, nu poţi să fii mîndru de o greşeală. Dar pentru un moment de conştinetă  auto-iluzionare, putem pune greşeala între paranteze şi ne putem bucura de buclucaşă buclă în timp, de o istorie alternativă şi fictivă în care Romania a fost cel mai mare imperiu care a existat vreodată. E ironic că greşeala asta e făcut la cîteva pagini după ce e pomenit Cioran, despre care ştim cît de obsedat era de micimea istorică a României. Sînt sigur că nimeni n-ar fi gustat mai mult greşeala asta decît el.

Voluptate peste toate

E adevărat că în România mass-media e o melodramă ieftină, nu raportare cît de acît acurată  a faptelor. Spaţiul mass-media românesc e unul în care profesionalismul e undeva la fund de tot în lista valorilor şi priorităţilor celor care profesează. Bineînţeles că se poate profesa fără profesionalism, dacă se întreba cineva.

Nu ştiu dacă a existat o conspiraţie a hipermarketurilor şi a televiziunilor, dar ştiu că unele hipermarketuri au încercat să se folosească de zvonurile de la televizor pentru a-şi creşte vînzările. Panica fusese înjectată de televiziunile care sfătuiau lumea să facă provizii, iar managerii de magazin au primit-o ca pe o mană cerească. Aşa se face că în unele magazine mari se putea auzi prin staţie “ne cerem scuze dacă lipsesc produse de la raft din cauza cererii foarte mari”, moment în care consumatorul-oaie (în fiecare dintre noi zace o oaie, adică suntem toţi susceptibili de a fi victimele spiritului de turmă)  mai arunca încă o conservă în cărucior. În caz că o să fie zăpada prea mare.

Astea toate sînt adevărate, dar dincolo de toate astea e un adevăr şi mai profund. Anume că mass-media nu a făcut altceva decît să răspundă unei nevoi dintre cele mai elementare: nevoia de haos. Nevoia asta de haos e strîns legată de voluptatea sfîrşitului despre care scriam aici. E, ca să zic aşa, o formă cotidiană şi atenuată a ei. E cotidiană pentru că e reacţie adversă la cotidian, căci cotidianul îşi creează, în virtutea demonului banalităţii şi al naturii umane căreia îi repugnă banalitatea, propriul ei nemesis.

Dar să nu mă pierd în abstractizări, care s-ar putea să pară unora aride, chiar dacă mie mi se par pline de substanţă. Ce vreau  să spun e că pînă şi cei mai cinstiţi şi mai muncitori dintre noi au încercat sentimente de bucurie la gîndul că o să fie o zăpadă atît de mare încît n-o să mai putem ieşi din casă. Pentru unii, bucuria asta e, desigur, un rezultat direct al lenei. Dar nu poate să fie la fel pentru toată lumea, pentru că nu sîntem toţi la fel de leneşi. Originea bucuriei trebuie căutată, atunci, în altă parte. Şi o găsim repede, pentru că ne zîmbeşte sfios din imediatul cotidianului. Adică, bucuria încercată la vestea că o să ningă mult provine nu atît din consecinţa că toate o să fie blocate, adică din nemişcare, ci din faptul că toate o să fie date peste cap, adică din răsturnare, dintr-un fel de mişcare distructivă dar tocmai din acest motiv creatoare. Creatoare de altceva, un altceva despre nu ştim nimic decît că se defineşte negativ prin raportare la banalul cotidianului.Acestei nevoi de haos au răspuns televiziunile care au făcut din predicţiile meteo melodrame ieftine.

În altă ordine de idei şi la fundul absolut al priorităţilor şi intereselor mele, tocmai am citit că Emil Boc a demisionat. Scriu asta doar pentru că în mod sigur o să am nişte vizualizări în plus în urma căutărilor pe Google după “emil boc”, “demisie”, “proteste”, “victorie”.

Eroi banali

Dacă îmi aduc eu bine aminte ce e ăla un oximoron, atunci titlul meu de astăzi este un oximoron: un erou nu poate fi banal, iar dacă e banal nu poate fi erou!

Dar, ca de atîtea alte ori, realitatea eludează rigorile limbii. Nu știu cîți eroi se mai găsesc în ziua de azi, adică eroi în sensul legendar al cuvîntului. Realitatea de astăzi nu prea mai permite eroi. Eroii aveau spațiul de posibilitate într-o societate mai degrabă haotică, în care principiul fundamental era cel mai puternic învinge. Astăzi, din contră, trăim într-o societate în care cel mai slab învinge, o societate pe care Nietzsche o previzionase și de care era scîrbit (astăzi  e suficient să fii minoritar într-un anume fel pentru a avea mai multă putere, în special acolo unde corectitudinea politică face ravagii). În societatea noastră, unde fiecare pas pe care îl facem este reglementat cumva într-un text de lege, a fi erou înseamnă a risca să ajungi după gratii! Să zicem că ar mai fi loc de astfel de eroi pe la metrou, pe unde mai sînt sinucigași.

Societatea noastră a creat însă spațiu pentru un altfel de eroi. Niște eroi banali, comparativ cu cei care omorau dragoni și salvau prințese din gura zmeului, dar poate mult mai eroi într-un alt sens. Pentru Camus, omul modern e un erou pentru că trăiește în ciuda absurdului. Bun, dar să zicem că nu sîntem toți atei, deci fără speranță pentru o breșă în universul nostru închis, ca el. Ce fel de eroism mai e posibil, atunci?

Sînt oameni care preferă să folosească scările în loc să ia liftul. Ei știu prea bine că cei mai mulți oameni iau liftul, că trăiesc într-o societate care consumă la modul orgiastic (alimente, energie, orice fel de resurse), și că gestul lor are exact valoarea unei picături de parfum într-o mare de apă împuțită. Și totuși îl fac, totuși folosesc scările în loc să ia liftul (mă refer mai ales la lifturile din instituțiile publice, acelea pentru care nu plătește nimeni, și tocmai în acest nimeni e condensată valoarea eroismului lor).

Mai sînt alți eroi care merg cu bicicleta. Ar putea să meargă cu mașina sau cu tramvaiul ca orice om normal, dar ei aleg să meargă cu bicicleta pentru a păstra orașul verde. Într-un București cu milioane de mașini, ce valoare poate avea o bicicletă? Eu sînt unul dintre eroii care merg cu bicicleta. Și nu mă refer la primăvară, căci acum nu mă mai simt deloc erou, căci bicicletele s-au înmulțit considerabil odată cu soarele proaspăt de primăvară. Eu sînt erou pentru că am mers toată iarna cu bicicleta. Pentru cine nu știe, eroii au toate calitățile, deci și modestie din belșug.  Acum, lăsînd gluma la o parte, nu merg cu bicicleta doar cu gîndul la reducerea poluării. Bicicleta e gratis, bicicleta arde calorii, bicicleta e uneori mai rapidă decît orice altceva, deci ma o serie întreagă de motive egoiste. Și cu toate astea, nu sînt deloc mai puțin erou, pentru că eroismul, ca și credința, e suficient să fie cît un grăunte de muștar pentru a fi.

În esență, eroul modern este omul banal care are curaj să acționeze altfel decît toată lumea, care în ciuda inutilității acțiunii lui, de care e pe deplin conștient, o  face cu toată inima crezînd în binele din spatele ei. Și aici seamănă cu Sisiful lui Camus.

Eroi mai sînt și cei care nu-și înșeală nevestele, care au grijă de părinții lor bolnavi, care dau știu să zîmbească chiar dacă respiră aerul acru al fizionomiei încruntate specific românească.

După mine, potopul

Ziceam aseară că sînt solipsist. Dar bineînțeles că nu sînt eu atît de special încît să fiu doar eu solipsist (folosesc aici termenul foarte lejer, depărtîndu-mă de semnificația lui tehnică sau filozofică). În măsura în care ne credem buricul pămîntului, sîntem solipsiști. Și toți ne credem buricul pămîntului, pentru că, într-un sens, chiar sîntem. Dacă eu mor azi, odată cu mine se termină și universul. Bucuria, suferința, planurile, dorințele, patimile, pe scurt, viața, se termină la moarte. Poate sună banal, dar mai toată lumea crede că de fapt lucrurile astea nu se termină la moarte, că de fapt, moartea nu e moarte, ci doar o trecere. Bată-l vina pe Platon pentru neînțelegerea asta stupidă. În rezumat, puțin îmi pasă de existența universului după ce eu nu mai sînt. Cine a zis după mine, potopul, ne-a exprimat pe noi pe toți.

Dar altceva voiam să zic. Sentimentele noastre sînt poate cea mai fidelă expresie a solipsismului. Sentimentele sînt aproape în totalitate producții ale minții noastre. Și nu rar, ale corpului. Sentimentele nu au aproape niciodată o fundare în realitate. Sentimentul de afecțiune pentru o persoană, nu emană din persoana respectivă, ci emană din noi înspre ea, învăluind-o și…camuflînd-o. Cînd fabrica de sentiment din noi nu mai produce, survine demistificarea, adica obiectul pe care îl învăluisem în ceața sentimentelor noastre apare gol și rece. Așa se termină dragostea și alte afecțiuni. Așadar, infatuarea este și ea o neînțelegere. Căci propriu-zis nu noi sîntem infatuați de persoana pe care o iubim, adică sîntem plini de ea etc, ci noi o umplem pe ea cu noi înșine,  cu așteptările, idealurile, dorințele etc. Dacă e vorba de infatuare, atunci e vorba de o infatuare a noastră cu noi înșine. Dragostea adevărată, dacă există, este minunea prin care două persoane ajung în cele din urmă să stea față în față goale, contemplîndu-se, și să se placă așa cum sînt.