Despre distanțe și alți demoni

Nu știu de ce îl parafrazez mereu pe Marquez. Probabil e ceva extrem de poetic în titlul lui (Despre dragoste și alți demoni) care exercită asupra mea o fascinație de durată.

Trăim într-o lume în care distanța e o specie pe cale de dispariție. Altă dată, distanța, adică depărtarea în spațiu, avea o realitate cu care toată lumea era resemnată. Astăzi, de cînd avem automobil, avion, telefon mobil și internet, distanța este atacată din toate părțile. Nu atît de mult în sensul că nu mai există, ci mai ales în sensul că nu mai avem capacitatea de a de împăca cu ea. Ne-am pierdut liniștea resemnată cu care predecesorii noștri se raportau la spațiu și implicit la timp, aceea prin care stăteau o lună într-o barcă sau prin care așteptau șase luni o scrisoare de  la cineva drag. Anihilarea definitivă a distanței, care o dispară chiar și de pe harta cognitivă a speciei umane la un moment dat, o să vină odată cu inventarea teleportării, dar cred că pînă atunci mai avem ceva de așteptat. Dispariția distanței nu e în totalitate un lucru bun, dar presupun că are mai multe avantaje decît dezavantaje. În orice caz, e o direcție înspre care istoria pare să mergă ca vrăjită. Dacă de vreun vrăjitor bun sau rău, asta n-am cum s-o știu.

Cineva îmi povestea cum, acum mulți ani, cînd nu erau telefoane mobile, a primit vestea că primul lui născut era mort. El era dintr-o localitate din apropiera Alexandriei și atunci lucra în București. Distanța era de vreo sută de kilometri. Cu totul nesemnificativă am spune azi, dar acum 50 de ani 100 de kilometri însemnau altceva. Vestea a ajuns la el sub formă de zvon (Bă, vezi că tu ești bine p-aici și acasă ți-a murit copilul). Avea 18 ani și soția 14. Avea să afle mai tîrziu  cum copila de 14 ani se rostogolise în somn peste copilul de cîteva luni și îl omorîse. O tolomacă, o califică el acum, cu un zîmbet amar în rostire. Cînd a ajuns acasă, copilul era deja înmormîntat. Așa ceva n-ar fi fost posibil în epoca sms-ului. Omul acesta a îndurat incertitudinea, car mi se pare a fi imposibil de suportat, de a ști dacă omulețul ieșit din el mai trăiește sau nu. Noi astăzi, în epoca mesageriei instante, nu mai putem să ne împăcăm cu incertitudini mult mai nesemnificative (cum ar fi aceea de a ști dacă cel/cea cu care vorbim pe “mes” nu ne răsunde timp de două minute pentru că nu are chef de noi sau pentru că efectiv are ceva de făcut).

Reversul monedei este că, într-o lume în care distanța fizică este pe cale de dispariție, oamenii devin din ce în ce mai mult insule izolate, din ce în ce mai autiști, din ce în ce mai închiși în universurile lor private virtuale și în jocurile lor de limbaj, puțin inteligibile pentru alții. În ciuda dispariției distanțelor, homo modernus este cea mai singuratică ființă din istoria speciei umane. Asta o demonstrează, printre altele, și bolile psihice care în modernitate au luat o amploare îngrijorătoare (afirmația asta nu e științifică, adică, nu am acces la statistici care compară bolile de acum 1000 sau 100 de ani cu cele de azi, e mai degrabă o generalizare poetică dar într-o anumită măsură cu rădăcini în realitate).

Oricum ar fi, eu cred că o lume în care există teleportare ar fi mult mai interesantă decît asta. Și o să fie, în legătură cu asta n-am nicio îndoială. E doar o chestiune de timp. Sau, altfel spus: de abolirea totală a distanței în spațiu ne desparte doar oarecare distanță în timp.

Trăim periculos

Viața periculoasă nu mai e de mult doar specialitatea celor mai curajoși și nesăbuiți dintre noi. Pericolul este împletit cu stilul de viață modern, astfel încît a trăi astăzi e totuna cu a trăi periculos. Să luăm ca exemplu ceea ce fără îndoială este unul dintre simbolurile cele mai puternice ale vieții moderne, anume automobilul. Mașina personală înseamnă libertate, iar libertatea este fără îndoială cel mai important cîștig al modernității. Un alt element fundamental al modernității este tehnologia, care fără îndoială a schimbat fața lumii ca nimic altceva. Acum, automobilul nu este nimic altceva decît tehnologie pusă în slujba libertății (învîrt cheia și dacă știu să conduc pot ajunge oriunde- dacă am și bani de combustibil, firește), ceea face limpede de  ce se poate spune despre ea că e unul dintre cele mai puternice simboluri ale modernității.

În ciuda preocupărilor constructorilor de automobile pentru creșterea standardelor de siguranță, banalul mers cu autobmobilul ne pune în fiecare secundă viața în pericol. În rutina zilnică a mersului la serviciu, în bucuria euforică a vacanțelor, în graba evenimentelor importante, automobilul ne însoțește și le face pe toate posibile, dar ne poate pune oricînd capăt vieții, fără să îi peste că nu mai ajungem la serviciu, că ne întrerupe tragic vacanța, sau că lasă lucruri importante și urgente veșnic neterminate.

Acum e mai limpede că a trăi periculos face parte din modul nostru zilnic, obișnuit de viață. Pentru noi, cînd mîncăm un hamburger la un fast-food, care ne poate infecta cu cine știe ce parazit sau  cînd zburăm peste mări și țări spre alte zări, mai sus de nori. Pentru copiii noștri cînd se joacă în parc sau în drum spre parc.

Sociologii au inventat sintagma de societate a riscului pentru a se referi la societatea modernă, gîndindu-se în principal la eventualitatea unui război nuclear, făcut posibil de fizica modernă, sau la scenariul unei pandemii, făcută posibilă de globalizare și așa mai departe. Lista pericolelor mari și mici, locale sau globale, ar putea fi cu greu epuizată. Între timp, însă, aerul de zi cu zi al vieții moderne este încărcat cu riscuri și paradoxuri. Viața se amestecă cu moartea, ducele cu amarul, frumosul cu urîtul, într-o viață care, oricîte riscuri ar avea, ne fascinează și ne ține veșnic în mișcare. E absolut sigur că nu am mai putea să schimbăm asta pe viața liniștită și lipsită de riscuri din premodernitate. Eu cred că, în ciuda tuturor pericolelor, nici nu am mai vrea.