Pietre prețioase

De ce au fost pietrele prețioase private dintodeauna ca extrem de prețioase? Iată cum răspunde Aldhous Huxley la această întrebare extrem de bună:

„De ce oare au cheltuit oamenii cantități imense de timp, energie și bani, ca să adune pietricele colorate? Nu există niciun fel de valoare economică în ele. Plotin, marele filosof neoplatonic, spune: “În lumea inteligibilă, care este lumea ideilor platonice, totul strălucește, de aceea cel mai frumos lucru din lumea nostră e focul”

Această remarcă e semnificativă din mai multe puncte de vedere. Înainte de toate, ne arată că o mare structură metafizică, cea platonică și neoplatonică, era bazată în fond pe o experineță cvasisenziorială. Lumea Ideilor strălucește, este o lume care poate fi văzută. Și faptul curios că lumea ideală poate fi de fapt văzută, poate fi descoperit chiar la Platon însuși. În Phaedo, Socrate vorbește despre o lume în care… totul strălucește… chiar și pietrele de pe drum și din munți au calitățile pietrelor prețioase; si el termină prin a spune că pietrele prețioase de pe Pămîntul nostru, extrem de valoroasele noastre emeralde, rubine și așa mai departe, nu sînt decît fragmente infinitezimale ale pietrelor care pot fi văzute în acest alt Pămînt; și acest alt Pămînt, unde totul este mai strălucitor și mai clar și mai real decît în lumea noastră, este, spune el, o viziune dată unor binecuvîntați spectatori.

Aici avem încă o indicație că o mare idee metafizică, Ideea platonică, sistemul platonic al unei lumi ideale, este de asemenea bazat pe o lume a vizualului, a viziunilor. Este o viziune pentru spectatori binecuvîntați, și cred că acum începe să înțelegem de ce pietrele prețioase sînt prețioase: sînt prețioase pentru că într-un fel ele ne reamintesc de ceva ce este deja în mințile noastre. Ne amintesc de această lume paradisiacă și mai reală decît realul pe care unii o văd conștient uneori, și din care cei mai mulți oameni au avut cel puțini licăriri slabe la un moment dat, și de care sîntem cu toții conștienți, într-un mod obscur, la nivel inconștient. După cum spune Plotin, datorită existenței acestei lumi, a acestei alte lumi luminoase, este focul cel mai frumos lucru de pe Pămînt. Deci, sînt absolut convins, motivul pentru care pietrele prețioase sînt prețioase este tocmai acesta, că ne aduc aminte de această altă lume ciudată din spatele capului nostru, lume la care unii pot obține acces în diverse feluri, iar altora le este acordat spontan accesul”

Traducerea nu este tocmai strălucitoare, pentru că este a mea. Huxley însuși a fost unul dintre acei spectatori binecuvîntați care a avut viziuni din lumea aceea mai reală decît realul. Și, puteți să mă credeți sau nu, la fel și eu.

Un tort de patruzeci de kilograme și două mirese

Știe cineva dacă un tort de 40 de kilograme e mic sau e mare pentru o nuntă? Problema e că nu știu nici numărul de invitați. Probabil unii o să se grăbească să arunce undița în balta psihanalitică a interpretării viselor, unde întotdeauna un pește de aur așteaptă cîrligul cu gura deschisă, și o să-mi spună că mai important decît greutatea tortului este faptul că vreau să mă însor etc, dacă visez torturi de nuntă.

Dar uite că uitasem să spun tocmai esențialul, anume că despre un vis este vorba. Am visat în azi-noapte că se pregătea o nuntă despre care aveam sentimentul vag că ar fi a mea. Doar că nu aveam deloc emoții. Dar mai important decît asta e că nu aveam nici soție. Erau pe acolo două femei care flirtau cu mine, într-adevăr. Sau eu flirtam cu ele. Oricum, flirtam pe rînd cu amîndouă, în timp ce nu mai știu cine îmi alegea tortul de nuntă. Nehotărît pînă în ultima clipă, tipic mie. Dar nu vreau să intru în băltoaca psihanalitică unde toți peștișorii sînt de aur. Habar nu am ce înseamnă visul ăsta, cel mai probabil nimic. Și recunosc că ce mă frămînta cînd m-am trezit din el și ce mă frămînta în continuare e doar dacă un tort de 40 de kilograme e prea mic sau prea mare pentru o nuntă.

Reflecţii rutiere despre semnificaţia timpului

De fiecare dată cînd fac o depășire cu mașina,  mă întreb de ce o fac. De fapt, nu mă întreb chiar în timp ce o fac, pentru că atunci trebuie să fiu atent la drum. Dar mă întreb înainte de a călca accelerația  sau după ce am terminat-o.  Mă mai întreb și cînd îi văd pe alții depășind. De ce conducem repede? În niciun caz ca să cîștigăm timp. Timpul, oricît de prețios ar fi, e cea mai risipită resursă. Facem zece depășiri „la limită”, doar pentru ca cinci minute mai încolo să oprim pentru diverse nevoi fiziologice, pentru vreo cafea sau doar ca să admirăm peisajul.  Mergem pe șosea depășind cu mult toate limitele de viteză, doar pentru a ajunge acasă și a pierde vremea ca niște zombie în fața televizorului (nu e cazul meu, căci eu nu mă uit la televizor, dar am și eu modalitățile mele preferate de a pierde vremea). Ne place să conducem cu viteză din două motive principale, aș zice eu. Unul este plăcerea extrem de meschină, dar foarte omenească, de a-i lăsa pe ceilalți în urmă, de a trece și în fața ăstuia, și a ăstuia și așa mai departe pînă se termină fețele. Iar al doilea, mai puțin meschin dar la fel de omenesc, e că efectiv ne place viteza. Ne place viteza așa cum ne place o mîncare bună. Viteza face ceva corpului nostru, iar corpul nostru transmite creierului că îi place chestia asta pe care i-o face viteza și atunci, folosindu-se de căi care ocolesc conștientul, îl convinge pe acesta să îi comande tot lui, mai exact piciorului, să apese și mai mult pe accelerație.

Fiecare secundă, pusă lîngă o altă secundă și așa mai departe pînă adunăm un număr rezonabil de secunde, e o comoară incredibilă. E adevărat, în cele din urmă murim și sîntem îndreptățiți din cauza asta să ne întrebăm  „what’s the point?!” Dar avem nemurirea în suflet  și din cauza asta putem să trăim viața ca și cum ar avea sens. Dacă am rezolvat problema sensului vieții sau am reușit să o ignorăm, mai rămîne să ne dăm seama că secundele care zboară pe lîngă noi sînt mai prețioase decît o ploaie cu picături de aur, de exemplu. Dacă ar ploua cu aur și am putea să păstrăm doar aurul pe care îl prindem în aer, oare am sta la fel de nepăsători cum stăm acum și lăsăm secundele să treacă pe lîngă noi?

E amuzat că timpul ni se pare prețios doar cînd sîntem la volan și  încercăm să cîștigăm 5 sau 50 de minute cu prețul a mult combustibil și posibil al vieții noastre sau a altcuiva. Cel mai rău e atunci cînd cineva moare din cauza altcuiva. Oare nu e fraza pe care o auzim atît de des în reportajele despre accidente (  „a intrat pe contrasens și a izbit frontal o mașină care circula regulamentar” ) unul dintre cele mai urîte lucruri din cîte se pot auzi în media? Și mass-media românească e o chestie în care urîtul se găsește în multe și variate forme, știe toată lumea asta.

Un corp perfect

N-am avut niciodată un corp perfect, dar mereu mi-am dorit unul. Perfecțiunea e greu de definit. Poate imposibil. O definiție care îmi place spune că perfecțiunea este sentimentul că nu ai vrea să schimbi nimic la ceva ce se întîmplă să privești. E o definiție poate prea vagă, dar care lasă loc pentru subiectivitatea celui care privește și tocmai ăsta e marele ei avantaj.

De aproape trei săptămîni înot în fiecare zi, sau aproape în fiecare zi, dar cel puțin de cinci ori pe săptămînă. M-am apucat la recomandarea cuiva. Ca mai toate lucrurile pe care le-am făcut în viața mea, a trebuit să fiu tras cumva de mînecă și pentru asta. Dar n-am fost tras de mînecă, doar mi s-a recomandat o opțiune pe care eu am îmbrățișat-o. Am îmbrățișat-o pentru că simțeam nevoia de exercițiu fizic și pentru că voiam să-mi testez și limitele corpului, dacă pe cele ale minții le mai pun la încercare din cînd în cînd.

În seara asta am făcut o faptă bună. Pe culoarul pe care înotam (căci se înoată ordonat, cînd e mai multă lume) un bătrînel era oprit și părea că a pierdut ceva în apă. Cînd m-am apropiat de el îmi spune ceva în suedeză. Îi spun că, din păcate, nu știu suedeză. El îmi spune apoi în engleză că și-a pierdut inelul de aur. A văzut că aveam ochelari și s-a gîndit că îl pot căuta pe fundul bazinului (care nu era deloc adînc, cam 1,70 m). M-am dus spre fundul bazinului în locul unde mi-a arătat el și inelul era într-adevăr acolo. M-am gîndit apoi că mulțumirea pe care am văzut-o pe chipul bătrînelului- care își recuperase ceea ce bănuiesc că era verigheta, simbolul unei povești de dragoste poate mai mult sau mai puțin frumoasă, dar era, în orice caz, povestea lui- bucuria de pe chipul lui a valorat mult mai mult decît zece inele de aur. Mi-a trecut prin cap atunci că sînt oameni pe lumea asta care ar fi profitat de situație și ar fi ascuns inelul ăla pe undeva spunînd bătrînelului că nu e de găsit. Poate pare greu de crezut, dar sînt convins că sînt astfel de oameni pe lumea asta. Însă oamenii ăștia, oricît de bogați ar fi de la numeroasele inele furate, să zicem, sînt săraci într-un mod care mă face să-mi fie milă de ei: pentru ei nu există bucuria recunoștinței de pe chipul celui pe care nu l-ai furat, aceea care valorează cît mult aur.

Revenind la corpul meu care e atît de departe de a fi perfect, încep să cred că aș putea să mă apropii de o oarecare perfecțiune, dacă aș înota așa mereu. O să înot încă vreo două luni și o să revin la nemișcarea aceea care îmi dă dureri de cap. O să uit cît de bine mă simt acum cînd înot și cît de posibilă mi se pare perfecțiunea…trupului. Sper să citesc atunci postul ăsta și să mă apuc  iar de înot.

Aşteptare. Tentativă la definiție

Aşteptarea e o anomalie a raportării noastre la timp. Fiecare secundă din numărul limitat de secunde ce delimitează existenţa noastră în timp, e unică şi irepetabilă, cum se zice, şi de aici rezultă că ar trebui să fie sfîntă. Dar timpul, chiar daca nu e doar formă a apriori a sensibilităţii noastre, cum zicea Kant, e doar o formă, al cărei conţinut e experienţa. Secundele sînt doar cupe goale ce se învîrt pe banda timpului, aşteptînd să fie umplute de contingentul (întîmplătorul) poveştilor noastre individuale. Şi dat fiind  că viaţa noastră e, în general şi pentru cei mai mulţi oameni de pe planeta asta ciudată, formată mai mult din lucruri indezirabile, peste care vrem să trecem mai repede ca să ajungem la scurtele oaze de fericire, plăcere, linişte, împlinire etc, apare aşteptarea. Aşteptarea e pur şi simplu dorinţa de a diseca timpul şi de a extrage de acolo doar ce ne place şi din acest motiv are ca rezultat direct o incredibilă desconsiderare a timpului, această materie primă care ne dă tuturor posiblitatea să devenim alchimişti, deoarece stă în puterea fiecăruia dintre noi să transforme secundele în aur.