Mort și viu în același timp

Șiți tricourile care eu pe ele imprimat cu litere mari cîte un text care se vrea extrem de amuzant? Eu azi am văzut unul care probabil e cel mai amuzant dintre ele. Pe tricoul respectiv scria așa:

Schrodinger’s

Cat is dead

Tricoul ăsta e foarte amuzant din mai multe motive. Primul dintre ele este că foarte puțini se prind despre ce e vorba. Pisica lui Schrodinger e o metaforă folosită pentru a face cît de cît înțeles unul dintre cele mai mari paradoxuri ale științei moderne, și anume așa-numita interpretare de la Copenhaga.  Chestia asta se referă la comportamentul, obraznic, între noi fie vorba, al anumitor particule sub-atomice, care se presupune a fi influențat de observator. Adică, particulele alea se comportă într-un fel cînd sînt observate și în altfel cînd sînt de capul lor. Cam la fel ca pisicile. Cum a ajuns pisica în povestea asta? Pai Schrodinger a folosit-o pe post de cobai virtual. El și-a imaginat o pisică într-o cutie în care există o instalație ce poate elimina otravă, instalație care e declanșată de un sistem sofisticat care înregistrează starea unui atom radioactiv care se poate descompune sau nu : dacă se descompune, se declanșează sistemul  care ucide pisica, iar dacă nu, pisica trăiește.  Deci moartea pisicii depinde de comportamentul atomului care se poate descompune sau nu. Pînă nu e observat, nu știm care e de fapt starea lui, motiv pentru care pînă în momentul în care deschidem cutia, ne spune Schroidnger, pisica e de fapt și moartă și vie. Atenție, pisica respectivă, săraca de ea, nu e moartă sau vie, ci e și moartă și vie, căci la nivel cuantic o particulă poate să  fie în mai multe locuri în același timp (fizicienii numesc asa superpoziție ). Sigur, interpretarea de la Copenhaga nu e acceptată de toată lumea, dar pînă acum n-a reușit să explice nimeni altfel anumite experimente. Revenind la tricoul respectiv, îmi cer scuze de la un cititor mai știutor decît mine pentru toate inexactitățile științifice pe care poate le-am spus aici. Tot ce am vrut să fac eu a fost să spun de ce e amuzant tricoul acela, și e amuzant pentru că tranșează negru pe alb (de fapt nu mai știu ce culori erau), poate cel mai mare paradox al fizicii moderne. Mai e amuzant și pentru că, mi se pare mie, trimite la vorba lui Nietzsche, God is dead (Cat is dead), vorba asta atît de tragic de serioasă pe care tricoul acesta o face să pară comică.

Recapitulînd, tricoul despre care scriu este probabil cel mai amuzant din lume pentru că nu se prinde toată lumea de el (sic!), pentru că tranșează fără menajamente un paradox al fizicii cuantice și odată cu el și pisica lui Schordinger, și pentru că îl ia în balon pe Nietzsche.  Pentru un tricou, mi se pare că face destule. Aș vrea să-mi cumpăr și eu unul de undeva.

Primavara, moarte, dragoste și supranatural

E martie, luna în care viața începe să explodeze. Ciudat că tocmai acum mă gîndesc că înflorim și ne veștejim ca florile. Sau poate nu e așa de ciudat. Cineva drag tocmai îmi spunea că romantizez prea mult realitatea, că am o viziune prea frumoasă despre ea, că n-o văd așa cum e, adică urîtă, blestemată și condamnată la moarte. Condamnată la moarte știu că e, dar tocmai din blestemul morții înflorește frumusețea vieții în toată splendoarea ei. Dar revenind la noi, da, corpul nostru înflorește și se veștejește ca o floare, ca iarba de pe cîmp. Abia ajungem la 30 de ani, vîrful maturității, și ne vedem aruncați înapoi pe un derdeluș a cărui destinație o știm prea bine. Și ne îngrozește. Mai ales pentru femei, vîrsta de 30  de ani are o semnificație dramatică. Probabil că la bărbați semnificația asta o are vîrsta de 40.  Adică momentul în care se dezinstalează tinerețea și în locul ei începe să se insinueze bătrînețea. La început timid, apoi din ce în ce mai îndrăzneț pînă nu mai rămîne nimic din frumusețea pe care o aveam odată.

Tot ce e corporal e consumabil, inclusiv dragostea trupească, pofta sexuală sau cum vrem s-o mai numim. La o perioadă nu foarte mare de timp (nu am acum în minte exact ce perioadă, dar e în orice caz mai scurtă decît s-ar crede), toată materia din corpul nostru se schimbă. Da, din cînd în cînd toată materia care ne compune se schimbă și nu mai rămîne nici un atom în noi care să fie același. Deci periodic suferim schimbări radicale, absolute. Dar, curios, rămînem aceiași. Care e suportul identității noastre, atunci, dacă materia e periodic înlocuită în totalitate? Oare doar ce e necorporal  veșnic? Din nou, nu vorbesc aici despre vreun suflet veșnic! Sufletul veșnic e o gogoașa platoniciană pudrată cu ceva creștinism pe care creștinul de rînd, fiind nevoit,  o înghite cu plăcere. Oare singura dragoste veșnică să fie aceea necorporală? Căci tot ce e corporal e consumabil. S-ar părea că acesta e singurul răspuns posibil.  Dar nu e așa de simplu, din păcate. Corpul, așa consumabil cum e, e vital, e însăși viața. Deci nici măcar dragostea nu se poate face că nu-i pasă de el. Și atunci, să fie dragostea consumabilă? Nu, căci dragostea, la fel ca identitatea care nu depinde de schimbările atomice din corp dar care totuși îl conține virtual pe acesta, e paradox, e transcendent, supra-natural.

 

De ce vor oamenii să-l omoare pe Dumnezeu?

Succesul răsunător  al teoriei evoluției prin selecție naturală, cunoscută și ca darwinism, se datorează nu doar fosilelor descoperite odată cu era industrială, cînd tunelele săpate încoace și-ncolo au scos la iveală vestigii ale așa-numitei istorii naturale. Ce vreau să spun e că nu se datorează doar faptelor științifice în general. Odată cu epoca aburului, omenirea, sau cel puțin o parte din ea, a răsfulat ușurată, ca o locomotivă, că în sfîrșit există o teorie care explică viața, ba chiar pe noi înșine, fără să facă apel la Dumnezeu. Ar fi greu de spus ce au oamenii cu Dumnezeu în general, dar probabil cea mai mare problemă e aceea că nu L-a văzut nimeni niciodată și că uite în ce lume plină de suferință trăim, deși se spune că Dumnezeu e bun. Dar, deși un copil care nu și-a văzut niciodată tatăl nu are deloc motive să se îndoiască  de faptul că are într-adevăr un tată, omenirea pare înclinată, cel puțin în ultimele două sute de ani, să facă tot ce-i stă în putere pentru a-și demonstra orfanitatea.

Numai că lucrurile nu sînt deloc simple. Chiar dacă ai o teorie biologică care explică satisfăcător din punct de vedere științific istoria vieții, nu ai rezolvat deloc problema paternității, pentru că mai există și fizica, cel puțin. Biologia nici măcar nu explică cum a apărut viața, ci cum s-a transformat odată ce a început să existe. Din cîte știu eu, toate teoriile care înearcă să explice apariția vieții se lovesc probabilități atît de mici încît matematicienii le numesc imposibilități. Dar problema cea mai mare nu e asta. Să presupunem că o teorie acceptabilă despre cum a apărut viața va cîștiga premiul Nobel în 10 sau 20 de ani. Asta nu ar însemna deloc că s-a rezolvat problema paternității. Ba chiar a rămas neatinsă.

Biologia se ocupă în general cu materia organică, dar materia organică reprezintă molecule, celule etc. Toate astea sînt făcute din atomi și există într-un univers material. Fizica e știința care se ocupă cu studiul universului și materiei: cum a început Universul să existe? Ce e atomul? Din ce e făcut nucleul? Dar electronul? Dar gluonul? Dar quarkul? Fizica a ajuns la concluzia că universul material e în sine un mare mister. Ca să existe, e nevoie de funcționarea perfectă a cel puțin patru forțe fundamentale (gravitația, forțele nucleare slabe și tari, electromagnestismul).

Să presupunem că la un moment dat ceva a explodat și că deodată, din nimic, ceva a început să existe (Big Bang-ul). Dar ca materia să ajungă să fie ce este astăzi și ca materia organică, deci viața, să fie posibilă, era nevoie ca cele patru forțe fundamentale să existe și să acționeze. Cine le-a reglat așa de perfect astfel încît să permită formarea elementelor ușoare din cele grele și așa mai departe? Dacă gravitația ar fi fost un pic mai puternică, Universul ar fi rămas o îngrămădire de materie. Dacă ar fi fost un pic mai slabă, nu s-ar fi închegat niciodată un sistem solar și așa mai departe pentru toate cele patru forțe fundamentale.

Cînd a apărut evoluționismul pe scena gîndirii, mai exact darwinismul, cei care voiau să scape definitiv de Dumnezeu au exultat. Dar astăzi își dau seama că s-au bucurat prea devreme. Ca explicație la întrebarea cine a reglat așa de fin ceasurile universului astfel încît la un moment dat cineva din universul ăsta să poată întreba cît e ceasul? a fost inventat pricipiul antropic. Principiul ăsta are două forme, una moale și alta tare. Dar pe scurt el spune că din moment ce există cineva azi care să pună întrebarea, înseamnă că, oricît de improbabile, condițiile universului, forțele fundamentale și alte constante fizice etc, s-au întîmplat să fie favorabile vieții.

Dar matematicienii bat  pe umărul principiului antropic și îi atrag atenția că din punct de vedere statistic probabilitatea lui e atît de mică încît e imposibil. Acum ajung la ceea ce m-a făcut de fapt să scriu tot textul ăsta așa de lung încît iar n-o să-l citească nimeni. Ca să rezolve problema și ca nu cumva să fie nevoie să recunoască Creatorul, unii oameni de știință apelează la forma tare a principiului antropic și spun că există un număr atît de mare de universuri paralele, poate un infinit, și că dintre toate universurile astea, din moment ce sînt atît de multe, un infinit poate, nu pare așa de greu de crezut că unul s-a întîmplat să fie chiar al nostru, favorabil vieții.

Ce e interesant de observat, trist și comic în același timp, e că unii oameni de știință sînt dispuși să inventeze o quasi-religie bazată pe o peudo-știință, doar ca să nu fie nevoiți să stea față în față cu Creatorul. Cred că la ei se referea Apostolul Petru cînd spunea: Căci īnadins se facnu ştiu că odinioară erau ceruri şi un pămānt scos prin Cuvîntul lui Dumnezeu din apă şi cu ajutorul apeiCăci a postula un număr infinit de unviersuri paralele ca să-l explici pe al tău e cît se poate de neștiințific. Știința pleacă de la observații și în asta stă toată frumusețea și puterea ei. Dar nimeni n-a văzut niciodată măcar un alt univers paralel, nu mai zic un infinit, deși anumite teorii din fizica cuantică par să deschidă ceva portaluri înspre așa ceva.

Și în momentul în care oamenii ăștia sînt confruntați cu neștiințificitatea teoriei lor se vede cu adevărat în ce ape se scaldă. Unul dintre cei mai activi susținători ai principiului antropic tare a spus că ipoteza universurilor paralele infinite e cel puțin la fel de bună ca ipoteza unui Creator. Dacă se vede undeva dorința morbidă a umanității de a-și ucide Tatăl, se vede aici, în dispoziția fiilor oamenilor de a-și da la schimb Părintele Atotputernic pe un număr infinit de universuri paralele infinit mai puțin norocoase decît al nostru.