Unii chiar nu ştiu să mintă

Unul dintre lucrurile pe care le presupune serviciul meu e să ascult oameni care au comis infracţiuni şi care îmi povestesc de ce au făcut ce au făcut. Oamenii diferă foarte mult în atitudinea pe care o au cu privire la lucrurile urîte pe care le-au făcut şi la motivele pentru care au făcut ce au făcut. Dar există şi constante, nişte teme veşnic recurente, adevărate laitmotive ale autojustificării.

Un exemplu de astfel de laitmotiv îl întîlnesc mereu cînd e vorba de infracţiuni cu violenţă (încăierări cu săbii şi bîte şi cărămizi) între indivizi, familii sau clanuri. Cineva tocmai povestea că au venit nenorociţii din clanul nu-ştiu-cui peste el în curte, cu săbii, cuţite şi răngi. I-au agresat concubina lovind-o în cap cu ranga, moment în care el s-a dus „să discute”, fără intenţia de a lovi, iar celălat s-a împiedicat şi a căzut cu capul de o bordură. De la caz la caz, celălalt poate să cadă cu capul fie în bordură, fie în cuţit, fie în sabie, etc., etc.. Deci ce ziceau cei de la Vacanţa Mare, acum 15 ani cînd aveau un pic de haz, că „s-a lovit cu capul de o rangă care venea spre el”, nu e doar o poantă răsuflată, ci o poveste pe care am auzit-o de nenumărate ori de la oameni care nu neapărat că mă luau de prost, dar erau ei înşişi atît de proşti încît nu realizau cît de comic sună povestea lor.

Dar culmea acestui soi de poveşti am auzit-o de la o doamnă de vreo 40 de ani şi alcoolică, care trăia cu concubinul ei, cam de aceeaşi vîrstă şi tot alcoolic, într-o încăpere din scara blocului pe care o aveau în grijă. La o beţie, concubinul ei a tăiat-o un pic iar ea a chemat poliţia. Poliţia a venit şi i-a luat concubinul. Cînd am vizitat-o pentru referatul de evaluare pe care trebuia să-l scriu pentru concubinul ei care era judecat pentru tentativă de omor, doamna respectivă regreta atît de mult că şi-a trimis concubinul la puşcărie încît acum ar fi spus orice ca să-l aducă înapoi. Aşa că mi-a spus cam aşa: „Nu m-a tăiat el, domnu’ Cătălin. M-am împins eu singură în cuţit.”

Murdari de lavă şi respirînd cenuşă

În calitate de consilier de probaţiune ce (încă) sînt, iau contact cu diverşi funcţionari publici.  Şi consilierul de probaţiune e tot o specie, ce-i drept ciudată, de funcţionar public. Astăzi eram în arhiva judecătoriei sectorului 4, încercînd să văd un dosar penal. De obicei asta înseamnă să stai la o coadă încurcată, într-o încăpere mică şi sufocantă, cu menţiunea că locul ăsta depinde de la o judecătorie la alta. Dar tensiunea care pluteşte în aer nu se datorează spaţiilor închise determinate de arhitectură, ci spaţiilor închise din minţile noastre. Doamna de la arhivă tratează pe cei care vor să consulte dosare penale cu o atitudine descrisă de un cuvînt cît se poate de românesc inventat parcă anume pentru o realitate cît se poate de românească, anume sictir.  Haideţi doamnă odată, hotărîţi-vă ce vreţi!, ţipă ea la o doamnă vopsită blond şi trecută binişor de prima tinereţe, poate şi de a doua. Doamna blondă e descumpănită o secundă, apoi intră într-o defensivă timidă: Sînt avocat şi vă cunosc de trei ani, doamnă! Un spectacol trist: doamna blondă e nevoită să facă apel la un trecut comun cu funcţionara publică, pentru a fi tratată cu decenţă sau ca o fiinţă umană. Un alt funcţionar public de la arhivă se bagă în vorbă şi întreabă: pe cine sînteţi supărată, doamnă?  Nu sînt supărată, răspunde doamna blondă, doamna e supărată!

În momentul ăla eu fierb şi îmi vine să ţip aşa de tare încît să mă audă toată ţara asta supărată: Problema e că trăim într-o ţară în care toată lumea e supărată pe toată lumea şi ne tratăm unul pe altul ca pe animale. Vorba celor din The Simpsons: sîntem ori nişte fiinţe umane sub-mediocre ori nişte fiare sălbatice strălucite, sau cel puţin asta e percepţia fiecăruia despre celălalt.

Condiţia românităţii este, după mine, aceasta: o privire suspicioasă ce se aşteaptă la ce e mai rău de la celelalte priviri suspicioase ale celor din jur. Rezultatul e un mediu social toxic, cu izbucniri vulcanice frecvente din partea noastă şi a celorlalţi. Murdari de lava cocinei în care trăim şi respirînd cenuşa umanităţii noastre fumegînde.