De ce Edi Constantinescu reprezintă un pericol privat la fel de mare ca Lucian Cristescu

Pentru Adventiști, Edi Constantinescu și Lucian Cristescu sînt două personaje celebre, care nu mai au nevoie de niciun fel de prezentare. Fiecare e faimos in felul lui: două stele adventiste care străluesc fiecare în felul ei, pentru unii mai tare una, pentru alții cealaltă, două stele care se războiesc astăzi pentru sufletele adventiștilor. Vreau să spun de la început, ca să nu se supere nimeni pe mine, că toate referirile mele la Edi și la Lucian Cristescu sînt referiri la ei în calitatea lor de stele, nu de persoane. Și mai mult decît atît, nici măcar nu mă interesează aceste două stele în calitatea lor de stele, ci în calitatea lor de reprezentante a două viziuni despre lume și viață. Tot acum vreau să spun ce înțeleg eu aici prin pericol privat. Pericolul privat, spre deosebire de cel public, este ceva ce amenință interioritatea, adică sufletele oamenior, nu siguranța corpurilor lor fizice sau integritatea proprietăților lor materiale. Pentru că acești doi domni (sau frați) despre care vorbesc își manifestă influența în sfera adventistă, este de înțeles că pericolul reprezentat de ei îi paște doar pe adventiști.

 

Trebuie să încep cu unul și apoi cu celălalt, pentru ca apoi să îi pun unul lîngă altul.

Lucian Cristescu, orator carismatic, conducător cu mînă de fier (mulți au simțit greutatea binevoitoare acestei mîini pe umărul lor), duhovnic și muzician oficial al Bisericii, și desigur multe altele. De ce cred că Lucian Cristescu reprezintă un pericol pentru sufletele adventiștilor. Prin sufletele adventiștilor mă refer aici mai ales la sufletele adventiștilor tineri, pentru că sufletele adventiștilor care nu mai sînt tineri sînt pîndite de niște pericole care nu mai au așa de mult de-a face cu Lucian Cristescu sau cu Edi Constantinescu.

 

Pentru mulți adventiști, Lucian Cristescu este identic cu însuși sufletul viu al adventismului românesc (ironic, pentru mine, din moment ce îl consider una dintre cele mai serioase amenințări la adresa sufletului adventiștilor). Să fac o listă a calităților lui Lucian Cristescu n-ar avea niciun rost, pentru că adventiștii i le știu prea bine iar pentru cei din lume n-ar avea niciun rost, din moment ce pentru aceștia Lucian Cristescu nu există (în calitatea lui de stea, singura avută în vedere aici, desigur). Să mă arunc atunci direct în foc, pentru că nu vreau să mă lungesc prea mult. Focul Lucian Cristescu atrage mulți tineri adventiști care se adună în jurul lui căutînd lumină și căldură. Deși departe de a fi un erudit, Lucian Cristescu trece drept un om citit, cu oarecare cultură teologică și poate chiar științifică, dar cel mai mare titlu al lui este tocmai acela de a fi un doctor al sufletelor, un duhovnic al pocăiților (sic!), pe scurt un om de la care poți spera să primești răspunsuri la întrebări grele. Mințile tinere, se știe, sînt pline de întrebări, și pentru că una dintre puținele lumini care strălucesc puternic și ortodox în casa adventistă este Lucian Cristescu, mulți tineri fug la el pentru iluminare. Din nefericire, prioritatea lui Lucian Cristescu nu sînt adevărul și lumina, ci apărarea cu orice preț a ortodoxiei adventiste și păstrarea propriului statut de guru în această sturctură de putere. Pentru că, să nu ne înșelăm, orice ar fi fost biserica Adventistă vreodată, astăzi este o structură de putere în multe feluri asemănătoare partidului comunist. Libertatea de expresie este la fel de importantă pentru Biserica Adventistă de astăzi pe cît era de pentru Partidul Comunist de ieri. De exemplu, știe toată lumea, dacă vrei să predici într-o biserică unde nu ești deja bine cunoscut, trebuie să pui la dispoziția membrilor comitetului un rezumat al predicii. Dacă trece de cenzură, predici, dacă nu, nu. Poate unii adventiști nu vor fi de acord cu mine, dar sper că îmi vor respecta dreptul la liberă exprimare cînd spun că un personaj ca Lucian Cristescu are multe în comun cu un anume conducător iubit, pentru care adevărul nu este ceva la care se ajunge prin dialog și deschidere față de lume și realitate și tot ce ne înconjoară, ci prin recurgerea la autoritate. Și acesta este păcatul capital al lui Lucian Cristescu, că iubește autoritatea mai mult decît orice, o autoritate care, fericire!, se folosește tocmai de el ca stabilească armonie între cer și pămînt. Ce îi reproșez eu cel mai mult lui Lucian Cristescu nu e că iubește puterea, asta nu e decît o slăbiciune omenească prea des întîlnită. Îi reproșez că a stins de mult în el lumina care, sînt sigur, pe vremuri ardea viu și strălucitor, o lumină care astăzi nu mai este decît umbra dezolantă și dezolată a ceea ce ar fi putut să fie.

 

Tocmai problema autorității este, cred, ceea ce l-a făcut pe Edi Constantinescu să-i declare război lui Lucian Cristescu. Pentru că Edi se declară cu pasiune un iubitor al adevărului, un uzurpator al dogmelor moarte, un dizident împotriva sistemului. Povestea lui Edi Constantinescu este de asemenea povestea unei stele care la un moment dat a strălucit foarte puternic pe firmamentul Adventist, și care mai strălucește și stăzi doar că lumina lui de azi e întunecată. Edi a căzut de mult din cerul adventist și pare că și-a jurat să tragă după el cel puțin a treia parte din stelele de acolo. Eu eram prea mic cînd Edi era deja mare printre tinerii adventiști. Abia deschideam ochii pe lume în Vîrtoapele meu natal cînd tineri din toată țara veneau la București să-l asculte pe acest tînăr deștept și puternic. Da, Edi era atunci foarte deștept, puternic și spiritual, pe cînd astăzi este doar deștept. Și acesta este defectul lui fatal, acela care m-a determinat să-l denunț ca un pericol pentru sufletele adventiștilor: că este prea deștept. De-a lungul timpului, Edi a devenit din ce în ce mai deștept, atît de deștept încît unii îl consideră erudit. Poate erudit e un pic exagerat, dar fără îndoială Edi Constantinescu e un om care știe multe. Spre deosebire de Lucian Cristescu (care a întors spatele lumii, adică realității, cu tot ce are ea de oferit, adică adevăr prezent- pentru că adevărul nu există în capul nimănui, oricît de deștept ar fi acel cap, ci în dialogul permanent dintre capete) Edi Constantinescu a îmbrățișat fără rezerve și fără regrete lumea și înțelepciunea ei, adică știința. Cred că entuziasmul originar al lui Edi pentru știință a primit o infuzie de foc tocmai din obscurantismul legiferat și susțint de unii ca Lucian Cristescu, adică a fost o reacție la închiderea bisericii Adventiste la tot ce nega sau doar părea să nege manualul de doctrine. Prin asta nu vreau să spun că Edi nu a avut o preocupare autentică și intrinsecă pentru știință, aș fi un prost să spun așa ceva. Vreau doar să spun că Edi a țîșnit ca din praștie înspre culmile științei atunci cînd s-a eliberat din (con)strîngerea adventistă. Legea inerției spune că un corp va continua să se miște la infinit într-o anumită direcție, dacă nu întîmpină frecare sau alte obstacole. Pare să fie cazul lui Edi care se afundă ca un meteorit în bezna rece și întunecată a științei, din pură inerție. Eu nu am nimic împotriva științei, dar am ceva împotriva științificismului, adică acea idee (proastă) care a făcut din știință tocmai…religie. Știința este bună, însă știința e bună doar ca să ne spună din ce sînt făcute lucrurile din universul ăsta și cum se relaționează între ele aceste lucruri. Orice om de știință serios știe asta, dar astăzi, tocmai astăzi cînd lumea este plină de știință cum este fundul oceanului plin de apă, oamenii de știință serioși sînt foarte rari. Toți oamenii de stiință se îmbată astăzi de dimineața pînă seara cu tăria științificismului, și Edi este de mult un mare bețiv de acest fel. Altfel cum să uiți, frate, că realitatea este muuuult mai mult decît poate știința (în principiu, nu doar deocamdată) să atingă ? Wittgenstein spunea că atunci cînd știința va fi răspuns la toate întrebările pe care poate să le pună în mod legitim, nici măcar nu se va fi apropiat de adevăratele întrebări de viață. Ce înseamnă asta? Înseamnă că în fond știința, oricît de multe minunății ar descoperi, este condamnată să rămînă veșnic la suprafața realității, în principiu incapabilă să ajungă la inima vie a vieții, la focul sacru care arde în ea. De exemplu muzica ajunge direct în inima vieții, pe care o străpunge ca o săgeată și o otrăvește cu nostalgia eternității. Ce e muzica din perspectiva științei? Mai bine să nu încercăm să răspundem, ca să nu ne prăpădim de rîs sau de plîns, în funcție de sensibilitățile fiecăruia. Și așa stau lucrurile cu arta în general, care e reflectarea întunecoasă, ca într-o oglindă, a eternității în timpul nostru căzut. Să spun iar: știința are locul ei și este o cale de a ajunge la anumite adevăruri particulare despre chestiile înconjurătoare (deși Karl Popper, cel mai mare filosof al științei, n-ar fi de acord cu asta; știința nu ne oferă niciodată adevăruri, spunea el, ci doar propoziții cu valoare de adevăr provizorie și falsificabile la infinit), dar n-are mare lucru de spus despre Adevăr!

 

Dacă Edi ar ajunge să citească vreodată rîndurile astea, probabil și-ar spune în gînd că nu știu despre ce vorbesc, că sînt doar încă un puștan cu blog care se dă în stambă. Eu știu prea bine că, vorba lui Socrate, tot ce știu e că nu știu nimic. Dar am și eu, ca toată lumea, niște semi-certitudini, cum ar fi aceea că Lucian Cristescu este un lup în blană de oaie care pute, dar și aceea că Edi Constantinescu, în goana lui pozitivă înspre culmile științei a ajuns o stea întunecată, sau chiar cu Steaua Morții. Gravitația acestei stele este încă mare. Poate crește, poate scade, nu știu. Dar știu că înghite sufletele nebănuitoare care se apropie ea. Multe suflete dezgustate de Lucian Cristescu și cei ca el au fugit să se încălzească la lumina lui Edi Consantinescu, doar ca să moară acolo, înghețate în lumina rece emanată de o gaură neagră fără Dumnezeu. Căci, eu nu mai am nicio îndoială, Edi nu mai are niciun Dumnezeu. În ultimii cîțiva ani am cunoscut oameni care, după ce au stat o perioadă în lumina umbrei lui Edi, au ajuns, nu să nu mai fie adventiști, asta n-ar fi nicio problemă, dar să nu mai creadă în Dumnezeul cel viu care a făcut cerurile și pămîntul. Ca omul de știință naiv care sînt, cum sîntem toți, nu pot să nu văd o corelație între apropierea de Edi și depărtarea lui Dumnezeu.

 

Așadar că Edi și Lucian Cristescu sînt în război, cunoscîndu-i un pic pe amîndoi, e de înțeles, dar că aceste două stele par să fie singurele alternative serioase pentru tînărul adventist serios, e trist și imposibil de înțeles. Atît Edi cît și Cristescu nu reprezintă decît două extreme la fel de întunecate și la fel de fundamentaliste. S-a spus despre reprezentanții noului ateism (Dawkins, Harris, etc) că sînt la fel de fundamentaliști ca creaționiștii pe care îi disprețuiesc, și ăsta e sensul în care vreau să spun că Edi e la fel de fundamentalist ca Cristescu.

Din fericire, există un spațiu fericit unde aș vrea să vă invit. Dincolo de fanatismul științific și fără Dumnezeu al lui Edi, și dincolo fanatismul pur și simplu orb al lui Cristescu, există un spațiu fără prea multe certitudini, dar cu multă lumină și viață, viață și lumină care se revarsă direct din focul ce arde în inima vie a vieții. E un spațiu unde știința și religia pasc împreună ca mielul și leul, un spațiu unde au găsit odihnă cele mai mari minți care au trăit vreodată și care încă trăiesc, fie că au fost filosofi, teologi, oameni de litere sau note, și oameni de știință. Prețul pentru biletul de acces în acest spațiu este într-un fel ca mîntuirea, pentru că este infinit de gratis și în același timp infinit de scump. Și necesită un efort, da, dar singurul efort este acela de a te desprinde de eul vechi și mort pentru a descoperi- în dialog continuu cu cei din jur și cu Cel care ne-a făcut pe toți- că nu știm mare lucru despre nimic în afară de faptul că sîntem și că sîntem minunați și că totul este minunat (spun asta chiar după ce am privit în abisul de întuneric care paște la orice pas existența- da, mai ales după ce am privit acolo și mai ales pentru că sînt înclinat să privesc acolo) – și mai ales că El este minunat. Restul, toate poveștile, fie ca vin de la știință fie că vin de la credință, sînt doar reflectări întunecate, ca în oglinda lui Pavel.

 

 

Anunțuri

Hai să vibrăm cu secunda

Dacă viitorul apropiat ne face vreo promisiune frumoasă, cum ar fi o vacanță sau o mașină nouă sau o întîlnire, în fine, orice de natură a ne produce fericire, fie ea și foarte grăbită, atunci viitorul începe să ne atragă ca un magnet puternic și nu prea mai avem răbdare pentru clipa prezentă- tot ce vrem de la ea e să dispară cît mai grabnic! Prezentul e astfel compromis, devenind doar ceva de care vrem să ne descotorisim cît mai repede, o simplă barieră între noi și imaginata fericire viitoare.

Dacă, din contră, viitorul apropiat ne amenință cu vreo nenorocire pe care putem să o anticipăm, fie că e vorba de ceva excepțional sau de inevitabila reîntoarcere a zilei de luni muncitoresc, atunci prezentul e umbrit de acea nenorocire viitoare, de prospectul zilei de luni, de anticiparea mirosului din spitalul în care o să ne operăm peste două săptămîni și așa mai departe. De data asta prezentul nu mai e ceva de care am vrea să ne descotorisim cît mai repede, ci, din contră, ceva de care am vrea să ne agățăm veșnic, dar care tocmai din cauza disperării cu care vrem să ne agățăm de el dispare sub ochii noștri, se fisurează și crapă sub presiunea umbrei viitorului întunecat. Și pentru că s-a dezintegrat, nu mai putem sălășlui în el, sîntem expuși viscolului care bate dinspre viitor, fără apărare în fața biciului acestuia.

Carevasăzică, prezentul e compromis fie că avem în față un viitor care ne ademenește cu dulci fericiri, fie un viitor întunecat ca un orizont unde se conturează o furtună, fioroasă și întunecată sau doar plată și gri. A trăi în prezent, a apuca secunda asta și a o stoarce de toată viața care există în ea- asta ar trebui să fie adevărata artă existențială, adică arta de a ști să trăim. Pînă la urmă sînt chestii pe lumea asta care se întîmplă de miliarde de ori într-o secundă, cum ar fi vibrațiile anumitor unde (lumină, căldură)- să fie oare chiar așa de greu pentru om să vibreze măcar o dată în fiecare secundă?

Faimă netransmisibilă

Pushwagner e un artist norvegian care arată foarte rău. Arată rău pentru că s-a ruinat prin paradisuri artificiale. A studiat la   Şcoala de Artă şi Design din Oslo, dar apoi a început să consume droguri. Şi a consumat în stil mare, aşa cum le fac artiştii pe toate. Dar l-a un moment dat, probabil unul dintre ultimele momente în care ar fi putut s-o mai facă, s-a trezit şi a reuşit să spargă bula în care creda că trăieşte ca în rai dar în care de fapt se sufoca încet şi sigur. A renunţat la consum şi s-a apucat să deseneze. Cel puţin aşa am auzit eu povestea de la un prieten din Oslo, în timp ce făceam fotografiile de mai jos. Le-am furat din expoziţia de pe Arke Brygge, ca un bun român ce sînt. Un prieten i-a cumpărat pe nimic desenele, care au fost imediat recunoscute  ca voloroase şi în consecinţă preţul lor a crescut ameţitor. Pushwagner şi-a dat prietenul în judecată, şi-a recuperat desenele şi acum se bucură de celebritate. Dacă ai o expoziţie pe Arke Brygge, cea mai hip zonă din Oslo, înseamnă că eşti foarte faimos. Să sperăm că Pushwagner mai are destulă vitalitate în corpul său supra-folosit pentru a se bucura de plăcerile faimei. Ar fi păcat să se piardă aşa, în van. Din păcate faima nu e transmisibilă, ca s-o lase moştenire cuiva, spre deosebire de alte boli.

Moartea lui cogito

Detest sa scriu fara diacritice, dar o s-o fac si azi. Am vazut, la recomandarea lui Slavoj Zizek, Being There (cu Peter Sellers). Zizek zicea ca acesta ar fi cel mai bun film american. Nu mie personal, desigur.

Filmul e o comedie excelenta, dar e mult mai mult decit atit. Dupa ce l-am vazut am inteles si de ce i-a placut lui Zizek atit de mult. Anume pentru ca este despre moartea subiectului. Totul a început cu moartea lui Dumnezeu, dar astăzi se vorbeste despre sfirsitul artei, sfirsitul istoriei, sfirsitul muzicii, sfirsitul limbajului, sfirsitul subiectului-eu si despre multe alte sfirsituri.  Ca sa nu mai zic despre sfirsitul petrolului, al apei potabile si chiar al lumii, despre care anul asta se vorbeste mai mult decit alta data (2012). Dar astea sint niste forme mai necioplite de sfirsit, de care poata sa vorbeasca toata lumea, spre deosebire de primele, care sint rezervate doar capetelor mai luminate.

Slavoj Zizek a scris cu pasiune despre cogito, si e de inteles ca i-a placut Being there, pentru ca filmul asta este inainte de orice altceva despre moartea lui cogito. In film, un individ matur dar semi-retardat, traieste exclusiv prin reproducerea a ceea ce vede la televizor. Nu are niciun fel de procese cognitive personale, nici emotii, ci e imitatie pura. Hiper-realitatea televizorului e realitatea lui, in care e cu totul dizolvat sau mai bine zis din care nu s-a produs niciodata ca subiect autonom, ca sine, eu, individualitate. Dar chiar si asa, reuseste sa ajunga sa influenteze politica si economia celei mai puternice tari din lume. Recunosc ca nu am inteles ce inseamna scena de la sfirsit in care Chance merge pe apa. Am citeva idei, dar nimic solid. Doar lichid.

Si cu toate astea, cogito nu e mort. Cine oare ii cinta prohoade si ii scrie epitafe? Nimeni altcineva in afara de cogito n-ar fi capabil sa constate moartea lui cogito. Ceea ce nu inseamna altceva decit: cogito a murit, traiasca cogito!

Poezie-n puşcărie

Cineva zicea azi ca în puşcăria Jilava e mai bine decît în parc. Nu peste tot în puşcărie, doar în curte, căci în curte deţinuţii au pictat zidurile (dacă frumos sau urît, nu mă pronunţ), au făcut sculpturi din lemn cu personaje Disney sau mai ştiu eu de unde, cele mai multe reuşite deşi fireşte nu opere de artă,  iar curtea este păstrată permanent într-o curăţenie exemplară.  Toamna, cînd cad frunzele, sînt deţinuţi care nu au altă treabă decît să adune fiecare frunză care cade. Uneori frunza nici nu apucă să atingă solul că a şi fost luată în primire de o persoană privată de libertate (asta e denumirea oficială şi corectă politic a puşcăriaşilor, dar puşcăriaş sună mult mai bine!)

Dacă e aşa de frumos în Jilava, atunci ce a zis un puşcăriaş pe terenul de tenis acum cîteva săptămîni, anume să mor în puşcărie dacă te mint, e pe deplin justificat.

Mie-mi place să mă plimb prin curtea aia, între două comisii de eliberare condiţionată, şi să scriu poezii. Parcă nicăieri altundeva nu mă vizitează mai cu foc muzele decît acolo.  Nu ştiu de ce. Sînt sigur că vreun psihanalist ar şti de ce. Ăştia le ştiu pe toate.

Epitaf dragostei?

Muzica, literatura și mai recent filmul sînt cele mai gustate forme de artă (bineînțeles, fără a implica prin folosirea cuvîntului gustate că treaba asta e făcută neapărat cu gust). Muzica răsună tot timpul din toate părțile. Creștem respirînd povești și unii dintre noi au probleme în a distinge realitatea de ele. Iar filmul a devenit un fel de gumă de mestecat pentru toată lumea. Sigur, muzica bună, literatura bună și filmul bun sînt foarte puțin gustate, dar astă e altă poveste. Ce vreau să spun e că trăim într-o lume în care muzica, literatura și filmul reprezintă principala hrană spirituală a maselor. Acum, dacă ne uităm un pic la ele (sau citim, ascultăm, după caz) ne sare în ochi o temă despre care putem spune că e laitmotivul (ca la ora de limba română) întregii întreprinderi artistice de larg consum din ziua de azi. Este vorba, firește, despre dragoste.

Versurile muzicii noastre repetă obsesiv refrenul dragostei (lascivă, furtunoasă, nefericită, veșnică, trecătoare, etc, nu are importanță, important e că toate cîntă cuvîntul ăsta). Chiar și cei mai rafinați artiști de astăzi, cu posibila ecepție a death metal-iștilor, cîntă într-un fel sau altul dragostea, sînt obsedați de ea, o abuzează iar și iar în fiecare nou album. Despre cît de prezentă e dragostea în povești și în filme, nu e nevoie să mai spun nimic. Ca să rezum, dragostea este pentru noi astăzi ca o fantomă care ne bîntuie întruna și de peste tot.

De ce am zis fantomă? Pentru că, mi se pare mie, pe măsură ce e mai mult cîntată și povestită, dragostea e din ce în ce mai absentă din lumea noastră. Ca în unul dintre filmele mele preferate, It’s all about love. Dacă aș fi istoric, poate aș avea autoritatea să vorbesc despre legile care reglează cursul civilizațiilor. Aș spune atunci că o civilizație devine obsedată în arta și divertismentul ei de ceea ce presimte că este pe cale să piardă. Tot mai mulți dintre noi devin sceptici în ceea ce privește dragostea. Tot auzind povești despre ea și văzînd cum nu se potrivesc ele cu realitatea, ajungem la concluzia că dragostea nu e nimic mai mult decît o poveste. Doar naivii mai sînt în stare să creadă fără să se îndoiască. E  ca și cum toată dragostea s-ar fi mutat în universul imaginar și în ăsta real în care trăim n-ar mai fi rămas deloc. Păcat de noi, nu ne rămîne decît să murim, ca în It’s all about love, dacă e așa.

Așa o fi? Ne utiăm în jur și vedem peste tot love boats (căsătorii, relații etc) naufragiate, fumegînd, înconjurate de rechini și sirene. Dupăt toate aparențele, toată dragostea din lume s-a scurs și în locul ei ne-a rămas sexul ca sport și căsătoria ca simplu contract civil. Dar să nu prelungesc prea mult lamentația asta.  Eu cred că dragostea nu moare, vorba romanului iubitei lui Eliade. Faptul că ne bîntuie din versurile cîntecelor și din poveștile filmelor (aș vrea să scriu despre pasiunea noastră pentru finaluri nefericite și pentru sadomasochismul unor scriitori care fac tot ce le stă în putere penru a ne arăta că dragostea e nimic mai mult decît transpirație care în cele din urmă începe să pută, dar poate altă dată), chiar dacă ar fi dispărut cu totul din realitatea trăită, poate fi văzut și ca semn al nemuririi sufletului dragostei, care s-a reîncarnat în planul imaginar după  ce a fost ucisă în cel real. Săraca dragoste… Nu știu alții cum sînt, dar eu o iubesc.

Viața e vis sau ger și Mahler

E foarte ușor să scrii pe blog, pentru  că nu te corectează nimeni. Azi mi-am început ziua încercînd să modific un articol pe care l-am terminat acum cîteva zile, conform sugestiilor făcute de cineva care l-a analizat serios și mi-a făcut o mulțime de observații punctuale. La început am fost ușor deprimat, dar pentru că toate observațiile erau pertinente și valoroase, în cele din urmă am ajuns să simt o plăcere deosebită în a modifica ceea ce la un moment dat mi se părea bun. Nimic din ceea ce facem nu e bun în mod definitv, dar la un moment dat tot trebuie să ne oprim din corectat.

Eu a trebuit să mă opresc mai devreme decît plănuisem, pentru că prietena care acum ceva timp m-a invitat să vorbesc despre Probațiune la seminarul ei și apoi mi-a făcut cadou un ibric de cafea, m-a invitat azi la teatru. Am văzut Viața e vis, la Odeon. Ca să fiu blînd, piesa n-a fost deloc de vis. E adevărat, costumele, decorurile și sunetul au fost spectaculoase. Deci a fost o foarte stimulantă din punct de vedere vizual, auditiv și chiar olfactiv, căci la un moment dat un actor a fumat o  țigară întreagă pe scenă și fumul a ajuns pînă la mine. Sau doar mi s-a părut. Dar din punct de vedere cognitiv, piesa n-a strălucit. În orice caz, eu n-am  înțeles nimic din ea. Dacă era ceva de înțeles acolo, probabil mesajul intenționat de autor a fost: piesa mea n-are sens, și tocmai în asta rezidă sensul ei, deci înțelegeți și voi ce vreți. N-a avut dialog, n-a avut monolog. În afară de costume și decoruri extravagante, nu prea a avut nimic. Nu cred că am fost doar eu de părerea asta, pentru că la un moment dat din primul rînd au plecat două doamne care păreau a fi văzut piese de teatru toată viața lor. Dacă nu cumva erau chemate de amanți la o înîlnire urgentă și secretă, aș presupun că mult mai probabil e că nu le-a plăcut piesa. Printre lucrurile intresante din piesă au fost și o bicicletă și o tipă topless.

Tipa topless a rămas la teatru, dar bicicletă am avut și eu. Da, în ciuda vremii de afară și a prietenilor mei mirați, eu merg cu bicicleta și pe vremea asta. Și în seara asta chiar am mers, mai mult de 20 de kilometri. La un moment dat, după aproape 90 de minute de mers cu bicicleta prin ger, mult după ora zece și mult sub minus zece grade, am avut o revelație. Căștile mele AKG K77, pe lîngă un sunet excelent au și calitatea de a-mi acoperi în întregime urechile, ceea ce pe vreamea asta și pe bicicletă înseamnă foarte mult. După 90 de minute pe bicicletă îmi înghețaseră mîinile și picioarele și simțeam durere. Totodată, îmi părea rău că nu am dat pe acasă să iau mașina, deși faptul că ardeam calorii și-mi puneam la lucru diverși mușchi, mă făcea să-mi pară mai mult bine decît rău. Însă din căști muzica lui Mahler mă făcea să simt plăcere. O plăcere tristă, melancolică, dar plăcere. Gerul și muzica lui Mahler m-au făcut să înțeleg ceva în plus despre suferință. Da, suferința e inevitabilă pe lumea asta. Se poate spune că orice altceva e vis, doar suferința e reală, pentru că la ea revenim de fiecare dată, după scurtele popasuri în oazele de fericire. Dar există două moduri de raportare la suferință, și asta am înțeles eu cu claritate avînd mîinile și picioarele înghețate și cu partea a treia din simfonia a 9-a răsunîndu-mi iar și iar în cap.

Unul e cel pasiv sau reactiv. E specific celor care află că există suferință pe lume doar atunci cînd îi lovește pe ei nenorocirea. Aceștia se văicăresc, înjură, își smulg părul din cap și cam atît. Celălat mod, activ sau proactiv, e a priori conștient de existența suferinței, pe care o simte chiar cînd nu e a lui, îi iese în întîmpinare, ca în artă, cu o privire eroică  dar totuși deznădăjduită. Căci arta, adevărata artă, nu este altceva decît o mînă întinsă suferinței în încercarea de a o îmblînzi, de a face pace cu ea înainte de a da nas în nas cu ea.

De ce e mai bună cartea decît filmul

Am mai scris despre raportul dintre literatură și film. Acum vreau să spun doar două vorbe. Întrebarea asta, în sine, e superfluă, pentru că toată lumea știe foarte bine: cartea e incomparabil mai bună decît filmul (limitînd cartea doar la acele cărți care au un potențial, oricît de redus, de a fi transpuse în film, adică în general beletristica). Dar de ce e așa, poate nu e imediat evident.

Răspunsul stă, după mine, în modul în care cele două arte acționează asupra imaginației. Filmul, în esență imagine, poate da la prima vedere impresia că e mai bogat, dar tocmai în aparenta lui bogăție stă de fapt sărăcia. Căci imaginea, poză după poză ( de aici numele american de movie, de la moving picture), e o simplă înșiruire de puncte de vedere. Prin punct de vedere înțeleg o perspectivă singulară asupra realității și din motivul ăsta extrem de limitată. Îmaginea, în măsura în care arată, limitează și arătînd face imaginația, cea mai minunată dintre toate înzestrările pe care le avem, inutilă. E imposibil să-ți imaginezi ceea ce vezi. Dacă filmul stimulează în vreun fel imaginația, o face doar postum, adică doar după ce s-a terminat și nu mai sîntem robi ai imaginii.

Pe cînd însăși esența literaturii este aceea de a stimula imaginația. Fiecare cuvînt citit creează o imagine mentală, fie ea vizuală, adică imagini concrete, sau abstractă (gînduri, judecăți, simțiri). Bineînțeles, diferența esențială între literatură și film stă în prăpastia dintre exterior și interior. Filmul, prin definiție, are ca obiect doar exteriorul, adică doar ceea ce se poate arăta  ( poate doar cu excepția unui Tarkovsky, care a încercat să ducă filmul în interior), pe cînd literatura este la ea acasă în interior, plimbîndu-se prin sufletul omului, prin subiectivitatea lui, ca pe o autostradă. Mai mult decît atît, acționînd direct asupra imaginației, literatura poate să ne prindă sau să ne aprindă cu totul și să ne facă să ne scufundăm în lumea (fictivă sau nu) pe care ne-o propune. Pe cînd filmul, prin chiar modul în care ni se oferă, nu ne lasă nicio secundă să uităm că sintem doar spectatori: privesc, deci văd un film, o realitate care nu îmi e accesibilă decît prin medierea imaginii. Sigur, poate mai important decît toate e și modul foarte diferit în care cele două arte se raportează la timp (de aici concepția lui Tarkovsky despre film ca sculptură în timp), dar despre asta nu mă simt în stare să spun nici două cuvinte, sper că deocamdată.

Alba-neagra

Am văzut în seara asta un corb care ghicea sub ce cutie se află bucata de măr mai bine decît toți fraierii care sînt păcăliți prin bîlciuri. De asemenea, corbul putea să deschidă un seif după ce vedea o singură dată proprietarul închizîndu-l. Cu alte cuvinte, avea memoria mai bună decît a mea, ca și spiritul de observație. Sfat pentru șmecherii cu alba-neagra: dacă vine un corb la taraba voastră, ar fi bine să nu-l lăsați să joace.

Cînd eram mai mic și mult mai puțin exigent cu filmele, adică pe vremea cînd toate mi se păreau frumoase, Nicholas Cage m-a făcut să plîng în Avionul condamnaților. Probabil de atunci am rămas cu o slăbiciune pentru el. Privirea, gesturile, felul în care vorbește și merge, toate emană un aer tragic-dulceag, ca și cum ar fi vorba de niște dulcegării tragice. Sau poate ar trebui să-mi aleg eu mai bine cuvintele. Oricum, de atunci am văzut multe filme proaste cu Cage, și totuși imaginea asta de erou ce suferă constant nu s-a șters cu totul. A venit însă Bad lieutenant. Port of call New Orleans , filmul care mi l-a redat pe Cage în toată splendoarea lui homeriană. După Noica, măreția tragediei grecești sta în aceea că făcea în așa fel ca toată lumea să aibă dreptate, cu alte cuvinte, albul și negru erau amestecate într-un gri omogen. Nicholas Cage joacă rolul unui polițist pe care știi sigur că ar trebui să-l urăști, dar pe care nu poți să nu-l iubești. Constant sub influența cocainei și din cînd în cînd, din greșeală, sub influența heroinei sau a marijuanei, Cage merge legănîndu-se pe linia ce desparte binele de rău. La un moment dat ai zice că nu mai e nimic bun în el, dar cumva reușește să-și păstreze echilibrul și să rămînă mereu cu un picior în alb.

N-am reușit să-l văd la cinema, mi-am luat dvd-ul de pe filelist.ro. Îmi pare rău că nu l-am văzut la cinema, pentru că e unul dintre filmele care face toți banii. Deși, am auzit că lumea a ieșit din sală înainte să se termine filmul. Ăsta e semn că filmul a fost cu adevărat bun. Dacă ar rula un film de Tarkovsky în Mall și s-ar fi trezit acolo cei care își aleg filmul cu cinci minute înainte să înceapă, sînt absolut sigur că pînă la final nu ar mai rămîne mai mult de vreo două persoane în sală. Dintre care una probabil ar dormi. Așadar, felicitări pentru Bad Lieutenant că a reușit să scoată lumea din sală, căci așa se măsoară valoarea în sălile noastre de cinema.

Că tot a venit vorba de cinematograf, vești bune pentru cei care vor să vadă Avatar pe IMAX: în cursul săptămînii biletul e doar 22 de lei ziua și 26 seara. Mai ieftin decît speram. Sigur, filmul ăsta e unul dintre cele care reușesc să placă la toată lumea și să aibă oarecare  valoare artistică, pe lîngă realizarea tehnică nemaivăzută ( vorbesc din auzite, nu l-am văzut încă). Dar, ca regulă generală, rămîne valabil ce ziceam mai devreme: filmele cu adevărat bune sînt alea de la care pleacă cel puțin jumate din oamenii din sală. Sigur, asta dacă oamenii ăștia sînt dintre cei care își aleg filmul după cît de multe explozii sînt în trailer sau după cît de colorat e posterul care îi face reclamă.