Bice pe spate

Un prieten care a primit recent un job în lumea arabă, adică islamică sau muslmană, îmi povestea zilele trecute că în Arabia Saudită, una dintre cele mai conservatoare ţări islamice, un bărbat a discutat pe stradă cu o femeie şi i-a dat numărul de telefon. Poliţia religioasă- am uitat cum se cheamă, dar e chestie care face ca fosta noastră Securitate să pară ca nişte copii de la grădiniţă care se joacă şi ei cu ce pot prin nisip- a intervenit imediat şi bărbatul a fost arestat. A primit o pedeapsă de o săptămînă în închisoare şi 80 de bice pe spate. Asta nu se întîmpla acum 500 de ani, ci în 2012. Acolo alcoolul e interzis, adulterul se pedepseşte cu moartea şi în general viaţa se joacă după alte reguli, mai ales pentru femei care au un statut doar puţin mai privilegiat decît al obiectelor. Chiar, în povestea asta nu ştiu ce s-a-ntîmplat cu femeia. Dacă el a luat bice pe spate, probabil ei i s-a tăiat mîna cu care a luat biletul sau chiar a fost omorîtă de vreun frate sau  tată sau soţ. Se practică acolo astfel de omoruri în familie. Se cheamă omor de onoare.

Ce mă miră cel mai mult la toată povestea asta e că prietenul meu nu e deloc idignat pînă la Alah de situaţia asta. Din contră, mi s-a părut că ecoul în el a fost un fel de respect resemnat. Şi asta în condiţiile în care tipu’ ăsta ar lua puşcărie pe viaţă şi milioane de bice pe spate pentru cîte numere de telefon a dat şi ar da.

Spre o lume mai bună

Nu știu dacă lumea noastră se îndreaptă spre o lume mai bună. Revoluționarii marxiști erau convinși de asta, azi nu mai e nimeni convins. Lumea și-a pierdut încrederea în Progres, în Rațiune, în credință, în sfîrșit, și-a pierdut încrederea în încredere. Vrem s-o luăm de la cap și nu știm de unde. Sînt esoteric și fără noimă, știu și îmi cer scuze.

Anyslut, cum zice Ray William Johnson, mi-ar plăcea să trăiesc într-o lume mai bună. Nu perfectă, pentru că nu e posibil așa ceva pe aici prin universul nostru, dar mai bună. Destul de bună pentru a-mi permite să îmi las bicicleta la metrou fără riscul de a-mi fi furată. Anul trecut pe vremea asta am lăsat-o zece zile în parcarea de biciclete a gării centrale din Uppsala, timp în care eu m-am plimbat fără grijă prin Norvegia. O Norvegie care pe vremea aia era încă un paradis necăzut în păcat, spre deosebire de cea de azi care e lovită de iad. Un iad cu atît mai surprinzător cu cît nu a fost produs de diabolicii teroriști arabi ci de un blond neo-nazist și pseudo-creștin, as Norwegian as it gets, cum ar zice englezul.

L-am descoperit recent pe John Milbank, de care auzisem vag dar pe care nu-l citisem deloc, un intelectual care înoată, cu destul de mult succes, în apele tulburi unde se întîlnește teoria socială cu teologia. Și l-am redescoperit pe Slavoj Zizek, unul dintre cei mai importanți hegelianiști ai momentului, a cărui carte Zăbovind în negativ mi-a căzut din întîmplare în mînă acum vreo 10 ani. Sigur, n-am înțeles nimic din ea la vremea aia. Tot ce îmi amintesc e o discuție foarte interesantă despre sine  și cartezianul cogito cu referire la Blade runner .

Îmi promit azi că îmi voi lua cît mai repede un Kindle pentru a mă putea bucura mai bine de toate comorile în format pdf de pe calculatorul meu.