Postul Paştelui

Nu e prima dată cînd pasiunea cu care Fabian urăşte religia mă face să scriu, deci nu e prima dată cînd e în rolul de muză. Într-un post în care scriam ceva despre cum e  viaţa în ţările islamice, el s-a năpustit din nou asupra religiei, aducînd iar vechiul argument al noilor ateişti conform căruia religia e responsabilă de toate relele din lume.

Nu are sens să înerc să fac eu pe avocatul religiei, mai ales cînd acuzaţia e atît de subţire. Ştie toată lumea că cel mai sîngeros episod din istoria umanităţii a avut loc tocmai într-o perioada şi într-un context în care religia era aproape inexistentă sau se dorea extirparea ei, spălarea jegului dintre degete, cum foarte plastic zicea cineva (pentru cine nu şi-a dat seama, mă refer la comunism şi fascism). Şi apoi, să vorbeşti despre religie în general e absurd şi nu duce nicăieri. Există nu religie, ci religii, fiecare cu specificul şi cu urmările ei în plan social, individual, etic, etc.

Cînd i-am răspuns lui Fabian am făcut afirmaţia, tare pentru unii, că Creştinismul este cel care a produs ştiinţa aşa cum este ea practicată astăzi în Occident. Că ştiinţa modernă este un produs al Occidentului, nu neagă nimeni, dar că ar avea vreo legătură cu Creştinismul nu e chiar o idee intuitivă. Nu este un conflict permament între ştiinţă şi religie (Creştinism)? Na încercat Biserica Evului Mediu să ardă pe rug, încă din scutece, ştiinţa şi pe cei ce o practicau? La prima întrebare răspunsul este nu iar la a doua e da, dar niciuna din aceste întrebări nu are de fapt legătură cu modul în care Creştinismul şi tradiţia iudeo-creştină în general au produs ştiinţa modernă.

Cum s-a întîmplat asta? Că îi place sau nu lui Fabian (sigur nu-i place), omenirea a fost dintotdeauna religioasă. Cine nu mă crede, să-l întrebe pe Mircea Eliade sau pe alţi istorici ai religiilor. Pentru toate religiile, întregul univers era ca o prelungire a corpului lui Dumnezeu. Din acest motiv, totul, dar absolut totul, era sacru. Pietrele, copacii, animalele, stelele, soarele etc, erau cumva parte din dumnezeu sau chiar dumnezei în sine. Peter Berger, unul dintre cei mai importanţi sociologi ai religiei încă în viaţă, scria că secularizarea a început odată cu Moise şi cu iudaismul în general. De ce? Pentru că Iudaismul a fost prima religie care a adus pe scenă un Dumnezeu trasncedent, adică un Dumnezeu care nu era deloc parte din natură, ci era cu totul în afara ei. Deci nu mai există pietre, animale etc sfinte, ceea ce creează dintr-o dată un vid de sacru, un loc care mai tîrziu avea să fie umplut  de investigaţia ştiinţifică.

Dar asta e doar o condiţie negativă a ştiinţei. Adică, bun, s-a făcut loc pentru ştiinţă, dar de ce să o facem?! Să nu uităm că pe vremea aia nu visa nimeni la iPhone-uri şi că scriitori de science fiction, chiar şi cei mai timpurii, ca Jules Verne, sînt ei înşişi produsul unei epoci ştiinţifice. Creştinismul este cel care a oferit motorul pentru ştiinţă, după ce iudaismul pregătise terenul prin extragerea lui Dumnezeu din lume, ca să zic aşa.

Cei mai mari oameni de ştiinţă au fost creştini, de exemplu Sir Isaac Newton, despre care s-a spus că a scris mai mult despre Daniel şi Apocalipsa (cărţile profetice ale Bibliei) decît a scris despre gravitaţie şi mişcările stelelor. Pentru Newton, cunoaşterea naturii şi înţelegerea secretelor ei nu era nimic altceva decît cea mai bună cale de a-l cunoaşte pe Dumnezeu şi a-i înţelege secretele. Şi iată că ştiinţa, motivată de dorinţa de cunoaştere a lui Dumnezeu, putea acum să disece în voie broaşte şi pietre, fără frica de insulta vreun duh sau vreun zeu. Aşa s-a născut ştiinţa modernă, şi e ironic că astăzi se vorbeşte atît  de mult despre conflictul dintre ştiinţă şi religie.

Urmînd acest fir ironic al modului în care Creştinismul a contribuit la apariţia ştiinţei moderne, acelaşi Peter Berger scria că Creştinismul şi-a săpat singur mormîntul.

La urma urmelor, Creştinismul are în centru un mormînt. Dar unul gol. Cel pe care îl ortodocşii îl sărbătoresc duminica asta iar catolicii şi protestanţii l-au sărbătorit duminica trecută.

Moartea

Toți știm, și în aceiași măsură, nu știm, ce e moartea. Știm pentru că o vedem peste tot în jurul nostru, dar nu știm pentru că noi înșine, ca subiecți capabili de experiență, n-o experimentăm niciodată. Gîndurile astea nu-mi aparțin, dar nici nu mai știu de unde le-am luat, anume că moartea nu face parte din experiena umană, deoarece moartea coincide cu încetarea oricărei experiențe umane, mai exact cu dispariția subiectului capabil de experiență. Poate moarte există, dar nu mai are cine să o experimenteze. La urma urmelor, nu e nimic prea sofisticat în ele și oricine ar sta să se gîndească ar ajunge ușor  la concluzia asta. De aici durerea, muțenia infinită pe care o simțim în fața morții. Ce sens să mai aibă cuvintele în fața a ceea ce reprezintă gaura neagră absolută a existenței?

Cei mai mulți oameni trăiesc fără să le pese de gaura asta neagră. Aceștia sînt fericiții săraci cu duhul sau cei care trăiesc în spatele perdelei de care vorbea Liiceanu, aceea care ține groaza metafizică a sfîrșitului departe de noi și ne lasă să ne bucurăm în fiecare zi de iluzia nemuririi. Sînt unii însă care trăiesc în umbra morții exact din momentul în care în ei s-a născut spiritul sau au devenit conștienți de ei ca sine. Aceștia în general sînt etichetați ca pesimiști, dar e limpede pentru toată lumea că realiști sau lucizi sînt etichete mult mai potrivite. Pesimismul presupune o distorsionare în rău a realității. Așa definit, cine ar mai îndrăzni să spună unuia îngrozit  de perspectiva morții că e pesimist? Ba din contră, cel îngrozit de moarte ar putea să-i spună celuilat că e naiv și..optimist, și ar avea dreptate, dacă definim optimismul ca o distorsionare înspre bine a realității. Un exemplu de pesimist Cioran, care încă din adolescență a fost obsedat de problema morții, pe care a încorporat-o în modul de a fi specific al adolescentului, gîndindu-mă aici la faptul că se juca cu cranii de mort prin cimitir ca și cum ar fi fost mingii de fotbal. Fără îndoială obsesia asta l-a făcut să scrie Despre inconvenientul de a te fi născut. De ce, adică, să fiu nevoit să dau ochii cu moartea, să simt groaza, cînd aș fi putut să mă bucur (sic!) de liniștea eternă a inexistenței.

Eu nu știu pe unde mă plasez în raport cu moartea. Poate, fiind creștin și avînd problema morții rezolvată, n-am privit-o niciodată cu adevărat în ochi și n-am fost niciodată îngrozit de ea așa cum poate fi îngrozit unul pentru care moartea e finalul absolut. Am fost odată față în fața cu moartea, cînd cei 90 de cai putere ai fostei mele mașini nu m-au ajutat deloc să fac o depășire în care imprudent mă angajasem, ca un începător în ale condusului ce eram. Din fericire, după ce am fost la mijloc între cel pe care îl depășeam și cel care venea din față, am scăpat doar cu oglinda și geamul șoferului spart. Îmi place să cred că asta a fost singura prostie pe care am făcut-o ca șofer (pentru cîinele care mi-a sărit în față și mi-a spart radiatorul și bara refuz să-mi recunosc orice fel de vină!), deși a fost destul ca să-l facă pe fratele meu mai mic să nu mai vrea să meargă cu mine cu mașina, căci era și el în mașină cînd s-a întîmplat. A mai mers totuși de cîteva ori, dar în general preferă să ia trenul care, are dreptate, are mult mai puține șanse să se lovească cu ceva venind din față.

Dar chiar și așa, ca unul incapabil să fie cu adevărat ingrozit de moarte deoarece crede că există o soluție chiar și la problema morții, am înțeles cîteva lucruri esențiale despre moarte . Tragicul și comicul sînt întotdeauna rude foarte apropiate, dar niciodată ca atunci cînd vine vorba de moarte, mai ales așa cum e văzută în lumea noastră. Toată lumea se teme de moarte, chiar dacă nu din tinerețe, ca Cioran, ci doar cînd sînt puși față în față cu ea. Groaza absolută își înfige la un moment dat ghearele chiar și în cel mai curajos muritor.

Dar, și de aici comicul !, pentru aproape toți oamenii din lume, cu neglijabila excepție a cîtorva umaniști exclusivi care nu cred în nimic și a unei mîini de creștini mai ciudați, despre care se spune că sînt foarte aproape de evrei, adică adventiștii, moartea e doar o transformare, nu un sfîrșit. Poate corpul a murit, dar spiritul s-a dus undeva. Acest undeva diferă de la o religie la alta, dar există ca atare în toate religiile. Concepția asta, cum mai spuneam și altă dată, golește moartea de orice conținut. Groaza absolută pe care o simțim în fața morții are sens doar dacă moartea e un sfîrșit absolut. Altfel e doar o neînțelegere. Dar, prin groaza absolută în fața morții care e o constantă universală a omenirii, eu, care nu sînt nici filosof, nici teolog și nu am nicio altă calificare care să îmi dea dreptul să fac astfel de afirmații, demonstrez că sufletul este muritor. Nu mai repet aici ce am dezvoltat altă dată mai mult, că nu avea niciun sens ca Dumnezeu să creeze un Univers material dacă adevărata împlinire a omului stă într-un rai imaterial etc. Nici că unitatea psiho-somatică a fiintei umane face orice încercare de a imagina că omul poate exista separat de trup ca o entitate spirituală dotată cu conștiință, să sune ca o poveste de adormit copiii. Ca să nu mai zic de comparația dintre Hitler și Dumnezeu în cazul în care povestea iadului veșnic e adevărată, și care decurge cu necesitate din doctrina nemuririi naturale a sufletului în momentul în care aceasta e acceptată, în care Hitler iese ca un îngeraș nevinovat în comparație cu un Dumnezeu diabolic care îngăduie chinul veșnic al unor frimituri de materie care au avut cîțiva ani la dispoziție să-și manifeste răutatea, dar care, uite, au fost de ajuns ca să le cîștige o pedeapsă veșnică.  Mă rezum la a-mi lăsa toată forța argumentului să atîrne în groaza de moarte.

Da, există o soluție la problema morții, dar e nevoie de o soluție doar în măsura în care ai o problemă. Însă moartea așa cum e înțeleasă în tot creștinismului, cu excepția adventiștilor, din cîte știu eu, și în restul religiilor lumii, cu excepția iudaismului, de asemenea din cîte știu eu,  e doar o metamorfoză în altceva, nu încetarea și negarea absolută a oricărui ceva. Dar tocmai pentru eu cred în absolutul morții, adică în moartea ca atare și nu ca o glumă proastă jucată formei existenței, pot să apreciez cu adevărat frumusețea soluției oferită de Creator:

Si am auzit un glas tare care iesea din scaunul de domnie si zicea: „Iata cortul lui Dumnezeu cu oamenii! El va locui cu ei, si ei vor fi poporul Lui, si Dumnezeu insusi va fi cu ei. El va fi Dumnezeul lor. El va sterge orice lacrima din ochii lor. Si moartea nu va mai fi. Nu va mai fi nici tanguire, nici tipat, nici durere, pentru ca lucrurile dintai au trecut.” Cel ce sedea pe scaunul de domnie a zis: „Iata, Eu fac toate lucrurile noi.” Apocalipsa 21

Moartea, ca să închei, este o realitate, nu o iluzie și în niciun caz nu o minciună, după cum ne spun chiar tăirile noastre în fața morții. Soluția Creatorului este re-crearea universului astfel încît moartea să nu mai facă parte din ordinea naturală a lucrurilor, așa cum este în universul ăsta.  Și totodată doar pentru că moartea e reală are sens învierea morților, această vorbă destul de goală de sens pentru aproape toată lumea, dar  pe care o s-o auzim destul de des, acum că vine Paștele.

La mulţi ani, bătrîne Isaac

A văzut toată lumea merele de pe Google, nu-i aşa? Ele mi-au amintit că astăzi e ziua de naştere a lui Isaac Newton. Probabil puţine nume au o sonoritate la fel de răsunătoare ca cel al lui Isaac Newton, şi nu degeaba, pentru că omul acesta poate fi considerat un eveniment cosmic în istoria gîndirii omeneşti. Matematician, fizician, dar şi un cercetător pasionat al cărţilor profetice din Biblie, Daniel şi Apocalipsa. Pentru oamenii de ştiinţă de astăzi, profeţiile din Daniel şi Apocalipsa sînt doar nişte chestii cu iz de basm pe care nu le-au considerat niciodată suficient de importante pentru a le acorda din timpul lor. Poate nu ar strica să înveţe şi ei cîte ceva despre lucrurile cu adevărat importante, vorba lui Paleologu (care are o carte ce se numeşte chiar aşa, Despre lucrurile cu adevărat importante ), de la marele Isaac. Uite ce ce spunea el despre el însuşi: „Nu ştiu cum arăt eu în faţa lumii, dar mie mi se pare că sunt un băiat care se joacă pe malul mării şi se distrează căutând din timp în timp pietricele mai colorate decât de obicei, sau o scoică roşie, în timp ce marele ocean al adevărului se întinde necunoscut în faţa mea.”

 

Vorbele astea mi-au adus aminte despre ce spunea un al mare om, poate nu la fel de mare, dar mare, în orice caz. E vorba despre Karl Popper, care spunea, citez din memorie, „poate tu ştii mai multe decît mine şi poate eu ştiu poate mai puţine decît tine, dar sîntem amîndoi egali în ignoranţa noastră infinită”.

Azi dimineaţă, în timp ce făceam ceva neobişnuit, adică mîncam micul dejun, fără să ştiu că e ziua lui Newton, mă gîndeam că am încredere nemăsurată în ce poate să facă ştiinţa, dar că am o neîncrere la fel de mare în ce poate să ştie ea. Cred că Isaac Newton nu ar fi împotriva acestui gînd.

La mulţi ani, bătrîne geniu! Ştiu că nu mă auzi, dar nu-i nimic, îţi urez oricum. Şi îmi pare rău că nu m-am născut şi eu azi, de ziua ta.

PS: Conexiunea la internet mi-a jucat nişte feste.  Am scris odată textul ăsta şi credeam că l-am pierdut.  L-am scris din nou şi cînd am postat am văzut că mersese de prima data. Le păstrez pe amîndouă, pentru că e interesant să le compar, chiar dacă sînt aproape identice.