Posts Tagged ‘apa’

snowflakeNu știu alții cum sînt, dar eu visez în fiecare noapte. Visez mult și bine. De cele mai multe ori mult. De cele mai multe ori bine. Sînt nopți în care visez toată noaptea. Știu asta pentru că mă trezesc de multe ori pe noapte (da, mă trezesc mult și visez mult) și de fiecare dată mă întorc la firul întrerupt al viselor. Uneori, rar, se întîmplă să reînnod firul întrerupt al unui vis. De cele mai multe ori, însă, mă afund în țesătura nelumească a unui vis proaspăt. Uneori zbor toată noaptea. Știai că există mai multe feluri de a zbura în vis? Trei, mai exact: ca Superman, ca Hulk și ca o pasăre. Tu cum zbori? Mi-ar plăcea să-mi povestești. Unele vise sînt premonitorii (știu că e greu de crezut, nici nu mă aștept să crezi, dar nu puteam să fac un inventar al viselor fără să le menționez pe acestea, care formează nobilimea regatului oniric; și dacă ți-aș povesti un vis premonitoriu, tot nu m-ai crede, pentru că nu e ușor să crezi niște cuvinte scrise undeva pe internet; poate m-ai crede dacă ne-am cunoaște și după ce ne cunoaștem bine, ți-aș povesti), altele sînt doar călătorii fantastice în tărîmuri ale realității inaccesibile în starea de veghe. Unele sînt alb-negru, altele sînt color. Unele tragice, altele pline de extaz. Am avut un vis extrem de amuzant, pe care l-am și povestit aici, altele  sînt atît de triste încît m-am trezit cu perna udă de lacrimi.

De multe ori mi-am propus să-mi scriu visele, ca să nu le uit. Însă fi imposibil să le scriu pe toate.  Visez atît de mult încît, dacă aș fi serios în legătură cu asta, n-aș putea să mai fac altceva decît să scriu la vise toată ziua. Dar nu-i nimic. Existența în întregul ei este constant inundată de torente de frumusețe care rămîn neobservate. De exemplu  fulgii de zăpadă. Milioanele de  miliarde de fulgi de zăpadă care cad din cer, fiecare dintre ei o combinație unică de miliarde de miliarde de molecule de apă (de unde și pontețialul cvasi-infinit pentru combinații mereu noi), nu înseamnă pentru noi altceva decît atît zăpadă, adică o pătură albă care acoperă tot și care se murdărește încet, pînă devine totuna cu noroiul și dispare. Ieri, răsfoind un newsfeed, am dat peste un articol despre un fotograf care și-a dedicat viața fulgilor de zăpadă. Fotografiile fulgilor de zăpadă îți topesc inima iar cuvintele fotografului ți-o sfîșie:

„Mi s-a părut că e păcat ca asemenea frumusețe să fie nebăgată în seamă de ceilalți” spunea el. Fiecare cristal era o capodoperă a designului și fiecare design era unic. Cînd un  fulg de zăpadă s-a topit, designul respectiv e pierdut pentru totdeauna. Atît de multa frumusețe dispărută, fără să lase o urmă!” 

Mai ales ultimele cuvinte îți străpung inima ca milioane de ace ascuțite: fără să lase o urmă. Atîta frumusețe, atîta frumusețe reală, plină, deplină, care, după ce a trecut prin lume neobservată, dispare fără urmă. E aici ceva care vorbește despre un izvor infinit al frumuseții. Un izvor infinit de frumos și infinit de generos, pentru că uite, risipește pe noi atîta frumusețe pe care nu o bagă nimeni în seamă. Desigur, fulgii de zăpadă nu predică nimănui. Asta pentru că o altă trăsătură esențială a frumuseții infinite este că este discretă și elegantă. Deci nu strigă la nimeni. Așteaptă în tăcere infinit de răbdătoare să fie băgată în seamă. La fel și frumusețea din vise. La fel toată frumusețea din lume. Abia după ce te-ai orientat înspre ea cu toată ființa ta, poate îți va șopti ceva, la ureche.

 

Detest sa scriu fara diacritice, dar o s-o fac si azi. Am vazut, la recomandarea lui Slavoj Zizek, Being There (cu Peter Sellers). Zizek zicea ca acesta ar fi cel mai bun film american. Nu mie personal, desigur.

Filmul e o comedie excelenta, dar e mult mai mult decit atit. Dupa ce l-am vazut am inteles si de ce i-a placut lui Zizek atit de mult. Anume pentru ca este despre moartea subiectului. Totul a început cu moartea lui Dumnezeu, dar astăzi se vorbeste despre sfirsitul artei, sfirsitul istoriei, sfirsitul muzicii, sfirsitul limbajului, sfirsitul subiectului-eu si despre multe alte sfirsituri.  Ca sa nu mai zic despre sfirsitul petrolului, al apei potabile si chiar al lumii, despre care anul asta se vorbeste mai mult decit alta data (2012). Dar astea sint niste forme mai necioplite de sfirsit, de care poata sa vorbeasca toata lumea, spre deosebire de primele, care sint rezervate doar capetelor mai luminate.

Slavoj Zizek a scris cu pasiune despre cogito, si e de inteles ca i-a placut Being there, pentru ca filmul asta este inainte de orice altceva despre moartea lui cogito. In film, un individ matur dar semi-retardat, traieste exclusiv prin reproducerea a ceea ce vede la televizor. Nu are niciun fel de procese cognitive personale, nici emotii, ci e imitatie pura. Hiper-realitatea televizorului e realitatea lui, in care e cu totul dizolvat sau mai bine zis din care nu s-a produs niciodata ca subiect autonom, ca sine, eu, individualitate. Dar chiar si asa, reuseste sa ajunga sa influenteze politica si economia celei mai puternice tari din lume. Recunosc ca nu am inteles ce inseamna scena de la sfirsit in care Chance merge pe apa. Am citeva idei, dar nimic solid. Doar lichid.

Si cu toate astea, cogito nu e mort. Cine oare ii cinta prohoade si ii scrie epitafe? Nimeni altcineva in afara de cogito n-ar fi capabil sa constate moartea lui cogito. Ceea ce nu inseamna altceva decit: cogito a murit, traiasca cogito!

Cînd citești o ediție bilingvă  a unei cărți, dacă citești doar una dintre cele două limbi, ai avantajul de a termina o carte de 500 de pagini ca și cum ar fi de 250, cîte ai și citit de fapt. Ne place să ne flatăm cu tot felul de reușite iluzorii și să ne îmbătăm cu apă rece. Vorbesc în primul rînd în dreptul meu, deși bănuiesc că mulți, dacă sinceri, se vor regăsi lîngă mine pe banca acuzaților.

După ce am citit Coincidentia Oppositorum de Nicolaus Cusanus, un filosof și teolog catolic din Evul Mediu, ediție bilingvă (latină și română) scoasă de Polirom în 2008, nu pot să spun că am învățat latina și nici măcar că am încercat să citesc textul latinesc. Dar pot să spun ce am observat după ce am întors fiecare pagina din cartea asta: că latina are ne voie de 20-25 % mai puține cuvinte pentru a spune același lucru ca în limba română. După cum se poate vedea și în poza  asta, pentru care îmi cer scuze că nu e mai  bună.

Cineva tocmai îmi povestea cum, plimbîndu-se pe străzile Parisului, a fost speriată teribil de un balon de apă aruncat de la etaj de o obrăznicătură mică. În afară de faptul că potăi există și la Paris, povestea nu pare a avea nicio semnificație. Mie, însă, mi-a adus aminte de niște gînduri pe care le avusesem mai devreme în cursul zilei, coborînd scările Bibliotecii Centrale Universitare (din cînd în cînd, cîte un cititor mă întreabă ce înseamnă BCU). Făceam pe eroul, așa că luasem scările. Cînd mai aveam un etaj, piciorul mi-a alunecat pe marginea treptei. M-am dezechilibrat și era să cad, dar cel mai complicat control de stabilitate proiectat vreodată, creierul meu, și-a făcut repede treaba și am reușit să-mi regăsesc echilibrul înainte să mă rostogolesc pe scări. Probabil prea multă cafea, prea mult Eliade, prea mult stres. Oricum, pentru că mintea mea o ia mereu razna, imediat mi-a fugit gîndul la ce ar fi putut să se întîmple dacă aș fi căzut. Poate n-ar fi fost nimic grav, poate doar mi-aș fi luxat piciorul sau m-aș fi ales cu un cucui. Dar gîndul mi-a fugit imediat la latpop, pe care îl țineam în mîna dreaptă. Cu siguranță s-ar fi făcut praf pe scări. Și în el, deoarece nu sînt prevăzător să-mi fac backup, e cea mai importantă parte din viața mea în momentele astea, adică teza de doctorat la care muncesc (cu oarecare spor) de trei ani. Dacă mi-aș fi pierdut laptopul, rezultatul ar fi fost dezastruos. A fost un moment de iluminare și în seara asta îmi fac un update de back-up.

Dar laptopul e plastic și ceva metal. Am trecut imediat la imagini mult mai plastice și mi-am văzut împrăștiată pe jos materia cenușie, la care, din păcate, nu se poate face back-up nicăieri. Am simțit atunci extrem de dureros radicala fragilitate a tot ce e omenesc. Mă cred buricul pămîntului, și într-un fel sînt. Mă cred capabil de gînduri mari. Mă cred capabil de acțiuni nobile. De trăiri sublime. De dragoste. De aprecierea frumosului. De contemplarea lucrurilor ultime. Și dintr-o dată, un picior greșit reduce toate astea la o baltă de sînge și un raport medico-legal. Ce se va alege atunci de toate gîndurile și trăirile mele, unice în univers? De toate lucrurile netrăite? De copiii mei neconcepuți? De teza mea de doctorat neterminată? De romanul meu (despre care cred că poate fi mare) nescris?

Știe cineva cum se face back-ul la creier? Chestia asta la fel de fragilă ca un balon cu apă în care totuși și-a făcut loc, vai!, absolutul?