Te iubesc

Eclesiastul este singura  carte din Biblie care place chiar şi celor mai anti-biblici filosofi şi gînditori. Adică, cu toate că nu dau mulţi bani pe restul Bibliei, găsesc că Eclesiastul e o carte profundă, o adevărată perlă literară care spune nişte adevăruri fundamentale despre viaţă. Mai ales existenţialiştilor atei le place cartea asta, deşi e ironic că existenţialismul e aproape sinonim cu ateismul, dat fiind că primul mare existenţialist a fost Kierkegaard, care nu doar că nu a fost ateu, dar era cel mai pasional creştin din cîţi au trăit vreodată (afirmaţia asta a mea originează tot în pasiune, aşa că să-i fie iertat tonul absolutist şi dogmatic).

Cum ar putea să nu placă unui Camus o astfel de lamentare?

O, deşertăciune a deşertăciunilor, zice Eclesiastul, o, deşertăciune a deşertăciunilor! Totul este deşertăciune.  Şi am văzut că înţelepciunea este cu atât mai de folos decât nebunia, cu cât este mai de folos lumina decât întunericul; înţeleptul îşi are ochii în cap, iar nebunul umblă în întuneric. Dar am băgat de seamă că şi unul şi altul au aceeaşi soartă. Şi am zis în inima mea: „Dacă şi eu voi avea aceeaşi soartă ca nebunul, atunci pentru ce am fost mai înţelept?” Şi am zis în inima mea: „Şi aceasta este o deşertăciune.” Căci pomenirea înţeleptului nu este mai veşnică decât a nebunului: chiar în zilele următoare totul este uitat. Şi apoi şi înţeleptul moare, şi nebunul! Atunci am urât viaţa, căci nu mi-a plăcut ce se face sub soare: totul este deşertăciune şi goană după vânt.  Căci, drept vorbind, ce folos are omul din toată munca lui şi din toată străduinţa inimii lui cu care se trudeşte sub soare? Toate zilele lui sunt pline de durere, şi truda lui nu este decât necaz: nici măcar noaptea n-are odihnă inima lui. Şi aceasta este o deşertăciune.

Eclesiastul rezonează atît de mult cu cel mai elevat pesimism filosofic, încît a devenit o referinţă culturală cu un prestigiu deosebit. Nimănui, dar nimănui, nu-i este ruşine să recunoască că îi place Eclesiastul. Dar inteligenţa filosofilor nu are stomac pentru ceea ce este în cele din urmă o rază supremă de optimism, atunci cînd acelaşi Eclesiast iubit de ei spune:

Nu este altă fericire pentru om decât să mănânce şi să bea, şi să-şi înveselească sufletul cu ce este bun din agoniseala lui! Dar am văzut că şi aceasta vine din mâna lui Dumnezeu. Cine, în adevăr, poate să mănânce şi să se bucure fără El?

Sigur, toată lumea va vibra la unison cu Eclesiastul atunci cînd acesta vorbeşte despre mîncare şi băutură şi înveselit sufletul cu vin, care sînt lucruri bune, dar jumătate din toată lumea va face stînga împrejur atunci cînd Dumnezeu este prezentat ca soluţia supremă la toate problemele noastre existenţiale. Asta pentru că pur şi simplu unora nu le place de Dumnezeu. O explicaţie mai bună nu am. Mie îmi place de Dumnezeu şi nu pot să înţeleg cum e posibil ca unora să nu le placă de Dumnezeu, dar sînt lucid şi recunosc faptul că un procent semnificativ din muritorii care se învîrt pe sub soare au o antipatie viscerală faţă de Dumnezeu. Un exemplu strălucit de astfel de muritor e Cioran, care spunea că ideea de Dumnezeu personal e o insultă la adresa inteligenţei lui. Pentru inteligenţa mea, dacă am aşa ceva, Dumnezeu nu este deloc o insultă, ci este răspunsul ultim la toate întrebările şi soluţia supremă la toate angoasele.  Şi cu toate astea, mie îmi place şi de Dumnezeu şi de Cioran în acelaşi timp.

Vorbeam recent cu cineva care face parte dintre cei cărora nu le place de Dumnezeu şi-mi spunea că n-avem nimic, dar absolut nimic, de la Dumnezeu. Nimic care să ne facă se credem în El, adică. O astfel de afirmaţie ţinteşte adînc, mult mai adînc decît îşi imagina  cel care o făcea. Şi asta pentru că este adevărată, dar adevărul ei este prost înţeles de cel care îl afirma.

Cînd cineva spune că nu avem nimic care să ne facă să credem în Dumnezeu, vrea să spună că nu există nimic care să demonstreze realitatea lui Dumnezeu. Şi asta este cît se poate de adevărat, pentru că demonstraţia înseamnă violenţă. Ceva demonstrat nu mai e discutabil, ţi se impune cu forţa inexorabilă a evidenţei. Dacă am avea un astfel de  ceva de la Dumnezeu, ar fi eliminată însăşi libertatea şi posibilitatea credinţei, adică cele mai importante lucruri existenţiale din întreaga realitate.

Deci, deşi este adevărat că nu există un ceva cu putere de demonstraţie, adică capabil de ceea ce unii numesc violenţă ontologică (ceea ce s-ar traduce în limbaj mai puţin pretenţios prin a încerca să forţezi realitatea unui anume tip de fiinţă asupra cuiva), asta nu înseamnă că nu avem nimic. Avem un univers fizic plin de frumuseţe şi de mister care e un fel de vector îndreptat spre un creator dincolo de el. Dar bineînţeles, asta nu demonstrează existenţa creatorului. Însă mult mai plin de semnificaţie decît universul fizic, deşi la fel de incapabil să demonstreze ceva, este universul existenţial, adică cel format din lucruri specific omeneşti, cum ar fi inteligenţa, umorul, moralitatea, estetica, speranţa, dragostea. Mai ales dragostea. Misterul ăsta suprem!

Astăzi, sînt la fel de mulţi oameni care se îndoiesc de existenţa dragostei, care este redusă la chimie, factori de mediu, funcţii adaptative şi reproductive şi aşa mai departe, pe cît sînt care se îndoiesc de existenţa lui Dumnezeu. Şi între cele două există de fapt o corelaţie metafizică, după părerea mea. La fel ca Dumnezeu, dragostea e eluzivă şi invizibilă, nu se lasă văzută şi pipăită  şi mai ales nu se lasă niciodată demonstrată! Dragostea trebuie crezută pînă la adînci bătrîneţi, nu e niciodată ceva demonstrat definitiv. Nici cuvintele nici faptele nu demonstrează niciodată dragostea. Tot ce fac declaraţiile de dragoste şi acţiunile  e să fie invitaţii la credinţă. Te iubesc  este de fapt un termen compus care înseamnă două lucruri. Pe de o parte înseamnă cred că te iubesc, pentru că dragostea nu e niciodată demonstrată nici pentru mine însumi, cel care declar. Iar pe de altă parte înseamnă vreau să crezi că te iubesc. Şi după ce toate au fost spuse şi făcute, tot ce pot să fac e să aştept, la fel ca Dumnezeu, răspusul credinţei. Singurul răspuns posibil atunci cînd întrebarea e dragostea.

Ăsta e motivul pentru care dragostea e o metaforă pentru credinţă (în sens teologic) şi credinţa e o metaforă pentru dragoste. Şi absolut tot ce există este o metaforă pentru mintea lui Dumnezeu.

Azi sînt frumos

Dacă am mai scris şi altă dată posturi cu tentă narcisistă, ăsta o să fie mama şi tatăl lor al tuturor, la fel cum 2012 e mama şi tatăl şi bunicii şi toată familia extinsă a filmelor cu dezastre (aici l-am citat pe Roger Ebert).

Frumuseţea, credem toţi, e ceva stabil. Adică, ori eşti frumos, ori nu eşti. Nu poţi să fii frumos azi şi urît mîine. Sau  poţi? Lumina poate să fie şi particulă azi şi undă mîine, şi să dea din motivul ăsta dureri de cap fizicienilor de azi şi de mîine. Deci nu ar fi primul paradox din lume faptul că cineva poate fi frumos azi şi urît mîine.

Toţi avem zile mai bune şi zile mai rele, adică zile în care arătăm mai bine şi zile în care arătăm mai prost. Femeile ştiu asta mai bine decît bărbaţii, cred.  Sigur, depinde de cum ţi-ai făcut freza în ziua respectivă, de cum te-ai îmbrăcat. La bărbaţi lista se termină aici, în timp ce la femei mai continuă încă mult şi bine, trecînd pe la modul cum şi-au  asortat poşeta şi ajungînd la cît ruj şi-au pus pus pe buze. Dar frumuseţea mai depinde şi de altceva, de un je ne sais quoi (un nu ştiu ce) ce nu poate fi explicat prin haine sau aranjarea părului.

Şi eu simt asta pe pielea mea destul de frecvent. Sînt zile în care nu îmi vine să mă uit în oglindă, atît de urît mi se pare că sînt, şi sînt zile în care nu-mi vine să-mi dezlipesc ochii din oglindă. În momentele alea aş putea fi acuzat de narcisism, recunosc. Dar sînt rare.

Dar oglinzile care contează cel mai mult nu sînt acelea de sticlă, ci sînt acelea din carne şi oase, adică oamenii din jurul nostru. În ei căutăm confirmarea frumuseţii sau urîţeniei noastre, pentru că, la urma urmelor, doar ei contează. Cei ce îşi spun că ei vor să fie frumoşi „doar pentru ei înşişi”, ori se plăcălesc singuri, pentru că pe mine în niciun caz nu mă păcălesc, ori nu ştiu ce spun.

Aşa se face că încercăm să ne vedem reflectarea în ochii celor din jur, iar cele mai „curate” oglinzi sînt străinii, pentru că nu au fost „murdăriţi” de tot ceea ce presupune cunoaşterea unui om, cu alte cuvinte cei cărora le sîntem neutri, nici simpatici nici antipatici.

Azi, mergînd pe stradă, în tramvai, pînă în puşcăria Rahova şi înapoi, mă simţeam frumos, pentru că în mulţimea de oameni pe care puteam să o cuprind cu ochii, aproape de fiecare dată găseam nişte ochi, în general de femeie, care priveau la mine într-un mod, hai să-i zic plăcut. Nu modul era plăcut, ci felul în care mă făcea pe mine să mă simt. Puştoaice, femei mature,  frumoase, urîte, aşa şi-aşa, se uită mai mult sau mai puţin pe furiş la mine făcînd să mă întreb dacă nu cumva mă înşel cu privire la gîndul ăla care mă cuprinde uneori şi care îmi spune că o să mor singur şi nefericit. O femeie pe la 30 şi ceva de ani, cred, blondă, cu ochelari, îmi zîmbeşte din maşina în care stătea blocată în trafic.

Ar trebui să mă bucur de ziua de azi, cine ştie cînd o să mai prind una la fel de frumoasă? Nici soarele s-ar putea să nu mai strălucească la fel de frumos ca azi, pînă la primăvară.

Nu-i aşa că după ce miercuri am bătut recordul la cumpărat bilete la film, dacă mi-ar fi măsurat azi cineva concentraţia de narcisism din sînge, rezultatele ar fi ieşit de pe orice scală? Posibil, dar cine ştie dacă nu cumva mă aşteaptă zile în care eu o să mă văd urît, în care cei din jur or să mă vadă urît şi o să fiu cuprins de vreo depresie că o să mor singur şi trist?! Şi atunci, mă voi uita pe rîndurile astea şi mă voi simţi mai bine.

Singura problemă cu textul ăsta e că l-am publicat. Ar fi trebuit să rămînă doar pentru mine şi atunci aş fi fost un naricisist cu bun simţ. Dar, dacă nu le-aş fi scris aici, cu scopul de a le publica, probabil nu le-aş fi scris deloc, şi din cercul ăsta vicios nu e scăpare.