Ce este omul?

Mă gîndeam acum la chestia asta pe care o numim natura umană. Unii ar zice, şi tind să fiu de acord cu ei, că nu există aşa ceva. Adică, natura umană ar fi o chestie atît de dinamică, un făcut permament mai degrabă decît un dat iniţial, încît aproape că nu ar avea rost să vorbeşti despre ea. Întrebarea Ce este omul (fie urmată de biblicul ca să te gîndeşti la el sau fără aşa ceva) e fără îndoială cea mai importantă dintre toate. Dacă omul e doar produs al evoluţiei, ştim ce este omul. Este un fel de cod scris pentru computer, o sumă  de instincte şi alte funcţii adaptative şi atîta tot. Dar dacă omul e mai mult decît atît, dacă e opera unui Dumnezeu infinit, adică, nu mai ştim sigur  ce e omul. Paradoxal, în incertitudinea asta de a nu şti exact ce e omul, stă toată fericirea noastră şi toate speranţele de mai bine pe care le putem avea. Cu alte cuvinte, dacă avem o perspectivă strict materialistă asupra lumii, există şi o natură fixă a omului, puţin diferită de a altor materiale, dar similară în fond cu a acestora. Dacă în ecuaţie introducem spiritul, dintr-o dată omul devine loc miraculos al întîlnirii animaliculuil, determinatului, finitului şi noroiului, cu divinul, nedeterminatul, infinitul. Şi abia cînd omul se întîlneşte cu infinitul are sens să ne întrebăm ce este omul. Altfel, răspunsul la întrebare e relativ simplu.

O să ziceţi  că am luat-o iar la vale pe panta vorbelor abstracte şi fără rost. Doar că legătura lor cu viaţa e una foarte puternică.

Se pare că sîntem permanent fascinaţi de vraja lui altundeva. Fiind aici, indiferent cît de frumos se întîmplă să fie aici-ul pe care-l avem la un moment dat, ne plictisim şi ne dorim să fim în altă parte. Se pare că la mijloc ar fi natura umană. Dacă natura umană e ceva determinat, n-avem decît să ne resemnăm cu faptul că vom fi mereu sclavii lui altundeva. Dacă natura umană e nedeterminată, ne rămîne speranţa că ne putem ridica de-asupra ei şi că ne vom împăca la un moment dat cu un anume aici.

 

O ființă veșnic nesatisfăcută

Printre multele lucruri care se pot spune despre om, se poat spune și că e o ființă veșnic nesatisfăcută. Aș putea să încep de oriunde și să termin nicăieri, dar o croșetez un pic pe marginea piramidei lui Maslow.  Abraham Maslow e un nume celebru pentru orice student al științelor umane, și celebru în primul rînd pentru piramida asta.

El a conceput o ierarhie a nevoile umane, încercînd să construiască o teorie motivațională, să răspundă, adică, la întrebarea ce anume mișcă ființa umană?

Foarte pe scurt, piramida lui Maslow are la bază nevoile fiziologice (fără aer, mîncare, excreție etc, viața e imposibilă). Dar odată ce omul are nevoile astea îndeplinite, el nu devine automat fericit. Nu, omul e o ființă mult prea complicată ca să fie mulțumit cu fericirea pur animalică care ar putea fi descrisă de niște verbe nepotrivite pentru un blog serios ca al meu (e serios, nu-i așa stimați citiori?). Deși, sînt convis că există destui oameni pentru care fericirea stă tocmai în nevoile astea fiziologice, și nu e vorba despre bărbați în  general, despre care femeile zic că sînt porci.

Odată satisfăcute nevoile fiziologice, primare, intervine problema siguranței: degeaba ai burta plină dacă trebuie să fugi de un prădător!

Așadar, după ce te-ai văzut cu burta plină și în siguranță în apartamentul tău de beton, îți dai seama că ești singur și ai nevoie de apartenență. La haită, la grup, la orice, doar să aparții și tu. Și să fii stimat. Si să fii iubit.

Acum, chiar și cel mai pretențios dintre noi ar spune că odată îndeplinite nevoile astea (burta plină, siguranță de prădători, înconjurat de prieteni care te admiră și unii, mai puțini, care te iubesc), gata, omul e satisfăcut și fericit.

Ntz, nu e așa de simplu. De fapt, abia acum vine cireașa de pe tortul nevoilor lui Maslow sau ultima nevoie din vîrful priamidei. Maslow a numit nevoia asta ultimă nevoie de actualizare. Această nevoie poate fi redusă la formula ce poate fi cineva, el trebuie să fie. Adică, un om e satisfăcut nu dacă are burta plină, e în siguranță, e adulat și iubit de cei din jur. Nu, el trebuie să-și pună în valoare potențialul, să devină tot ceea ce își închipuie că poate să fie. Cu nevoia asta, Maslow a ucis și ultima speranță la fericire pe care o mai avea bietul om.

Adică, lăsînd la o parte faptul că întreaga piramidă e inaccesibilă celor mai mulți oameni de pe planeta asta mîncată de viermi fizici și metafizici pe care trăim, cu ultima nevoie Maslow pune totodată și ultima cărămidă în zidul care desparte defintiv omul de orice speranță la fericire (dacă înțelegem fericirea ca satisfacere absolută). Omul este un abis de visuri și dorințe, proiecte și speranțe. Dacă nevoia de auto-actualizare este ultima nevoie, atunci această nevoie nu poate fi îndeplinită niciodată, pentru că termenul auto din auto-actualizare corespunde infinitului, iar infinitul nu poate fi niciodată actualizat. Astfel, efectul pervers al piramidei lui Maslow, care încerca, în buna tradiție pozitivistă a secolului 20, să inventarieze condițiile de fericire a omului, este acela de a decreta că omul este prin definiție o ființă veșnic nesatisfăcută și în principiu de nesatisfăcut.

Din fericire, Maslow a fost doar un om de știință, ceea ce înseamnă că probabil mai tot ce a spus a fost incomplet și provizoriu.

Există oameni care ating satisfacerea absolută la primul nivel al piramidei. Aceștia sînt în general porcii. Există alții care își împlinesc nevoia ultimă, aceea de actualizare, fără să aibă burta plină și fără să fie iubiți de nimeni, aceștia sînt îngerii și sînt mult, infinit mai rar decît porcii. Restul, noi cei nici porci nici îngeri, ne străduim să ciugulim din toate, încercînd să ne satisfacem gustînd din toate cîte puțin, de la cele mai bazale nevoi pînă la cele mai angelice. Și fericirea poate că este, la urma urmelor,tocmai un bufet suedez în care fiecare se servește cu ce poate din vasul care îi este cel mai la îndemînă.