Despre modă cu Andrei Pleșu

Pînă la o recentă și semnificativă întîlnire din viața mea, hainele nu existau ca obiect în sine al interesului meu. Existau, bineînțeles, pentru că fără haine nu se poate, dar, după mintea mea de atunci, funcția lor era în principal aceea de a acoperi goliciunea. Bineînțeles, dacă m-ai fi întrebat, aș fi fost de acord cu zicala “haina îl face pe om”, deși aș fi calificat-o în așa fel încît să-i iau serios din greutate. Însă preocuparea pentru haine mi se părea trivială, mofturoasă. Din fericire, omul cît trăiește, crește (ca să fac o rimă, să evit clișeul cu “învață” și să spun, de altfel, ceva mai semnificativ, pentru ca una e să înveți și alta e să crești).

A scrie despre haine, stil vestimentar, modă și așa mai departe, înseamnă a mă aventura într-un teren neexplorat și în care alții chiar știu ce să scrie. Adică a scrie despre arta, tehnicalitatea, know-how-ul, formarea gustului, stilului și așa mai departe atunci cînd vine vorba de a te purta pe tine însuți. Din fericire pentru ignoranța mea în acest domeniu, pe mine mă interesează mai ales dimensiunea culturală, poate chiar spirituală, în orice caz profund umană a stilului vestimentar.

Într-un articol din Dilema Veche (9-15 decembrie 2010), Andrei Pleșu, răspunzînd întrebării unei eleve de liceu, scrie despre modă. M-am bucurat să citesc articolul acesta, pentru că descrie profunzimea din spatele a ceea ce, fiind vorba despre simpla artă de a arăta, este vorba de pură superficialitate.

„Departe de fi un moft “consumist”, o frivolitate oarecare, vestimenația este marcă subtilă a omenescului. Ea stimuelază și exprimă mutații importante ale imaginarului colectiv, ale răsturnărilor de mentalitate, ale modului în care personalitatea umană înțelege să se pună în scenă pentru sine și pentru ceilalți” scrie Pleșu.

Și : „Descoperirea individualității, a profilului irepetabil pe care fiecare ins îl propune lumii, consolidarea valorii de unicat a “personalității”-toate atribute definitorii ale modernității incipiente- s-au manifestat public printr-o spectaculoasă atenție acordată modului de a te îmbrăca, așa încît să te deosebești de ceilalți, printr-un stil, printr-o opțiune vestimentară cît mai pregnantă. Cu alte cuvinte, modernitatea a apărut pe scena lumii printr-o revoluție a îmbrăcăminții.”

Ce vrea să spună Pleșu, citîndu-l pe Bruckhardt, nu e că revoluția în îmbrăcăminte a produs modernitatea, ci că revoluția în îmbărăcminte a fost una dintre cele mai semnificative forme pe care le-a luat modernitatea în lume. Pentru mine acesta e un gînd nou, la care, dacă m-ar fi interesat hainele mai devreme, aș fi ajuns și singur (nu e nevoie să fii un geniu pentru a pune în relație nașterea individualității cu apariția preocupării pentru stil vestimentar), însă acum îi sînt îndatorat maestrului Pleșu pentru el. Simt uneori impulsul duios de a mulțumi unor oameni mari pentru cîte ceva, pentru cîte o mutație subtilă produsă în sufletul meu la care au contribuit și ei. În momentul acesta simt asta pentru Andrei Pleșu. Și mai e cineva pentru care simt impulsul duios de a-i mulțumi pentru diverse mutații în sufletul meu, între  care cea în raport cu vestimentația este una mai degrabă nesemnificativă. Andrei Pleșu, vrînd nevrînd, n-a făcut decît să lucreze în echipă cu cineva-ul menționat la producerea mutației despre care vorbeam și n-a făcut mai mult decît să adauge un topping cultural, căci adevărata mutație, aceea din profunzime, era deja produsă.

Andrei Pleşu ca instituţie

Aseară a avut loc lansarea unui master foarte interesant şi nou în peisajul academic românesc, anume un master de studii religioase. Andrei Pleşu a jucat un rol important în realizarea acestui proiect şi are un curs sau două în programa masterului. Unul dintre moderatorii mesei rotunde, un tip evident inteligent, care vorbea foarte bine engleza, latina şi probabil alte limbi moarte şi vii, cum şade bine cuiva de la facultatea de Litere, a vrut să glumească, probabil, şi a zis că vrea să i se adreseze lui Andrei Pleşu ca instituţie. Lumea a rîs, dar dincolo de glumă, poliglotul nostru a spus ceva mai interesant decît îşi imagina.

În limbajul comun, instituţie înseamnă Primărie sau ceva asemănător. În realitate, instituţie înseamnă altceva. O instituție este un fel de organism nebiologic, social, mai exact. Sociologii vorbesc despre instituția căsătoriei, de exemplu. Ne însurăm, respectiv mărităm, și trăim mai mult sau mai puțin monogami, nu doar pentru că simțim nevoia unui partener de viață, ci pentru că așa trebuie. Da, poate vrem să ne însurăm și poate chiar vrem să fim monogami, însă chiar dacă nu am vrea, căsătoria, și mai exact căsătoria monogamă, ni se impune ca o forță a naturii. Instituția este, așadar, un sistem de relguli ce are puterea să ghideze comportamente și să ofere valori.  Înțelegînd astfel instituția, gluma amicului nostru poliglot nu mai este deloc o simplă glumă, ci ni se descoperă dintr-o dată ca o posibilitate extraordinară. Dacă Andrei Pleșu ar fi o instituție, adică o forță capabilă să impună valori și să ghideze conduite, într-o societate cu valori dubioase și conduite specifice piraților și mitocanilor, nu-i așa că am trăi într-o Românie mai bună?

Cu Andrei Pleşu despre pietre şi inimi

Am fost aseară la un curs de filozofie a religiei ţinut de Andrei Pleşu la facultatea de Litere. Nu înţeleg de ce, dar sala, care în primul rînd era mică, nu era deloc plină. Andrei Pleşu e fără îndoială unul dintre cei mai valoroşi români în viaţă şi lumea ar trebui să se înghesuie să-i soarbă cuvintele. Dacă nu lumea în general, măcar studenţii din facultatea aia. Dar la urma urmelor e de înţeles de ce era goală, pentru că românii rar se înghesuie la valori. Mai degrabă se înghesuie la cei care cîntă despre valoarea mea, valoarea mea. Dacă ar fi fost acolo Becali, probabil că ar fi fost mai mulţi gata să soarbă inepţiile acestui mare filosof-practician.

La un moment dat, într-o paranteză, Pleşu a citat din memorie pe cineva care spunea că regnul mineral, prin faptul că durează în timp mult mai mult decît cel organic, deci în virtutea acestei permanenţe, posedă calitatea de a fi într-o măsură mai mare, apropiindu-se mai mult de divinitate care este eternă deci este prin excelenţă.

Am răspuns, poate pripindu-mă în faţa maestrului, că totuşi pietrei îi lipseşte reflexivitatea, adică nu ştie că este, ceea ce o pune, după părerea mea, cel mai jos pe scara fiinţei, cel mai departe de divinitate care nu doar este, dar este vie. Astfel, bucăţica fragilă de carne care deschide ochii pentru o secundă şi îşi dă seama că este, are calitatea de a fi într-o cantitate infinit mai mare decît piatra care subzistă milioane sau miliarde de ani dar care propriu-zis nu există nicio clipă, avînd o fiinţă care îşi rămîne sie însăşi veşnic ascunsă.

Cred că am fost în stare să înţeleg argumentul din permamenţă cu privire la atributul pietrei de a fi aproape de divinitate. Dar ceva nu mă lasă să fiu de acord cu el, să nu îl recunosc ca valid. Bineînţeles,  Andrei Pleşu nu spunea că existenţa mineralului e superioară existenţei vieţii şi s-a grăbit să sublinieze acest lucru. Spunea doar că piatra are o relaţie specială cu timpul, fiind cumva în afara lui, la fel ca Dumnezeu. Poate argumentez în alt plan, dar inima, vorba celor de la Coldplay, îmi spune că oricît de mare ar fi sîmburele de adevăr din argumentul duratei pietrei în timp, e paralel cu realitatea. O inimă, chiar dacă bate o singură dată şi apoi tace veşnic, e infinit mai aproape de Dumnezeu decît o piatră care în afară de electroni şi alte particule subatomice, nu cunoaşte niciun fel de mişcare.