„După dealuri” în Anchorage

După dealuri, filmul românesc care a primit  două premii importante la Cannes anul trecut, a ajuns si în America. Şi nu doar în America, ci tocmai pînă în Alaska. De fapt, nu e nimic extraordinary în asta.Dacă am ajuns eu tocmai în Alaska, de ce n-ar ajunge şi un film românesc.

The Bear Tooth Theatrepub e un loc interesant. E un cinematograf în toată regula, dar şi restaurant unde au cea mai bună pizza din Anchorage şi ocazional e sală de concert. Ştie toată lumea că americanii au inventat mîncatul în faţa televizorului. Ceva ce poate nu ştie chiar toată lumea e că americanii au inventat şi mîncatul în cinematograf. Şi nu mă refer aici doar la popcorn şi nachos, ci la mîncare în toată regula. La Bear’s Tooth, cînd după ce cumperi biletul de film, sau înainte, comanzi şi mîncarea, pe care apoi nişte chelneri sau chelneriţe cu spirit de cercetaş ţi-o  aduc la locul tău.

Ideea mi s-ar fi părut absolut strigătoare la cer, înainte de The Bear Tooth.  Chiar şi omniprezentul popcorn mă enerva la culme. Foşnetele, ronţăitull, sorbitul, etc. Servitul şi mîncatul mîncării într-o sală de cinema însemna, deci, a sări orice cal al bunului simţ. Aseară a trebuit să recunosc că nu e chiar aşa de rău. Din contră, a fost intersant ca, pentru prima dată în viaţa mea de cinefil, să am o pizza în faţa mea, şi încă una foarte bună, într-o sală de cinema.

„După dealuri” e un film lung, cam cam 160 de minute. Faptul că era aproape 11 şi lumea încă stătea pironită pe scaune deşi mîncarea se terminase de mult, nu poate să însemne altceva decît că filmul a prins şi la americani. Sigur, publicul de la The Bear Tooth e un public educat, care ştie că  luni seara o  să vadă altceva decît familiarele poveşti şi peisaje hollywoodiene. Dar chiar şi aşa, aproape trei ore de film românesc (care aproape de fiecare dată ar putea sa fie semnificativ tăiate la montaj fără să fie atins vreun organ vital) care reuşesc să ţină priponiţi (în film, o măicuţă strigă la un moment dat: priponeşte-o!) pe scaun o grămadă de americani, dar fără să fie legaţi cu lanţuri, ca Alina pe crucea ei, trebuie să fie un success notabil.

Zăpadă peste ocean

Poezia nu există decît în limbaj și este forma lui supremă. Fără a mă pricepe cîtuși de puțin la poezie, am înțeles totuși că poezia este în primul rînd frumosul creat prin folosirea cuvintelor, însă nu doar atît. Dar parcă uneori frumusețea poeziei transcende limbajul și irumpe în realitate. De exemplu asta cred că s-a întîmplat ieri, stînd la coadă în fața ambasadei SUA. Ieri a căzut prima zăpadă în București, chiar ziua care aveam programat interviul pentru viză, ultimul lucru care mai stătea între mine și un nou început  de viață, într-o altă lume, în Alaska mai exact, acolo unde ninge deja de mult și frigul are dinții ceva mai ascuțiți decît aici, și soarele e mult mai somnoros iarna, trezindu-se doar cîteva ore pe zi, și nu doarme aproape niciodată vara, făcînd risipă de fotoni. Prima zăpadă din București devenea, cu doar un minim efort de imaginație poetică, un fel de punte simbolică între România și Alaska, între trecut și viitor. Zăpada își depășea astfel propria materialitate căpătînd o dimensiune metaforică, aceasta din urmă depășind-o în cantitatea de real, dacă pot să spun așa, pe cea dintîi.

Există și aspecte mai prozaice ale zilei de ieri. De exemplu faptul că, deși nu am probleme cu inima, era să fac infarct în mașină crezînd că nu o să ajung la timp la interviu din cauza traficului, și n-ar fi fost nimeni lîngă mine care să sune la 112; doar ca să ajung la ambasadă și să stau o oră în frig și zăpadă. Poate că ambasada SUA este teren simbolic american, dar mie mi s-a părut că n-a putut să reziste în totalitate asediului cultural al modului românesc de a face lucrurile. Și faptul că am tremurat două ore, nu de frig, ci de emoții, pentru un interviu care n-a durat decît cinci minute, tot la capitolul ironii prozaice se încadrează; deși în cazul tipului de viză pentru care aplicasem interviul lăsa mult mai puțin loc pentru hazard decît în cazul altor tipuri de viză.

Unii, mai în glumă mai în serios, se întreabă cum de nu îmi e frică de vremea din Alaska. Lăsând la o parte faptul că de mîine o să fie și în București -20 de grace Celsius, adică mai frig decît e acum în Anchorage, întrebarea nu e deloc inspirată, asta ca să fiu blînd. Pentru că omul este în primul rînd ființă socială (deși sînt unii care ar pune asta în discuție), ce este decisiv pentru calitatea vieții lui nu este mediul geografic sau clima, ci mediul social. Astfel văzute lucrurile, mă îndoiesc că ar mai putea cineva să întrebe, fie și în glumă, de ce mă mut din România în Statele Unite ale Americii. De altfel, cine mă cunoaște cîtuși de puțin, știe că nu am nutrit niciodată o dragoste prea enormă (licență poetică, sic) pentru ceea ce, înțeles corect, se numește România.

Mormoni de mii de ani

Toată lumea îi ştie pe băieţii, şi uneori fetele, îmbrăcaţi în cămaşă albă şi pantaloni negri care împart pliante religioase pe stradă şi prin autobuze. Şi toată lumea îi priveşte cu suspiciune şi cu o oarecare teamă poleită cu dispreţ, aşa cum sînt priviţi în România neortodocşii, indiferent dacă se plimbă prin autobuze împărţind pliante sau nu.

Dar nu ştiu cît de mulţi ştiu că este vorba despre Mormoni sau Biserica lui Christos a Sfinţilor Zilelor din Urmă (The Church of Jesus Christ of Latter-Day Saints). După reformele religioase începute în Europa spre sfîrşitul Evului Mediu, care au dus la apariţia a numeroase biserici prin contestarea monopolului Catolic asupra adevărului religios, pepiniera noilor mişcări religioase s-a mutat în America, unde bucurîndu-se de o libertate incomparabilă cu orice alt loc de pe pămînt, fiecare a fost liber să creadă după cum l-a tăiat capul, ceea ce a dus la o proliferare fără precedent în istoria umanităţii mişcărilor religioase. Dintre toate însă, Mormonismul este cea mai americană, din motive pe care nu pot să le spun aici fără să scriu un post de o lungime monstruoasă.

Dacă la noi mormonii sînt văzuţi ca un fel de instecte dăunătoare, poate un pic mai bine decît Martorii lui Iehova, care sînt văzuţi ca nişte ţînţari super-enervanţi, dar probabil mai rău decît Baptiştii, Adventiştii, Penticostalii şi alte mişcări neoprotestante care s-au integrat deja mai bine in peisajul religios local (deşi chiar şi aceştia sînt percepuţi tot ca nişte corpuri străine într-o ţară ortodoxă cum e România), în America lucrurile stau cu totul altfel. Acolo, a fi diferit din punct de vedere religios este cel mai natural lucru din lume. Probabil ăsta este şi motivul principal pentru care America este cea mai religioasă ţară din lume, dar asta e altă poveste.

Din punctul de vedere al perspectivei româneşti asupra mormonilor (cea care îi vede ca pe nişte dubioşi finanţaţi din fonduri oculte pentru a corupe dreapta credinţă a românilor- ar fi foarte intersant pentru români să ştie cîte sacrificii face un misionar mormon pentru credinţa lui: cum renunţă la studii sau la serviciu, cum învaţă o nouă limbă, cum îşi finanţează singur parte din toate cheltuielile şi multe altele), nu poate fi decît ironic că în momentul de faţă există 45% şanse ca următorul preşedinte al Statelor Unite ale Americii să fie mormon. Căci Mitt Romney, contracandidatul lui Obama la alegerile din toamna asta, este mormon.

Hai să mai zic odată, un pic altfel: preşedintele celei mai mari puteri din istoria umanităţii, deci cel mai puternic om din istoria umanităţii, ar putea foarte bine să fie mormon, adică unul dintre tipii ăia care vor să ne piardă nouă sufletele ortodoxe de mii de ani cu balivernele lor (de fapt Romney a făcut exact un astfel de misionarism în Franţa, în 1968). Uite, asta numesc eu şoc cultural!

Sînt și eu un fraier

Sînt în mijlocul primei chestii serioase pe care o scriu în viața mea (nu sună așa de bine formularea asta, știu, dar uite că acum nu mă pricep s-o spun mai bine). Sper că nu și ultima. De fapt, cel mai probabil n-o să fie ultima și nici cea mai serioasă. Asta pentru că oricare dintre viitorurile mele posibile, dacă nu cumva o să mor azi și gata cu viitorul, o să aibă într-un fel sau altul legătură cu scrisul.  Zilele astea scriu cercetarea empirică (poate sună ciudat, dar asta fac: acum scriu ce am descoperit pe teren) și pentru asta analizez toate interviurile pe care le-am făcut.

M-am apucat să scriu pe blog pentru că tocmai am dat peste ceva  ce îmi spunea unul dintre cei intervievați.  Mai poți să-l compari pe Becali cu dumneata, zicea domnul G.I., care abia bagi benzină? Am dat și peste o notă pe care am făcut-o atunci și în care mă întrebam cum de o fi ghicit. Cu excepția faptului că eu nu bag benzină, ci motorină, domnul G.I. a pus foarte bine punctul pe i-ul meu, pentru că într-adevăr, uneori abia am bani să bag motorină. Și asta în condițiile în care eu merg foarte mult cu bicicleta.

Asta mi-a adus aminte două chestii. Prima e un banc cu trei fraieri care mor și ajung la poarta raiului. Cineva îi întreabă acolo cum au murit. Primul, un german, răspunde că și-a luat un Ferrari, a prins 350 km/h pe autostradă, a pierdut controlul, s-a răsturnat și a murit. Al doilea, un american, a răspuns că și-a cumpărat un Porsche, a mers cu 200 la oră, a intrat într-un copac  și a murit. Al treilea, un român, a răspuns că și-a luat un BMW și a murit  de foame. Bancul ăsta e cu atît mai amuzant cînd îl spun eu.

A doua chestie care mi-a venit în minte e că la noi prețul benzinei și motorinei e la fel ca peste tot în restul Europei. Doar că europenii cîștigă în general de 5, 10 ori mai mult decît noi. Și ca să dau și un exemplu extrem: norvegian obișnuit cîștigă de 20 de ori mai mult decît un român obișnuit, dar amîndoi plătesc la fel pentru un litru de benzină sau motorină.

Ca să revin la scris, de unde am plecat, dar doar pentru a ajunge să mă plîng din nou de sărăcie, o să spun că mi-ar plăcea să am un MacBook Air, subțire ca o revistă și la care ține bateria 8 ore, pentru a putea să scriu prin parc, printre porumbei. Da, sînt porumbei și în București, și le poți cumpăra prietenia foarte ieftin, cu o pungă de covrigei, de exemplu.

S-a înmuiat Dawkins?

Azi am avut ocazia să petrec o după-amiază interesantă în compania, sau o după-amiază în compania interesantă a doi fizicieni (unul care abia își începe cariera ca fizician experimentalist- din cîte știu încearcă să detecteze pe la Polul Sud niște particule fără masă, parcă, numite neutrini care vin în general din soare; al doilea  fizician teoretician pensionat, specializat în mecanica cuantică), un psihiatru și nevasta dentistă a acestuia. Ultimii trei, suedezi, primul, tînărul fizician experimentalist și aproape prietenul meu, american.

Printre altele, fizicianul acum pensionar, povestea despre ce lui i se pare a fi o schimbare semnificativă în atitudinea lui Richard Dawkins. Însă înainte de asta a fost vorba despre un profesor din Uppsala care acum vreo 30 de ani predica cu foarte multă pasiune ateismul și care a atras următoarea adaptare care s-ar putea să-i deranjeze pe musulmani (sînt foarte sensibili musulmanii, știe toată lumea asta și toată lumea le știe de frică) dar care mie mi s-a părut „foarte tare”, în limbaj foarte colocvial. Se spunea cam așa, despre el (nu-i mai rețin numele) : Nu există Dumnezeu și X (tipul ăsta căruia nu i-am reținut numele) e profetul lui! Musulmanii spun: Există un singur Dumnezeu și Mahomed e profetul lui.

Vorba asta mi se pare mie foarte potrivită pentru Dawkins, căci știe toată lumea cu cîtă pasiune vrea să convingă pe toată lumea că nu există Dumnezeu. Așadar, zic eu: Nu există Dumnezeu și Richard Dawkins e profetul lui!

Tot acest fost fizician, actual pensionar povestea că la o conferință ținută de Dawkins, destul de recent, acesta a fost întrebat ce explicații oferă biologia despre originea vieții. La început a evitat întrebarea, dar întrebarea i-a fost pusă cu insistență pînă a fost nevoit să răspundă. Și a răspuns, dar fără entuziasmul care îl caracterizează de obicei cînd vorbește despre cît de retardați sînt cei care cred în Dumnezeu. A răspuns că momentan originea vieții e un mister total pentru oamenii de știință. Acum, toată lumea știe asta, dar venind la Dawkins, mărturisirea asta are o greutate deosebită. A continuat prin a spune că, probabil, viața a venit din spațiu. Nici asta nu e ceva nou, dar, din nou, venind de la Dawkins are o aromă foarte interesantă, aproape comică, pentru că Dawkins obișnuia să, din nou nepermis de colocvial din partea mea, îmi cer scuze, obișnuia să facă mișto de cei care apelau la explicația asta. Și știa el de ce  explicația i se părea ridicolă:  pentru că a spune că viața a venit de pe altă planetă nu înseamnă a rezolva problema, ci doar a o muta pe altă planetă.

Al doilea  „incident” se întîmpla la scurt timp după lansarea cărții lui, The God Delusion, la o sesiune de autografe. Dawkins stătea acolo, probabil destul de fericit și savurîndu-și celebritatea, cînd a fost întrebat cum poate să își asume creditul pentru cartea asta, dacă, conform viziunii lui despre lume și viață, trăim într-un Univers absolut determinist în care nu există voință liberă. Astfel, cartea lui nu e nimic mai mult decit produsul acestui univers, poate asezonată cu puțin hazard, ca să nu se supere teoria haosului (chaos theory). Dawkins a răspuns că, într-adevăr, asta e concepția lui despre Univers, dar a recunoscut că nu se poate trăi conform acestei concepții, că sîntem nevoiți să trăim ca și cum ar exista liber arbitru, deși nu e loc pentru așa ceva într-un univers suta la sută materialist și determinist.

Frumos, nu-i așa? Vorba lui Kierkegaard, care se referea la Hegel și la Sistemul lui filosofic cînd zicea: unii fac un castel impresionat doar că să trăiască într-o cocioabă lîngă el. I se aplică și lui Dawkins vorba asta, dar puțin răsturnată: se pare  că Dawkins nu poate să trăiască în cocioaba sărăcăcioasă a universului materialist și determinist construită de el, așa că trăiește fără forme legale în castelul vechi de mii de ani în care are libertate, frumusețe, moralitate, speranță și alte chestii pe care le calcă în picioare în marșul lui împotriva lui Dumnezeu.