La Pol, birjar, la Pol!

WhatsApp Image 2018-09-01 at 4.34.58 PM

Sînt mai multe feluri de a merge în Vama Veche. Unul dintre cele mai obișnuite este acela în care mergi în Vamă și apoi încerci să îți amintești ce s-a întîmplat. Acum cîteva săptămîni am fost și eu în Vamă,  și îmi aduc foarte bine aminte ce s-a întîmplat. Am avut norocul să fiu voluntar cu ALIAT, un ONG care funcționează în sfera tratării și prevenției adicțiilor de tot felul, inclusiv a adicției de alcool. Pentru că tot a venit vorba, știați că bărbații români sînt cei mai mari bețivi din lume? Nu glumesc. Nici eu n-aș fi crezut, dar conform unui studiu foarte serios, bărbații români beau mai mult decît bărbații ruși și cei irlandezi,  despre care eu credeam că ar fi principalii candidați la acest titlu onorabil. Cînd vine vorba de femei nu știu exact cum stau lucrurile, tot ce știu e că medalia de aur a fost luată la capitolul ăsta de femeile din Ucraina.

Dar să revin la ALIAT și la Vama Veche. De mulți ani, ALIAT organizează de cîteva ori pe vară un proiect numit Cortul de Chill, care constă într-adevăr într-un cort de chill unde se poate auzi probabil cea mai bună muzică din Vamă (părerea mea, desigur, nu  pretind că e vorba adevărul absolut), dar mai important, unde oricine intră găsește un pahar de apă, de ceai sau de cafea gratis și unde, și mai important, poate privi într-o oglindă care e construită în așa fel încît să răspundă la întrebarea oglindă, oglinjoară, cine e cel mai alcoolic din țară? Și acum vorbind serios, oglinda este de fapt chestionarul AUDIT conceput de Organizația Mondială a Sănătății cu scopul de a oferi posibilitatea oricui dorește asta să reflecteze asupra relației pe care o are cu alcoolul. Și în acest sens, chestionarul chiar funcționează ca o oglindă. Și asta am făcut eu toată ziua timp de trei zile în Vama Veche, am invitat pe oricine a trecut pe la cortul nostru de chill să privească în oglinda chestionarului AUDIT. Pentru cine avea curajul să facă asta, pentru că e nevoie de curaj să privești în această oglindă, exista și un premiu. Și de fapt aici voiam să ajung. La premii. Premiile erau, dacă îmi aduc eu bine aminte, următoarele: un frisbee, o pereche de ochelari de soare (care reușeau să arate foarte bine pe cele mai multe tipuri de față, ceea ce nu e puțin lucru), o coardă de sărit..coarda, o sacoșă și o busolă. Și de fapt la busolă voiam să ajung, pentru că busola era cel mai rîvnit dintre toate premiile. Într-un fel, la un nivel foarte elementar, puteam să înțeleg foarte bine de ce, pentru că și eu o rîvneam la fel ca toată lumea. Dar dacă încercam să înțeleg rațional ceea ce înțelegeam mai degrabă instinctual la nivel elementar, aveam o problemă. Pentru că dintre toate premiile, tocmai busola era cel mai fără de folos lucru. Hai să ne gîndim un pic. Nimeni nu ajunge niciodată într-o situație în care să aibă nevoie de busolă și  toată lumea știe asta. Adică, probabilitatea ca cineva să se rătăcească și să aibă nevoie de o busolă pentru a găsi Polul Nord, e practic zero pentru practic 99,9% din populația lumii. Și atunci, cum se explică fascinația pe care o exercită busola asupra celor 99,9% din cei care au intrat în cortul ALIAT și care cred că reprezintă, din acest punct de vedere, un eșantion destul de reprezentativ pentru toată lumea?

Cel mai bun răspuns la care pot să mă gîndesc este că fascinația busolei vine nu din posibila ei utilitate practică, toată lumea fiind conștientă că această probabilitate practic nu există, ci tocmai din inconștient, adică fascinația busolei asupra individului este sută la sută de natură simbolică. Mai precis, este promisiunea găsirii unei direcții, adică a sensului. Motivul pentru care toată lumea vrea busolă este expresia unei căutări existențiale,  un vlăstar crescut din realitatea tristă a lumii noastre în care, în ciuda faptului că fiecare pas pe care îl facem corespunde unor coordonate GPS, nimeni nu știe de fapt încotro merge și mai ales încotro ar trebui să meargă. Să nu exagerez, nu chiar nimeni. Doar 99,9% din populația lumii.

De unde vin filmele cu împuşcături

O cultură e ca un fel de mîncare. Are gust, miros, textură şi chimie diferite faţă de alte feluri de mîncare. A vorbi despre culturi la modul teoretic, adică a învăţa despre ele la şcoală şi a citi în cărţi, e la fel ca a vorbi despre mîncare. E posibil, dar nu te poţi lăuda că ştii cum e pînă nu ai gustat-o. Eu nu pot, deocamdată, să spun că am gustat cultura americană. Dar pot să spun măcar că am mirosit-o. După cinci luni, încep să mai văd şi să mai înţeleg cîte ceva.

De exemplu problema armelor. America este probabil singurul loc din lume unde, pace fiind, oamenii se împuşcă ca la război. Şi mă refer aici doar la împuşcăturile care nu au legătură cu poliţia şi cu traficanţii de droguri sau alţi răufăcători. Pui pe tine o vestă anti glonţ, îţi iei o armă automată şi grenade, şi pleci la plimbare. Ai de ales între campusuri universitare, şcoli generale sau cinematografe. America a văzut aîtea incidente absurde, rupte din iad, în care indivizi nebuni la cap au început dintr-o dată să împuşte în jurul lor- fără discriminare – copii, femei, elevi, studenţi, etc. Singura condiţie ca să te califici drept ţintă pentru un astfel de descreierat  e să fii om. Presupun că nicimeni nu s-a obosit vreodată, în mijlocul unui astfel de atac, să împuşte vreun cîine, de exemplu.

După multe, mult prea multe altfel de incidente, America s-a trezit la un moment dat că trebuie să facă ceva în privinţa asta, să ia armele poporului, mai exact. Dar nu toată America s-a trezit. America a deschis un ochi şi doarme încă cu celălalt, pentru că probabil cel puţin 50% dintre americani sînt împotriva schimbării politicii în raport cu amele de foc. Obama se luptă, dar aproape toată lumea e de acord că se luptă cu morile de vînt.

Pentru cineva din afară, ca mine, problema e destul de simplă. Nu există niciun argument sau avantaj pentru politica actuală a Americii, în care aproape oricine poate să cumpere o puşcă de la supermarket sau să  comande o armă de asalt pe internet, şi există evident o mulţime de dezavantaje. Oamenii sînt, se ştie, foarte instabili. Au momente în care, cu sau fără ajutorul alcoolului, se lasă cu totul dominaţi de impusluri emoţionale primare şi sparg farfurii, sar la bătaie, îşi înjură şeful în faţă, sau, dacă vorbim de America, încep să împuşte în stînga şi în dreapta.  Pentru simplul motiv că o armă a fost la îndemînă, nu pentru că era mai rău sau mai criminal decît colegii lui oameni din altă ţară.

Pînă şi eu, de capul meu, am dezvoltat un argument împotriva dreptului de a purta armă care mi se pare infailibil. Imaginaţi-vă care ar fi rata mortalităţii într-o lume în care oamenii ar putea să îşi omoare semenii cu puterea gîndului. Ei, armele sînt the next best thing după puterea gîndului. Atît, acesta e tot argumentul.

Revenind la culturi şi ce înseamnă să le guşti, după ce am început să miros puţin cultura americană, încep să înţeleg de ce un astfel de argument, care e perfect valid din punct de vedere raţional, poate să intre în urechea unui american şi să iasă pe urechea cealaltă fără să fi produs nici cea mai mică schimbare în drumul lui prin materia cenuşie de la mijloc.  Modurile de a face, de a înţelege, de a te raporta la lume şi la ceilalţi, adică ingredinetele unei culturi, sînt la fel de naturale pentru cultura respectivă pe cît este un organ sau alte caracteristici fiziologice pentru un corp. Am înţeles, mirosind trupul american, că pentru Statele Unite ale Americii, a se imagina fără arme e mai mult sau mai puţin asemănător cu un american în carne şi oase care ar încerca să se imagineze fără un braţ. Argumentul meu împotriva armelor rămîne la fel de valid din punct de vedere raţional, dar parcă chiar şi pentru mine a pierdut ceva din puterea  ipotetică de a afecta în vreun fel realitatea. Asta  înseamnă, presupun, să te familiarizezi cu mirosul unei culturi.

Rînjetul absurdului

Citeam recent un comentariu al lui Nabokov asupra unei povestiri a lui Kafka, Metamorfoza. Acolo, Nabokov spune la un moment dat că Kafka (Kafka, ca si numele meu, Cătălin, e un nume care stîrneşte cacofonii la tot pasul) a fost cel mai mare scriitor german. Ba merge chiar atît de departe încît să afirme că Thomas Mann, de exemplu, era un pitic pe lîngă el. Indiferent dacă e aşa sau nu chiar aşa, Kafka a fost mare, foarte mare. Una dintre intuitiile lui cele mai profunde din punct de vedere cultural şi fertile din punct de vedere literar fiind relaţi direct proprorţională dintre birocraţie şi absurd. Ca să fie limpede, birocraţie nu înseamnă hîrtii multe şi cozi la ghişee. Birocraţia e o formă de organizare a realităţii specifică modernităţii, pornind de la premiza că realitatea poate fi descrisă, clasificată şi controlată în totalitate conform unor principii ale raţionalităţii instrumentale. E suficient să ai doar o vagă intuiţie asupra caracterului abisal al realităţii ca să ajungi la concluzia că birocraţia, în fond, e un fel de muncă de Sisif sau de Don Quijote, dar  a fost nevoie de Kafka ca să înţelegem legătura intimă dintre birocraţie şi absurd.  Am lucrat cinci ani într-un sistem birocratic din România şi ştiu. Recent m-am mutat în SUA  (Alaska, deşi foarte diferita, e totuşi SUA) şi am ocazia să observ că pînă şi în cele mai evoluate, rafinate şi binevoitoare forme ale birocraţiei, absurdul rînjeşte triumfător din spatele realităţilor de zi cu zi.

Un exemplu. În SUA  alcoolul şi ţigările nu se vînd copiilor sub 21 de ani, şi cînd zic că nu se vînd, înseamnă că nu se vînd. Dacă intri într-un loc unde se vînd băuturi alcoolice trebuie să arăţi un act de identitate doar ca să fii acolo, indiferent dacă ai de gînd să consumi alcool sau nu. Şi aici începe să rînjească absurdul. Chiar dacă ai evident mai mult de 21 de ani, tot trebuie să arăţi un act de identitate. Indiferent dacă ai 21, 50 sau 70 de ani, trebuie să arăţi un act de identitate. Cum ar veni, realitatea nu e validă decît dacă e confirmată de dinensiunea ei birocratică, adică de actul de identitate. Nu e aşa că rînjeşte frumos absurdul? Un prieten îmi povestea indignat acum cîteva zile ce a văzut într-un Smoke Shop, un loc unde se  vînd ţigări (alcoolul şi ţigările se vînd în magazine separate, dar puştile se vînd în aceleaşi magazine ca şi alimentele). Un domn care, judecînd după ochi, avea cel puţin 80 de ani, voia să-şi cumpere ţigări. Vînzătoarea, o fată tînără, i-a cerut, conform regulilor, un act de identitate.  Domnul respectiv nu avea la el un act de identitate şi a rugat-o pe vînzătoare să-i dea ţigările oricum
(nu sînt fumător, dar îmi imaginez ce simte un fumător cînd e privat de nicotină), însă vînzătoarea l-a refuzat. Prietenul meu îmi povestea că a fost indignat de imaginea aceea patetică: un bătrîn incapabil să dovedească că e bătrîn în absenţa unui act de identitate, şi care mai simte şi gheara de fier a nicotinei sfredelindu-i toate oasele.

Prietenul meu era foarte mîndru de ce a făcut el în continuare (i-a aruncat în faţă vînzătoarei că nu are bun simţ), dar pentru mine sfîrşitul poveştii nu e aşa de relevant. Relevant e doar rînjetul absurdului din spatele tejghelei birocraţiei într-un sistem care funcţionează.

În deplasare

A nu avea poftă de scris înseamnă, pentru mine, a nu avea poftă de viață. Scrisul a fost pentru mine, întotdeauna, izbucnirea aproape involuntară a unui surplus de energie, ca lava dintr-un vulcan. Zilele astea energia mea e consumată în întregime de efortul de a mă adapta la o realitate cu totul nouă, și cred că asta e de fapt explicația pentru lipsa poftei mele de scris, nu lipsa poftei de viață.

Se zice că e mai ușor să faci o astfel de schimbare, adică să pleci pe partea cealaltă a lumii cu tot ce presupune asta, dacă ești singur. Adică fără copii, nevastă sau prietenă. Poate într-un fel este. De exemplu, probabil e mai ușor să obții viza, să găsești un loc unde să stai și alte astftel de tehnicalități. Dar în alte feluri, e mai greu să fii singur. Energia pe care o extragi din legătura cu o ființă dragă e ce era spanacul pentru Popeye marinarul. Eu sînt norocos pentru că nu sînt de fapt singur. Am un prieten bun care a fost aici înaintea mea și care a spart gheața din Alaska. Pentru că a venit vorba de gheață, Anchorage e de fapt un oras cu vreme foarte capricioasă. Fiind lîngă ocean, chiar dacă e destul de aproape de Polul Nord, primește  din cînd în cînd valuri de căldură cu totul neobișnuite. De exemplu săptămîna trecută, cînd am ajuns eu aici, erau vreo patru grade peste zero și a plouat o zi întreagă. Acum a nins din nou și e frig, dar nu exagerat de frig.

Mi-e foarte greu să mă obișnuiesc cu gradele Fahrenheit în loc de Celsius, cu milele în loc de kilometri, cu galoanele în loc de litri. De fapt nici nu prea încerc să fac asta. După cum mi-e foarte greu să mă obișnuiesc cu mașinile dinozaur (mașinile cu motoare de șase litri sînt aici la fel de răpîndite ca Loganul în România). America pare să fie un loc pentru oameni care nu vor cu niciun chip să se dea jos din mașină. Există bănci la care nu trebuie să cobori din mașină, farmacii și altele.  Faptul că poți să cumperi un pistol sau o pușcă din același loc de unde cumperi mîncare și haine e încă un lucru care mi se pare foarte ciudat. Adică, alcool nu poți să cumperi din supermarket (nici măcar bere, deci nu vorbesc aici de licori tari) dar puști, da.

Nu credeam că o să ajung să trăiesc asta vreodată, dar am venit într-un loc unde sînt unul dintre cei mai bine îmbrăcați bărbați. În Alaska, toată lumea sau aproape toată lumea se îmbracă sport, dar eu mă încăpățînez să încerc să mă îmbrac mai degrabă ca bărbații din Stockholm. Să vedem cît rezist și ce o să se aleagă de mine.

Pîinea e aici de cinci ori mai scumpă decît în București, la fel și roșiile (cred că e cam 30 de lei un kilogram de roșii, dacă am calculat eu bine), dar benzina e de trei ori mai ieftină (din nou, dacă am calculat eu bine), jucăriile electronice sînt de asemenea semnificativ mai ieftine, cam cu 30 la sută, dacă nu mai mult. Internetul e cam de zece ori mai scump decît în România (nu exagerez și nu greșesc cu calculele) și are viteză mult mai mică. Se pare că în the lower 48, cum numesc cei de aici celelalte state ale Americii, lucrurile stau mai bine.

Lumea e mai puțină pe aici și parcă deja mi-e dor de aglomerația de la Universitate. Am fost într-un singur mall aici și era destul de mic și aproape gol, ca și cum lumea s-ar duce acolo doar dacă ar avea nevoie de ceva. Foarte ciudat. Cred că abia acum încep să trec peste așa numitul jet-lag, adică peste diferența de fus orar. Corpul meu, cu milioanele lui de procese incredibil de complicate, trebuie să învețe că noaptea nu mai e noapte și că ziua nu mai e zi, și că toate sînt acum exact pe de-a-ndoaselea (diferența de fus orar între București și Anchorage e de 11 ore). Cîteva nopți la rînd (nopți de aici, zile de acolo) mă trezeam la trei și nu mai puteam să dorm pînă dimineața, iar ziua, imediat după prînz, adică imediat după fostul meu miez al nopții, începeam să nu mă mai gîndesc la nimic altceva decît la somn.

Aici, dacă nu ai mașină ești efectiv arestat la domiciu, și eu deocamdată nu am, fiind deocamdată dependent de bunăvoința singurului prieten pe care îl am aici, a colegilor și a șoferului care în următoarele săptămîni trebuie să mă ducă la un training care se anunță interesant, plictisitor și extrem de încărcat. Bicicleta nu e o opțiune din cauza zăpezii și a gheții de pe jos iar transportul public e format dintr-un autobuz care vine o dată pe oră. America și Suedia seamănă, într-adevăr foarte mult, cu specificația că americanii au puști în loc de frumusețea nordicilor europeni și că aici socialismul n-a reușit niciodată să lase urme, spre deosebire de Scandinavia unde a făcut-o și unde chiar că a reușit să creeze ceea ce după părerea mea e raiul pe pămînt.

Pînă una alta, asta e priveliștea de la fereastra mea.

774480_10151362327829648_840049319_o

Uite zorii

N-am mai scris niciodată pe blog la ora asta (5 a.m.), dar somnul n-a fost prieten cu mine în noaptea asta, așa că am zis să profit cumva de insomnie. Nici nu știu despre ce vreau să scriu, știu doar că uite scriu.

În seara asta am fost la deschiderea retrospectivei Jiri Menzel, la cinema Studio. A rulat Cutting it short, o comedie poetică și luminoasă care i-a făcut pe mulți din sală să rîdă isteric. Pe mine a reușit să mă facă să rîd doar în hohote. Dar partea cu adevărat frumoasă a serii a fost că însuși Jiri Menzel a fost acolo și a răspuns la întrebările publicului. Eu n-am pus întrebări pentru că eram prea ocupat să-l filmez cu N8-ul meu care e primul telefon care filmează foarte bine și la distanță. Care, adică, folosește cei 12 MP ai camerei foto pentru zoom-ul la distanță astfel încît rezoluția imaginii rămîne mare chiar și la zoom maxim. Aș vrea să vă arăt cît de bine, dar nu prea pot încărca videouri pe blog pe versiunea asta gratis. Trebuie să recunosc: nu sînt blogger adevărat! Sînt un diletant, în blogging și în toate celelalte chestii pe care le mai fac în viața asta.

La final, a fost bere cehească, țuică românească, pălincă, vreo două feluri de lichior și alte băuturi alcoolice. Cred că doar în Romania și probabil în Cehia e posibilă o astfel de after-party. Adică, în alte țări mai „civilizate” probabil n-ar fi fost atît de mult alcool la un astfel de eveniment.

Mîine e ultima mea zi de libertate, căci de miercuri revin la jobul de opt ore pe zi la birou. Asta n-ar fi fost așa de mare tragedie dacă mi-aș fi terminat de scris teza, dar nu prea mi-am terminat-o. Și ziua de mîine, care ar fi fost ultima zi pe care aș fi putut s-o petrec în întregime la BCU scriind, e acum compromisă pentru că n-am putut să dorm în noaptea asta. O să merg oricum la BCU, dar probabil în loc să scriu o să stau cu ochii pe tavanul de sticlă, adică pe cer, visînd la te miri ce cu ochii deschiși sau chiar închiși, mă aștept, dat fiind că o să mă prindă somnul exact atunci cînd o să vreau mai puțin. Acum cînd îl doresc din tot sufletul, mă ocolește. Ciudat mai e și somnul ăsta. Ca toate lucrurile omenești, de altfel.

Uite, se luminează. Kierkegaard scria undeva așa: Mă simt atît de obosit încît simt că aș avea nevoie de o eternitate ca să mă odihnesc, atît de tulburat încît simt că aș avea nevoie de o eternitate să-mi uit durerile. Aș vrea să pot să dorm atît de mult încît să mă trezesc un om bătrîn și apoi să mă culc din nou și să dorm somnul veșnic.   

Eu nu mă simt chiar așa. Dar simt că trebuie să-mi cer scuze față de Kierkegaard.  Pe cinci luna asta a fost ziua lui și eu n-am scris nimic despre el, deși e omul pe care-l iubesc cel mai mult între toți muritorii. Sper să nu se supere mama, care îmi mai citește blogul din cînd în cînd, citind asta.

Somn pe iarbă

Marcel Proust începe Swan, primul roman din ciclul În căutarea timpului pierdut, cu descrierea trăirilor aflate la graniţa dintre somn şi luciditate. Fluxul psihic al celui ce înoată în somn, avînd totuşi sub picioare pămîntul solid al stării de veghe şi fiind aproape de plaja acesteia, a fost descris cu măestrie de cel care a schimbat faţa romanului modern, după cum se spune. Eu mă întreb, dacă acum, cînd simt că  plutesc din ce în ce mai mult în somn şi picioarele nu mai îmi ating nisipul stării de veghe, aş putea să scriu cîteva rînduri care, fără să-mi fac iluzii că ar fi artă, ar putea să nu fie penibile. E ciudat că somnul te face să visezi o luciditate de neatins în starea de veghe. La fel cum fumătorul de Maria sau iarbă sau cum vreţi să  îi ziceţi, are impresia că înţelege cele mai profunde taine ale existenţei, că răspunsurile la întrebările ultime plutesc prin faţa ochilor lui la fel ca fumul, pentru ca imediat ce efectul drogului s-a dus, toate viziunile geniale să se împrăştie la fel ca fumul poment, cel care reuşeşte să îmbine ceva urme de luciditate cu somnul, are impresia  că înţelege mai clar ca oricînd. Dar  la fel ca fumătorul de iarbă, cînd se trezeşte, nu poate decît să rîdă de ceea ce în starea de conştiinţă modificată i se părea a fi atingerea înţelepciunii supreme.  Şi chiar dacă sînt comici, oamenii ăştia nu trebuie trataţi ca infractori. După toate studiile, se pare că alcoolul e mult mai periculos decît iarba, atît ca efecte fizice, cît şi psihice. Şi totuşi nimeni nu e închis pentru că bea în fiecare seară o bere sau două. Din contră, cineva care nu bea deloc alcool e o curiozitate pentru cei din jur. Un fel de obiect de amuzament. Într-adevăr, fumătorul de iarbă devine repede apatic, îşi pierde interesul pentru aproape totul din jurul lui, cu excepţia următorului joint. Din punctul ăsta de vedere, iarba ea mai rea decît alcoolul. Dar de aici şi pînă la închisoare, ar trebui să fie cale lungă. De aceea, aşa numita legalizare a drogurilor uşoare despre care se vorbeşte zilele astea nu ar fi deloc o tragedie morală, ci, din contră, ameliorarea unui sistem juridic ce nu are nas pentru nuanţe. Sau trebuia să zic ochi? Oricum ar fi, mi-e somn şi probabil că dacă nu termin repede, în următoarele secunde o să încep să scriu adevăruri ultime de care o să rîd mîine.

Depresie

Depresia a venit mai repede decît credeam. Ca un val ce și-a lăsat sarea pe mine, după ce a trecut în grabă și mi-a stricat freza, buna-dispoziție și privirea senină. Depresia are în general o cauză pe care ți-e greu să pui degetul, căci dacă ai ști exact ce te-a supărat, n-ar mai fi chiar depresie. Depresia, avînd o cauză vagă, are și un efect la fel de vag, făcînd ca totul în jurul nostru să fie acoperit de o ceață densă, ce are un ciudat efect tranchilizant.

Fără îndoială, depresia e o stare modificată de conștiință, la fel ca beția sau somnul sau stările produse de alte droguri. Sînt unii, niște tîmpiți, care se sinucid atunci cînd depresia dă peste ei. Dacă ar trata depresia ca pe o beție trecătoare sau ca pe o boală, ceea ce și este, ar avea  fericirea să se trezească într-o dimineață și soarele să le strălucească, indiferent de vremea de afară. Dar pentru că se lasă păcăliți de depresie, care e un fel de gaură neagră din care nu scapă nicio rază de lumină, adică de speranță, li se pare că ziua de mîine nu le poate aduce nimic nou, nimic care să schimbe în mod esențial culorile gri din tabloul morbid ce îi hipnotizează. Și așa că se sinucid făcînd cel mai stupid lucru din viața lor și totodată ultimul. Cel mai frumos lucru în viață e nedefinitivul, adică faptul că viața e plină de curbe surprinzătoare, că nu poți vedea după colț și fiecare pas te poate pune în fața unei priveliști  radical diferită de cea care te făcea să îți dorești să mori.

Depresia e, deci, o minciună, deoarece reușește să creeze impresia absolutului și a definitivului, deși ea e doar relativ, provizoriu, un telescop prost focalizat asupra unei priveliști în continuă schimbare.