Prea frumos să fie adevărat?

Cînd aveam în jur de de 12 ani, m-am apucat să fac o listă cu cărțile pe care le citisem pînă atunci. Îmi amintesc că scrisesem  vreo trei pagini de  „caiet studențesc ” cu titluri de cărți. Îmi pare rău că nu am continuat lista aia, nu pentru a mă lăuda cu numărul de cărți citite, care oricum nu ar fi deloc impresionant, cît pentru a-mi aduce din cînd în cînd aminte, uitîndu-mă peste ea, cîte lucruri am uitat.

Tocmai am terminat o carte (The Double Helix, James D. Watson, care e povestirea aventurii descoperirii structurii ADN-ului din perspectiva celui care a luat premiul Nobel pentru asta) în care am aflat cu surprindere că și pentru biologi frumusețea e importantă. Știam că pentru fizicieni frumusețea poate să fie chiar un principiu de cercetare (dacă îmi amintesc bine, Dirac era convins că o ecuație e greșită dacă era urîtă-cu mențiunea că doar un matematician poate înțelege ce înseamnă urît cînd vine vorba de o ecuație), dar credeam că biologii nu dau prea mulți bani pe ea, pînă am citit că Watson, după ce a construit modelul ADN-ului, deși nu avea toate dovezile, credea că „o structură atît de frumoasă nu putea să nu existe” iar un coleg de-ai lui scria aproape același lucru: „structura era prea drăguță pentru a nu fi adevărată” (parcă sună mai bine în engleză: the structure was too pretty not to be true).

Articolul meu de data trecută a stîrnit o oarecare controversă, pentru care îi sînt recunoscător în primul rînd lui Fabian, care a atacat cu pasiune ideile mele despre Dumnezeu dintr-o perspectivă ateistă și scientistă (scientismul face din știință un fel de religie, și după cîte pot să îmi dau seama, Fabian e un bun exemplu de scientism). Doar că eu nu îmi propuneam să pornesc o controversă despre existența lui Dumnezeu. Știu foarte bine că o astfel de discuție, deși are întotdeauna pretenția că se desfășoară pe un teren rațional, adică unde contează argumentele raționale, în realitate se desfășoară pe un teren preponderent emoțional, unde pasiunile au prioritate în fața argumentelor raționale. Chestie care e valabilă atît pentru teișit cît și pentru teiști, în egală măsură. Din astfel de motive, controversa asta nu duce niciodată nicăieri, adică nimeni nu convinge pe nimeni, și desigur că nu mă așteptam ca ea să ducă undeva tocmai pe blogul meu. Tot ce am încercat eu să spun a fost că Dumnezeu se întoarce astăzi pe agenda intelighenției occidentale, chestie care poate fi negată doar de cineva prost informat.

Cu toate astea, uite că mai arunc un pai pe focul discuției despre existența lui Dumnezeu, pornind tocmai de la importanța frumuseții în știință. Dawkins spunea că Dumnezeu e o idee prea complicată (nu văd cum ideea de Dumnezeu e mai complicată decît ideea multiversului postulat de principiul antropic tare, dar asta e altă poveste) ca să fie adevărată, căci ideile adevărate, cele științifice, sînt întotdeauna simple. Lăsînd la o parte faptul elementar că nu toate ideile adevărate sînt neapărat și științifice, ce o să fac eu e să întorc invers argumentul lui Dawkins prin a spune că ideea de Dumnezeu e pur și simplu prea frumoasă ca să nu fie adevărată. Sau altfel spus, o ființă asemănătoare lui Dumnezeu e prea frumoasă ca să nu existe.

La mulţi ani

„La mulţi ani” nu are valoare de urare, ci de memento. De fapt, nu mai are, căci poate la un moment dat, cînd oamenii erau în general mult mai superstiţioşi decît sînt astăzi, se credea că urarea asta chiar poate înmulţi anii. Se pare că urarea de sănătate pentru cineva care strănută datează din Evul Mediu, cînd strănutul era semnul morţii şi cînd oamenii credeau că pot întîrzia moartea prin cuvinte, un fel de magie.

Dar astăzi ne bazăm pe medicină să ne înmulţească anii, nu pe urări. Cum se explică atunci perpetuarea urării şi sentimentul de trădare pe care îl simţim atunci cînd nu ni se urează la mulţi ani de ziua noastră? Fiecare aniversare e totodată o reafirmare a existenţei: împlinesc ani, deci exist. Urările de „la mulţi” ani sînt simple reflectări ale existenţei noastre în ceilalţi : îmi urezi „la mulţi ani”, deci îţi aminteşti că exist, deci exist într-o oarecare măsură şi pentru tine. Aşa că atunci cînd „ziua noastră” trece fără urări de la mulţi ani, nu ne temem că vom muri mai repede, ci ne simţim uitaţi de lume, singuri în cel mai absolut sens al cuvîntului.

Dar unii, printre care mă număr şi eu, nu reuşesc să ţină minte datele de naştere ale celor apropiaţi. Ăştia ar trebui să îşi treacă prin agende, telefoane, Facebook, Yahoo , toate datele de naştere ale celor din jur, dar de obicei, în afară de faptul că stau prost cu memoria, mai sînt şi leneşi. Aşa că nu fac nici asta. Eu uit de fiecare dată cînd e ziua mamei, a tatălui, a bunicilor, a fraţilor, a prietenilor, a colegilor.

Cel mai recent am uitat de Puiu, despre care scriam acum cîteva zile, mai mult în glumă decît serios. Dar el, fiind un om de trebă, nu s-a supărat, ba chiar m-a invitat la petrecerea foarte selectă din seara asta. Aşa că îi spun aici  un „la mulţi ani” foarte serios, ca să compensez uitarea. Si le mai urez si tuturor celor de care am uitat vreodată, şi care sînt mulţi. Ca şi celor de care o să uit de acum încolo, şi care sînt şi mai mulţi.