Un drac pe pămînt

Sînt oameni pe lumea asta care parcă personifică sau întrupează Răul, adică un fel de draci pe pămînt. Din păcate e o listă lungă de astfel de oameni. Ar fi fost bine dacă ar fi fost încheiată cu Stalin sau cu Hitler. Cel mai recent și căutat drac în momentul de față de Joseph Kony,  care e primul pe lista celor mai căutați de curtea internațională de la Haga pentru crime de război, crime împotriva umanității, violuri și multe altele. Crima lui preferată era aceea de a răpi copii (Uganda, Africa), a-i pune să își omoare părinții pentru a-i zdrobi psihic și a-i putea transforma astfel în soldații lui, eventual cu ajutorul drogurilor dacă omorîtul părinților nu era suficient, și a le vinde surorile ca sclave sexuale.

Filmul pe care l-am pus aici, și care e probabil cel mai vizualizat video de pe Youtube zilele astea, spune mai bine decît mine povestea, așa că recomand să fie văzut. E foarte bine făcut și nici nu simți cînd trec cele treizeci de minute. Tot despre povestea asta incredibil de urîtă este și un film mai lung, unul de la Hollywood, cu Gerard Butler (Machine Gun Preacher). Filmul nu e tocmai o operă de artă, dar spune povestea din păcate adevărată a acestor copii răpiți,  din perspectiva unui biker care s-a făcut creștin la un moment dat și apoi a pus mîna pe mitralieră pentru a-i apăra. Ambele filme spun povestea a doi oameni care încearcă să facă ceva pentru a-l opri pe dracul Kony.

Dacă altceva nu poți să faci, ai putea  măcar să-ți rupi trezeci de minute pentru a vedea filmul ăsta.  Îți promit că după ce îl vei fi văzut, toate problemele tale de genul  celor pe care le enumăr în paranteză (că nu-ți ajung banii pentru un iPhone 4S sau pentru „noul iPad”, că te-a părăsit iubita, că maică-ta e isterică, că ești un plictisit cronic etc. etc.) vor fi dispărut ca prin minune.

PS : Spuneam că Machine Gun Preacher nu e o operă de artă, și e adevărat. Dar la fel de adevărat e că e unul dintre acele filme pe care, indiferent de nivelul artistic, oricine are o datorie morală să le vadă.

Paradox pe pîine

Lumea e o chestie paradoxală. Există, fără vreun motiv anume. Bun, după ce că există, mai e şi plină de alte paradoxuri. Existenţa, de una singură, e un paradox. Cel mult tautologie, sub forma: exist deci sînt. Un ceva solicită întotdeauna un altceva care îl precede şi aşa ad infinitum. Dar să nu mă pierd în speculaţii scolastice medievale. De fapt, n-ar fi posibil să mă pierd în aşa ceva deoarece sînt cît se poate de ignorant în ceea  ce le priveşte. Tot ce vreau să spun e că un lucru, chiar şi limbajul, sfîrşeşte întotdeauna prin a se autocontrazice, atîta timp cît e singur, cît nu face trimitere la altceva. La fel şi eul, a cărui cea mai bună definiţie a dat-o Kierkegaard, care spune că sinele sau eul e o metarelaţie, adică o relaţie a relaţiei. Dar să nu mă pierd nici în filosofiile existenţialiste mai recente, căci şi în cazul lor ignoranţa mea doar cu puţin mai mică decît în cazul scolasticii medievale.

Am pornit de la observaţia că lumea e paradox şi acolo vreau să mă întorc. Ce m-a făcut să îmi amintesc de lucrul ăsta, pe care nu-l uit niciodată (paradox, sic!), a fost o ştire despre o chestiune mai degrabă trivială. Dacă m-ar fi întrebat cineva care cred eu că e cel mai scump oraş din lume, aş fi răspuns că probabil New York sau Tokyo. Sau vreun alt oraş din lumea cea mai civilizată şi sofisticată şi bogată. Dar aş fi dat-o-n bară cu răspunsul ăsta, pentru că în realitate cel mai scump oraş din lume e în Africa, care e cea mai necivilizată şi mai nesofisticată şi mai săracă regiune din lume. Da, cel mai scump oraş din lume e Luanda, capitala Angolei, şi chiar dacă ăsta nu e chiar un paradox după definiţiile scolasticii medievale, e, în orice caz,  un paradox după  toate regulile bunului simţ.

It’s all about love

It’s all about love is the name of Danish movie by Thomas Vinterberg. It’s no surprise that some of the best movies ever are coming from the north. And is also no surprise that some of the best movies are seriously underated, and this is surely the case with It’s all about love. Because this film is all about love, it’s all about poetry also and those who don’t have an eye for poetry will fail to taste it and see how good it really is.

But never mind that. I just want to  spend a few words meditating on the meaning of a metaphor used in the movie. Some may say that this movie is about the end of the world, but is actually just about the end of love. Or is it that the two, the end of the world and the end of love, are one and the same thing? This is what the movie is trying to say and this is what makes it so great.

It started snowing and everybody knows it’s not going to stop. Ever! Sean Penn is in a plane and is recording a message regarding the state of the world, although he knows that no one will ever hear it because there is no place for the plane to land. In Africa something extremely wrong is happening with the gravitation, because people have suddenly started to float. They are floating in the air like balloons being tied with ropes going up from trees, thus creating  the very curious image of a  strange clown.

But all this is nothing compared with the fact that people have started dropping dead in the street. The bodies are so many that no one cares anymore. They have become commonplace and no longer hinder the image of the day-to-day reality. People go around like nothing is actually happening, thinking it’s ok as long as this is not happening to me. Most strange is not the phenomenon in itself, but the fact that its cause seems to be obvious to everybody: those who die are those who have no love. Maybe they had it and they lost it. Or maybe they never had it. But that doesn’t  seem to matter now: if you have no love in your life you have a pretty good chance to be the next one dropping dead in the street.

All about love takes the form of poetry because the best way to speak about love is poetry. We simply do not have words in our vocabularies that are adequate to express anything about love. This is why when we fall in love we all become poets: because the language of love is ultimately poetry.

So if people dropping dead for lack of love is a metaphor, we may wonder what would be the non-metaphorical manifestation of the same lack of love in the real world, if any. From a scientific point of view, love is something resembling closely a pathology. When it’s not a pathology of the normal behavior, love is simply the manifestation  of some chemical reactions in our bodies. Either way, love under the all-knowing eye of science is literally nothing. If it is something, it is a misunderstanding that awaits enlightenment. Given that the only eye that has a right to see in our world is the eye of science, to state that, after God, love is dead, would be nothing but stating the obvious.

So Vinterberg had a point. But if people are not dropping dead in the street for lack of love, maybe he was wrong. Maybe life can go on after love’s burial as if nothing happened. Or is it that after we have lost faith in love we become ghosts wandering around without a purpose? Thus, in the real life ghosts become a literal reality corresponding  to the metaphorical dead bodies in Vinterberg’s movie.

Perhaps this is the reason for the feeling we sometimes get that  those around us are nothing but empty shells, ironic incarnations of ghosts. But we know this only because we ourselves are or are on the verge of becoming this carnal type of ghosts.

The end of love is worse than the end of the world, because having a world without love is worse than not having a world at all.

Şi copilaşii?

Sînt ştiri pe care le vezi şi care te cutremură, dar nu te cutremură pînă în adîncurile fiinţei. Ieri s-a petrecut un accident teribil la maternitatea Giuleşti, o ştire care ne cutremură pînă în adîncurile fiinţei. N-am văzut nicăieri ştirea, doar mi-am auzit colegii vorbind despre asta. Nu am de gînd să tun şi să fulger împotriva incompetenţei personalului şi sistemului medical românesc (care, multă lume ar fi de acord, nu e mult mai bun decît sistemele medicale din cele mai sărace ţări din Africa), deşi din cîte aud cauza accidentului a fost o improvizaţie la instalaţia de aer condiţionat. Patru bebeluşi au murit în urma unor arsuri grave în incendiul produs. Patru mame îndură astăzi focurile iadului neştiind dacă bebeluşul pe care l-au purtat nouă luni e mort sau viu,  deoarece aud că sînt probleme cu identificarea copiilor arşi.

În ce fel de lume e posibil să se întîmple aşa ceva? Evident, în România e mai probabil să se întîmple aşa ceva decît în alte ţări din Europa. Dar e posibil să se întîmple oriunde în lume. Bebeluşi mor peste tot, arşi, de foame, ucişi, mîncaţi de cîini, ca în povestea lui Dostoievski. Karamazov credea că moartea copilaşilor dovedeşte fără urmă de îndoială că Dumnezeu nu există. Pentru mine, tot ce dovedeşte e că în niciun caz nu trăim în cea mai bună dintre toate lumile posibile.

Lumea care trăim e un amestec ciudat de rai şi iad. Un amestec ciudat şi neomogen, deoarece în anumite puncte de pe harta lumii concentraţia de rai e mai mare decît cea de iad şi invers în cazul altor puncte. La o privire de ansamblu, punctele cu concentraţie mai mare de iad sînt cele mai numeroase.

Cum am întîlnit-o pe Brigitta

M-am trezit într-o lume străină, azi dimineață, și nu mă refer la țară. Am căutat în zadar familiarul știind că am pierdut ceva și că am cîștigat altceva. Sau că sînt pe cale să cîștig ceva ce deocamdată înțeleg prea puțin. Întrebarea e: ce risc să pierd?

Mai tîrziu o  să citesc rîndurile astea fără sens și o să zîmbesc condescendent către sinele meu de acum, sau poate amar, cu nostalgie. Sau poate n-o să zîmbesc deloc. Dar, în orice caz, o să-mi mulțumesc că le-am scris. Că m-am pus în gardă față de istorie.

Dar gata cu exprimările enigmatice. Azi am întîlnit o femeie interesantă. O doamnă de 73 de ani care a lucrat 25 de ani la teza ei de doctorat, pe care a terminat-o anul trecut. Era veselă (probabil de la cele două pahare de vin pe care le băuse). Sau poate nu, cred că ar fi fost oricum veselă. Am contribuit și eu la veselia ei spunîndu-i că deși are 73 de ani arată ca și cum ar avea mai puțin de 60. A rîs și mi-a mulțumit. Mi-am dat seama că privea la vremea cînd avea 60 de ani ca la un fel tinerețe. În general lumea ne știe pentru Hagi și Dracula, dar cînd ai de-a face cu oameni educați nu mai e așa. Aici la Uppsala (în Suedia științele socilale, istoria religiilor etc și teologia fac parte din același departament) lumea ne știe pentru Mircea Eliade, marele istoric al religiilor. Brigitta mi-a arătat cele trei pagini din cartea ei unde se ia de Eliade. Am citit și i-am dat dreptate adăugînd că și eu am cîte ceva să-i reproșez lui Eliade. S-a bucurat din nou. Îmi dau seama că e ciudat ce  fac, adică, nici măcar nu încerc, pentru că știu că nu aș putea, să pun în cuvinte exuberanața bucuriei bătrănei de 73 de ani care arăta de mai puțin de 60. Bunica mea are 60 și arată de mai mult, dar ea și-a trăit viața chinuită, plină de incertitudini și neajunsuri, nu ca Brigitta, care îmi povestea că a uitat să-și încuie bicicleta și i-a fost furată. Dar era asigurată. Pînă și bicicleta îi era asigurată. Bunica mea n-a avut nimic asigurat în viața ei, nici măcar, cînd era mai tînără, pîinea cea de toate zielele.

Nu știu dacă complimentele cu privire la vîrstă, sau faptul că m-am dat de partea ei împotriva lui Eliade, sau pur și simplu compania mea fermecătoare, au făcut-o să-mi dea o copie după teza ei de doctorat, făcută în 25 de ani de locuit în Africa. Eh, recunosc, n-a fost niciuna dintre variantele de mai sus. Pur și simplu i-am spus că mi-ar plăcea să-i citesc teza și ea s-a oferit să mi-o facă cadou. Am întrebat-o de ce a durat așa de mult și mi-a răspuns că a fost greu. S-a dus în Africa și a învățat mai multe dialecte africane pentru a putea informații la prima mînă despre istoricul și imaginarul cîtorva triburi africane. Și-a lăsat și soțul acolo. Avea un zîmbet pe buze cînd îmi spunea că merge frecvent să-i viziteze mormîntul.

Dar realizarea zilei, pentru mine, a fost că l-am cunoscut personal pe Jose Casanova, unul dintre cei mai cunoscuți sociologi ai momentului. Mi-a dat cartea de vizită și mi-a zis să-i scriu. O să-i scriu, fără îndoială. Am mîncat chipsuri din același bol și alune din aceiași farfurioară și mi-a povestit că Charles Taylor (iar revin la cartea pe care am pomenit-o deja de atîtea ori) a scris A secular age în timp ce erau împreună în Berlin și că el a fost cel care a citit manuscrisul de mai multe ori înainte ca Taylor să-l dea la publicat. Mă gîndeam eu că o să întîlnesc oameni interesanți în Uppsala, dar se pare că mă gîndeam la mai puțin.