Despre români şi oi

Lucrez într-o instituţie publică (Judecătoria Sectorului 3 Bucureşti). De fapt, lucrez la Serviciul de Probaţiune de pe lîngă Tribunalul Bucureşti, dar pentru  care nu s-a găsit spaţiu chiar pe lîngă Tribunal, aşa că acum este localizat în Judecătoria Sectorului 3.

Probaţiunea e o activitate frumoasă, atunci cînd nu e înecată în birocraţie şi în „efectul Lucifer” (asta e doar pentru cunăscători), dar are un statut ambiguu, încă slab definit. În consecinţă, şi consilierii de probaţiune, adică eu şi colegii mei, avem un statut ambiguu şi slab definit.

Consilierul are înainte de toate o dublă misiune: pe de o parte supraveghează iar pe de alta asigură suport. Ambele misiuni sînt complexe, doar că supravegherea e întotdeauna mai uşoară decît suportul, şi mai în ton cu efectul Lucifer. Oricum, un consilier de probaţiune bun trebuie să fluctueze permanent între aceste două aspecte contradictorii ale misiunii lui:  pe de o parte sprijinirea umanităţii persoanelor  care au comis infracţiuni, iar pe de alta sancţionarea derapajelor acestora în raport cu regulile impuse.

Dar despre ambivalenţa asta şi despre cum una dintre cele două dimensiuni tinde să o eclipseze pe cealaltă, poate o să scriu altă dată mai mult. Acum vreau să scriu despre un altfel de derivă.

Recent, exact în toiul verii dantiene bucurestene, cineva din Judecătorie a luat decizia să închidă o uşă. Uşa asta făcea ca birourile nostre să dea direct în curtea interioară. Ceea ce însemna un acces mai rapid la maşină (în cazul meu la bicicletă), mai însemna că puteai să dai fuga afară dacă voiai să răspunzi la un telefon personal. Uşa asta mai făcea şi să circule aerul prin holurile îmbîcsite ale clădirii vechi, cu aer kafkian, a Judecătoriei. Circulaţia aerului într-o clădire fără aer condiţionat e o chestie vitală pe vreme de caniculă-o să iau asta drept o axiomă pe care n-o s-o pună nimeni în discuţie.

Bun, deci la un moment dat cineva poruncit să se închidă uşa, pentru că i s-a năzărit dintr-o dată că uşa asta deschisă prezintă pericol pentru securitatea judecătoriei. Recunosc că nu sînt la curent cu toate regulile de securitate ale unei instituţii publice, dar cînd o astfle de decizie se ia din senin, după şase ani, nu poţi să nu fii lovit în plexul surprinderii de arbitrarul ei.

Mai recunosc şi că uşa asta închisă nu e o tragedie, mai ales pentru mine care sînt norocos şi stau în singurul birou cu aer condiţionat din serviciu. Dar chiar dacă nu e vorba de o tragedie, am simţit închiderea acestei uşi ca pe o atingere directă a confortului personal şi chiar a demnităţii mele. Am reacţionat şi sfătuindu-mă cu cîţiva colegi care mi-au împărtăşit indignarea am redactat o hîrtie oficială către preşedintele Judecătoriei.

Pentru mine, problema era simplă: sînt un angajat al Tribunalului care îşi desfăşoară activitatea în această clădire şi care, în consecinţă, are drepturi egale cu tot restul angajaţilor. Un angajat, într-o ţară civilizată şi democratică (deşi ce se întîmplă zilele astea demonstrează că România nu e niciuna nici alta şi n-a fost niciodată aşa ceva-dar totuşi nu pot să nu mă prefac că trăiesc într-o ţară civilizată), are dreptul să îşi exprime eventualele nemulţumiri legate de condiţiile de la locul de muncă.

Aşa că exact asta am făcut în hîrtia respectivă: am spus care este problema, cum ne deranjează, ce aşteptări avem şi că sîntem dispuşi să discutăm argumentele pro şi contra închiderii uşii împricinate. Am împrăştiat hîrtia prin serviciu şi apoi… a început furtuna. Reacţia a fost următoarea: cine eşti tu, mă, să spui că eşti dispus să discuţi argumentele pro şi contra închiderii uşii? (nota bene, răspunsul ăsta a venit de la colegii mei, nu de la preşedintele Instanţei). Păcatul suprem al hîrtiei era tonul ei prea îndrăzneţ. Tonul nu era îndrăzneţ, era astertiv (consilierii de probaţiune ar trebui să ştie ce e asertivitatea mai bine decît restul muritorilor de rînd şi s-o şi folosească din cînd în cînd- formula DESC e minunată formulă de viaţă), şi nu făceam altceva decît să mă comport în virtutea unui statut pe care credeam că îl am. Doar că nu îl am, îmi spun colegii mei. Eu sînt nimeni în judecătoria asta şi în consecinţă nu am dreptul să mă comport ca şi cum aş avea dreptul să negociez anumite chestiuni, cum ar fi închiderea unei uşi.

În fond, este vorba de veşnica problemă a românului, adică de spiritul lui mioritic, de veşnica resemnare în faţa sorţii (sau a unei reguli birocratice stupide), de monstruoasa lipsă de vocalitate. Sigur, zilele astea observăm un spectacol politic în care se încearcă asasinarea funcţională a preşedintelui, ceea ce ar putea să ne coste statutul de ţară membră a Uniunii Europene. Dar să nu ne lăsăm înşelaţi: nu este vorba de trezirea spiritului civic al românilor, de renaşterea valorii de sine sau naşterea vocalităţii, ci de o manveră politică josnică şi strigătoare la cer. Uite că am ajuns să scriu şi despre politică-nu credeam că o să apuc ziua!

Ca să termin: azi m-am lăsat purtat de valul conştiinţei demintăţii personale şi profesionale, al dreptului la liberă exprimare şi alte valuri asemănătoare, şi mi-am luat-o grav în freză. La fel cum mi-am luat-o şi cînd m-am îndrăgostit. Am impresia că orice val care îţi dă impresia că te poartă spre cine ştie ce culmi ale umanităţii şi împlinirii personale sfîrşeşte inevitabil prin a da cu tine de stîncile mizerabile ale concretului.

Şi copilaşii?

Sînt ştiri pe care le vezi şi care te cutremură, dar nu te cutremură pînă în adîncurile fiinţei. Ieri s-a petrecut un accident teribil la maternitatea Giuleşti, o ştire care ne cutremură pînă în adîncurile fiinţei. N-am văzut nicăieri ştirea, doar mi-am auzit colegii vorbind despre asta. Nu am de gînd să tun şi să fulger împotriva incompetenţei personalului şi sistemului medical românesc (care, multă lume ar fi de acord, nu e mult mai bun decît sistemele medicale din cele mai sărace ţări din Africa), deşi din cîte aud cauza accidentului a fost o improvizaţie la instalaţia de aer condiţionat. Patru bebeluşi au murit în urma unor arsuri grave în incendiul produs. Patru mame îndură astăzi focurile iadului neştiind dacă bebeluşul pe care l-au purtat nouă luni e mort sau viu,  deoarece aud că sînt probleme cu identificarea copiilor arşi.

În ce fel de lume e posibil să se întîmple aşa ceva? Evident, în România e mai probabil să se întîmple aşa ceva decît în alte ţări din Europa. Dar e posibil să se întîmple oriunde în lume. Bebeluşi mor peste tot, arşi, de foame, ucişi, mîncaţi de cîini, ca în povestea lui Dostoievski. Karamazov credea că moartea copilaşilor dovedeşte fără urmă de îndoială că Dumnezeu nu există. Pentru mine, tot ce dovedeşte e că în niciun caz nu trăim în cea mai bună dintre toate lumile posibile.

Lumea care trăim e un amestec ciudat de rai şi iad. Un amestec ciudat şi neomogen, deoarece în anumite puncte de pe harta lumii concentraţia de rai e mai mare decît cea de iad şi invers în cazul altor puncte. La o privire de ansamblu, punctele cu concentraţie mai mare de iad sînt cele mai numeroase.