Despre lucrurile cu adevărat importante

Mi se pare că am mai avut titlul ăsta odată. Și nici măcar nu e al meu, el al unei cărți a lui Paleologu. Cartea începe într-adevăr ca și cum ar fi despre lucruri cu adevărat importante, dar continuă prin a vorbi despre tot felul de lucruri, de exemplu despre evoluția lui Eliade, despre virtuțile lui Andrei Pleșu și curiozitățile lui Iorga. Toate astea, sînt, desigur, importante, dar parcă lărgesc prea mult sfera sugerată de titlu.

În seara asta mă plimbam singur printr-un centru de București colorat și geros și mă simțeam singur. Deși sentimentul care mă colora pe dinăuntru avea mai multe cauze, mi-am dat repede seama că pînă la urmă e vorba de o lege (ne)naturală a sărbătorilor de iarnă, o lege care seamănă destul de mult cu gravitația și care după părerea mea sună cam așa: nefericirea interioară e  direct proporțională cu obligația exterioară de a fi fericit. Te simți mai singur zilele astea, de exemplu, tocmai pentru că mai mult decît altă dată simți că ar trebui să nu fii singur. Și așa mai departe.

Dar să revin la lucrurile cu adevărat importante. Plimbîndu-mă prin ger, de fapt mîncînd singur un sandwich la Subway-ul de la Cocor (pînă în seara asta nu știam că e un Subway la Cocor) și privind afară la trecătorii care se luptau cu gerul și zăpada nici topită, nici netopită de pe jos și la luminile colorate înspre Universitate, mi s-a aprins un beculeț. Un beculeț care de fapt nu mi-a spus nimic nou, dar m-a făcut să înțeleg și mai bine validitatea unui lucru pe care îl știam de mult. Pînă la urmă, tot ce contează pe lumea asta formată din oameni și lucruri, din ciocniri cu oameni și cu lucruri, alergări după oameni și lucruri, e dragostea. Dragostea e de atît de multe feluri încît e foarte curios care există un singur cuvînt care se referă la toate. Dar asta trebuie să însemne că toate aceste forme au ceva în comun. Ce are în comun dragostea față de iubit sau iubită cu cea față de mamă sau tată și cu cea față de fiu sau fiică? Am fi tentați să credem că nimic. Dragostea romantică e violentă, posesivă, carnală și extrem de orgolioasă. Dragostea față de părinți e adîncă și inevitabilă ca un fluviu ce curge cu privirea mereu întoarsă înspre izvor, iar dragostea față de copii e totuna cu sentimentul că ai fi oricînd dispus să-ți sacrifici chiar și viața dacă asta ar alina cu un strop durerea celor care au ieșit din tine. Ce au, atunci, în comun aceste forme de dragoste? Nimic. Sau aproape nimic. Și acest aproape nimic pe care îl au în comun se dovedește a fi decisiv. Iată cum stau lucrurile: dintre toate felurile de dragoste, dragostea romantică este cea mai mare, pentru că fără ea celelalte forme nu ar exista. Fără cineva care să iubească atît de mult pe altcineva încît să vrea să facă copii cu el/ea, nu ar exista nici dragoste de părinți și nici de copii, pentru că nu ar exista nici copii nici părinți. Așa stînd lucrurile, e limpede că dragostea romantică le include și le depășește pe toate celelalte și că ne putem referi doar la ea fără grija de a comite o nedreptate prea mare atunci cînd spunem că „cel mai important lucru din lume e dragostea”.

Din acest lucru mare rezultă multe lucruri mici, cum ar fi, de exemplu, că gravitatea resimțită a unei pierderi e mult mai mare în cazul fetei frumoase din autobuz care ți-a aruncat doar cîteva priviri dar în care ți s-a părut că citești primele litere din alfabetul  infinitului, după care a coborît din autobuz și s-a dus, decît pierderea unui portofel plin cu bani.

Mai înseamnă și că cei care nu au fost încă suficient de norocoși să găsească dragostea pînă la 30 sau 35 de ani, sau au găsit-o și n-au știut ce să facă cu ea, vor avea la vîrsta asta un zbucium existențial specific adolescenței, zbucium pe care cel care s-a însurat la 25 de ani nu-l mai are, pentru că acum are alte griji decît spleen-ul urban și angst-ul existențial. Are nevastă și poate copii, ceea ce nu prea mai lasă loc pentru mare lucru.

Mai înseamnă și multe alte lucruri, despre care nu mă pricep eu să scriu. Dar pînă la urmă tot ce contează e că dintre toate lucrurile cu adevărat importante cel mai mare e dragostea, după cum foarte bine zicea și Pavel acum vreo două mii de ani. Și cu toate astea a rămas și el un adolescent pînă a fost omorît, pentru că n-a fost însurat niciodată.

Facebook- şi Google +

E incredibil ce se întîmplă pe pagina de Facebook a lui Anders Behring Breivik,   tipul curajos care a împuşcat cu sînge rece 80 de tineri neajutoraţi şi a pus o bombă la clădirea guvernului. Oricît ar părea de incredibil, sînt oameni care  îl „apreciază” pe monstrul ăsta şi aplaudă ce a făcut el. Dintre cei 1200 de oameni care au dat like paginii, probabil sînt foarte mulţi care au făcut asta doar pentru a putea comenta acolo. Însă foarte mulţi realmente îl apreciază pe Anders Behring Breivik şi grozăvia pe care a făcut-o. Mi-a rămas în minte comentariul unui nazist german, „Good job, bro”, şi comentariul unui puştan care probabil tocmai ieşise dintr-un shooter unde fusese şi el într-un killing spree şi a comentat scurt dar extrem de semnificativ cu un gg, care în limbajul gamerilor înseamnă good game. Pentru adolescentul respectiv, monstrul cu păr blond era doar un gamer ceva mai curajos. În  capul unor realitatea reală şi cea virtuală s-au amestecat periculos de mult, dar asta e altă poveste. Ce mi se pare strigător la cer acum e în primul rînd că Facebook permite un dialog în care se foloseşte din plin cuvîntul fuck, bitch şi atmosfera generală e una cît se poate de rasistă. Anders Behring Breivik declara că i-a omorît pe tinerii membri de partid pentru a descuraja înscrierile viitoare. A spus judecătorului că a vrut să tragă un semnal de alarmă pentru naţiune înainte de a fi cu totul cotropiţi de musulmani. Şi cea mai bună cale în sensul ăsta i s-a părut să omoare aproape o sută de compatrioţi.

N-aş vrea să fac pe profetul, dar cred că episodul ăsta şi ce se întîmplă acum pe Facebook o să fie un cui în coşciugul acestuia, adică unul dintre fctorii care o să contribuie la pierderea supremaţiei Facebook-ului în faţa  rivalului Google +.

Javra alfa

Cîteodată lucrurile se potrivesc de minune. Copacul e tocmai acolo unde ai tu nevoie de umbră. Altă dată, însă, copacul e cu  doi metri mai departe de locul unde ai vrea tu să fie umbră și atunci îți vine să-ți blestemi zilele și să mori, ca Iona. Eu sînt acum la umbra unui copac pe faleza din Galați, însă umbra o să mă părăsească curînd. Ar fi fost minunat ca pomul ăsta să aibă coroana mai stufoasă și să fie doi metri mai încoace. Dar nu e. Și eu o să rămîn în curînd cu ochii în soare și o să fiu nevoit să-mi caut altă umbră.

Ieri scriam despre Dîmbovița eternă iar azi aș putea să scriu despre Dunăre, dar n-am chef căci nu prea sînt în apele mele. Aseară eram în Cișmigiu cu o carte în mînă și citeam liniștit pînă cînd lîngă mine s-au așezat patru adolescenți, mai exact trei adolescente și un adolescent, vopsiți roșu aprins în cap și cu cercei peste tot, știți genul. Vorbeau tare și beau bere iar scena a culminat cu adolescentul aruncînd cutia de bere peste umăr, probabil într-un gest care i se părea lui a fi de mascul alfa. Mă rog, poate avea dreptate. Doar că eu am început să fierb de indignare că trebuie să împart orașul cu astfel de exemplare ale faunei urbane (vezi demersul celor de la Guerrilla de acum ceva timp în care încercau să identifice cît mai multe specii ale acestei faune). Așa că după vreo două minute de fierbere, am decis să mă ridic și să iau cutia de bere de unde o aruncase javra alfa (pardon, cîinele alfa sau alpha dog-că tot a venit vorba dacă nu ați văzut filmul Alpha Dog, puneți mîna sau ochiul și vedeți-l, îmi aduc aminte că mi-a făcut o impresie puternică  cînd l-am văzut). Am așezat cutia pe banca care mă despărțea de haita de adolescenți dezlănțuiți și am continuat să citesc. Bineînțeles că nu am rămas neobservat și una dintre adolescente care probabil nu era așa de convinsă de supremația cățelului alfa cu pricina s-a ridicat și a pus cutia în coșul de gunoi unde îi era locul.

Realitatea pe care o producem noi țoți și care se cheamă realitate socială, este radical diferită de realitatea naturală, adică aceea a materiei neînsuflețite, prin aceea că este reflexivă. Adică, realitatea socială nu e ceva dat, ca structura atomului sau relieful sau compoziția chimică a solulului sau  gravitația etc., ci e produsă și transformată permanent de actorii care o compun. Așadar, deși avem impresia că lumea în care trăim, aia compusă din oameni și din produsele lor (obiceiuri, instituții, cultură, mahalale etc), e un univers fix la care trebuie să ne adaptăm, realitatea e că prin micro-gesturile noastre sîntem adevărate motoare care contribuim activ la transformarea ei. Asta înseamnă că ce am făcut eu cu cutia aia de bere, deși nu va schimba mare lucru, poate afecta într-o anumită măsură mentalitatea de mahala a maidanezului alfa și poate va arunca mai puține cutii cu bere pe iarba verde din parc. Știu, realitatea e plină de javre murdare. De exemplu, chiar acum, căutînd umbra asta la fel ca mine, un tip scuipă într-una, metodic și constant. Are o față de prost și mi-e grață de el, dar din păcate nu mă pot duce să-i culeg flegmele de pe jos  și să i le lipesc pe față.

O să încerc să-mi îndrept gîndurile către lucruri mai frumoase. De exemplu la faptul că săptămîna viitoare o să-mi susțin teza de doctorat în catedră sau că sînt nevoit să mă rup de cele mai frumoase cinci luni din viața mea de pînă acum. Dar parcă ultima chestie nu e chiar frumoasă. Eh, cine mai știe ce e și frumosul ăsta. Oricum dispare pe zi ce trece dintre noi. La fel ca dragostea, credința, speranța și alte realități demodate.

PS: Sînt tentat să-i fac o poză izvorului nesecat de flegme din spatele meu, dar mi-e teamă să nu-i devin țintă.

PPS: Mi s-a terminat bateria înainte să apuc să postez. În momente d-astea îmi doresc să am și eu un MacBook la care să țină bateria șapte ore. Dar chiar și în momentele astea prețul MacBookurilor (6-8 mii de lei unul de 13 inch) mi se pare nesimțit de mare. Avantajul faptului că nu am apucat să postez atunci e că acum, la cîteva ore, pot să fac observația că umbra la care mă refeream la începutul postului n-a fost așa de trecătoare cum credeam eu din cauză că anticipasem greșit traiectoria soarelui pe cer. Și metaforic și nemetaforic. La vreo trei ore după ce am început să scriu, umbra era încă acolo, răcoroasă și deasă.