Melancholia sau voluptatea sfîrşitului

Ieri, un asteroid uriaş a trecut la mustaţă pe lîngă planeta noastră. Dacă nu mă credeţi, puteţi să citiţi aici despre asta. „La mustaţă” nu înseamnă în cazul ăsta că a trecut milimetric. A trecut, de fapt, milometric, mai exact pe la cîteva sute de mii de kilometri, dar ţinînd cont că a trecut cu 60.000 km mai aproape decît Luna, la scară cosmică întîlnirea a fost cît se poate de la mustaţă. Astronomii ştiau bine traiectoria asteroidului şi ne anunţaseră că nu există nicio şansă să ne lovească. Bazîndu-se pe faptul că uneori calculele oamenilor de ştiinţă nu sînt tocmai exact, unii au speculat şi data asta un sfîrşit al lumii. Acum că asteroidul a trecut pe lîngă noi, o întîlnire cosmică care n-a avut niciun efect asupra animăluţelor de la sol care şi-au văzut netulburate de afacerile lor zilnice, e limpede că nici de data asta cei care speculau sfîrşitul lumii n-au avut dreptate. Dar ce se poate observa, de data asta şi de fiecare altă dată cînd se zvoneşte sfîrşitul lumii, e că există printre foarte mulţi semeni ai noştri ceva ce am putea numi „voluptatea sfîrşitului”.

Cei mai mulţi oameni sînt speriaţi de moarte de ideea de sfîrşit al lumii, însă chiar şi aceştia trăiesc uneori cu voluptate şi un soi de extaz ideea  unui final absolut al tuturor lucrurilor. E vorba de un fel de proiecţie la scară cosmică a sentimentului, pe care l-am încercat toţi la un moment dat, că am vrea să nu mai fim sau să nu ne fi născut niciodată. Sînt unii în care sentimentul ăsta ia amploare şi care îi face ori să se îmbete de voluptatea sfîrşitului lumii, îmbrăţişînd cu entuziasm orice zvon apocaliptic, ori să se sinucidă.

Melancholia, ultimul film al lui Lars Von Trier, este despre sfîrşitul lumii. Hollywoodul e destul de obsedat de filme despre sfîrşitul lumii (Armageddon, Deep Impact, 2012, The day after tomorrow, ca să dau doar cîteva titluri) care în general sînt foarte sau foarte proaste. Lars Von Trier, care după părerea mea e cel mai important creator de filme în viaţă, a făcut şi el un film despre sfîrşitul lumii, dar uitaţi-vă la film ca să vedeţi ce a făcut! Nu se compară cu nimic făcut la Hollywood pe tema asta, şi din cîte ştiu, în Europa sfîrşitul lumii n-a fost o temă care să fascineze prea mult producătorii de film.

Cine a văzut Melancholia, ar fi văzut cu alţi ochi asteroidul care a trecut ieri pe lîngă noi. S-ar fi gîndit că poate, totuşi, astronomii au greşit calculele. Bun, asteroidul de ieri n-ar fi adus sfîrşitul lumii, ar fi fost doar echivalentul a 65 de bombe atomice. Dar nu asta e important. Filmul lui Von Trier nu este propriu-zis despre sfîrşitul lumii, ci tocmai despre voluptatea sfîşitului lumii de care scriam la început şi de care Justine e posedată. Nimeni în istoria cinematogafiei n-a mai reuşit să creeze un sfîrşit al lumii şi al vieţii în general atît de absolut! Pentru că prin intermediul lui Justine, care ştie că sîntem singuri în univers, sîntem asiguraţi că odată cu Pămîntul este distrusă viaţa însăşi.

Dar să mă opresc, pentru că filmele lui Von Trier nu pot fi povestite. Trebuie văzute şi trebuie ca cel ce le vede, dacă poate, să se lase spulberat de ele aşa cum Melancholia a spulberat Pămîntul.

Ultimul absolut văzut în ochii înlăcrimaţi ai unui copil

Astăzi, nimic nu mai este absolut. Totul este relativ. Fără îndoială, are şi Einstein ceva de-a face cu asta, căci el ne-a arătat că pînă şi timpul este relativ. Trecerea timpului e afectată de gravitaţie, după cum demonstrează relativitatea generală sau cea specială, nu ştiu să fac diferenţa între cele două, deşi sper să pot vreodată. Dacă stai să te gîndeşti la asta, te ia ameţeala. Realitatea e atît de ciudată încît imaginaţia pur şi simplu  nu ajunge acolo unde poate ajunge cunoaşterea. Căci cunoaştearea avansează prin formule matematice pe care imaginaţia pur şi simplu nu poate să şi le reprezinte.

Dar ziceam că astăzi nimic nu mai este absolut, totul e relativ. Totul, absolut totul, poate fi redus la o problemă de gust, de percepţie individuală. De exemplu, niciodată în istorie nu a mai fost posibil să se vorbească de preferinţă religioasă (ceea ce înseamnă că poţi să îţi alegi ce religie să ai sau, la fel de bine, să nu ai niciuna.) Ceea ce, pentru că tot a venit vorba, e foarte bine.

Căsătoria, înţeleasă ca o legătură pe viaţă între două persoane de sex opus, nu a scăpat nici ea acestui proces de relativizare. Sigur, se poate spune că ea a fost mereu relativă la un anumit loc şi cultură. Dar totuşi, căsătoria avut întotdeauna o frîntură de absolut în ea. Vorbesc despre căsătorie nu ca unul care ştie despre ce e vorba, căci nu ştiu şi mai ales mă sperie. Am adus vorba de ea pentru că prin ea ajungem la unul dintre puţinele absoluturi pe care le mai avem astăzi. Nu, pentru parteneri, căsătoria nu mai este un absolut (dacă o fi fost, de fapt, vreodată). Divorţul este întotdeauna o soluţie la îndemînă pentru rezolvarea problemelor de cuplu, şi asta spune tot.

Dar pentru copil, care este rezultatul relaţiei de cuplu, lucrurile nu sînt aşa de simple.  El se uită la părinţii lui şi nu  vede nimic relativ acolo, ci doar absolut. În mintea unui fiu sau fiică, divorţul părinţilor nu va fi niciodată o simplă opţiune, ci va fi percepută ca o tragedie, ca disoluţia unui absolut, şi disoluţia unui absolut e întotdeauna tragică şi inconceptibilă. La fel de inconceptibilă, ironic, ca relativitatea lui Einstein.

Aşadar, în privirea înlăcrimată a unui copil avem dovada absolutului relaţiei dintre părinţii lui. Sigur, absoluturile sînt rare într-o epocă în care totul este relativ. Dar tocmai din acest motiv n-ar trebui să trecem aşa de uşor peste privirea înlăcrimată a unui copil, mai ales dacă prin ea ni se deschide o portiţă către transcendent, acolo unde absoluturile sînt, încă, posibile.

Scriitor sub-mediocru, sinucigaș excepțional

Oricine are o tastatură și o conexiune la internet devine, ipso facto, un scriitor. Bloggingul dă multora iluzia că sînt scriitori. Poate sînt și eu printre tipii sau tipele ăștia care se îmbată cu apă rece.  Dacă bloggingul reprezintă un pas in evoluția scrisului pe Terra, atunci îmi pare foarte rău și pentru scris și pentru Terra.

Însă nu e neapărat nevoie să fii blogger ca să scrii mult și prost. Mitchel Heismann, cel despre care scriam în ultimul articol, a scris două mii de pagini înainte de a se sinucide iar eu am făcut greșeala să cred că tipul era, ipso facto, un scriitor. Nu i-am citit toată cartea și nici n-o s-o citesc. Dar am citit destul cît să-mi dau seama că scrie prost. Da, îi citează pe Toqueville, Nietzsche, Dawkins și alte nume faimoase, dar asta nu demonstrează decît că i-a citit, poate nici atît.  Dacă  în scrisul tău te referi la nume mari, asta nu îți dă ipso facto (nu știu de ce, dar am simțit o plăcere deosebită să abuzez e ipso facto) nimic din măreția acelor nume mari.

Heismann  ne invită încă de la început să ne deschidem mintea pentru moarte. Presupoziția lui, în tradiția unui postmodernism dezlînat a cărui ideologie centrală e  relativismul absolut (sic!), e că nu se poate demonstra rațional că viața este mai bună decît moartea. Relativism absolut, nu-i așa că sună amuzant? -și totuși, asta e esența postmodernismului. Carevasăzică, nenea Iancule, esența postmodernismului e una foarte amuzantă! Ce își propune Heismann,  e să ne scape de toate prejudecățile pe care le avem împotriva morții. Dar dacă viața nu e mai bună decît moartea, atunci cum se face că e nevoie de un viu ca să facă observația asta? Căci din cîte știu eu, perspectiva morților asupra vieții, n-o știm. Și n-o avem pentru că nu există așa ceva! Viața este spațiul care face totul posibil, inclusiv observațiile despre viață și moarte. Mie mi se pare că ăsta e un argument rațional foarte bun pentru superioritatea vieții asupra morții.

Poate Heismann a scris două mii de pagini, dar e un scriitor sub-mediocru. În orice caz, rămîne un sinucigaș excepțional.

Heroină vs endorfină

După două săptămîni de mers cu bicicleta prin Bucureşti, nu mai mi se pare sport extrem. Şi nici că şoferii îi privesc pe biciclişti ca pe gîndaci. Cel puţin nu cei mai mulţi. Cei mai mulţi şoferi probabil că îi privesc pe biciclişti cu un amestec de frică şi condescendenţă. Mersul cu bicicleta are multe avantaje, dar cel mai important e că poate să fie mai plăcut decît cel cu maşina. Cu bicicleta nu există blocaje în trafic şi un biciclist agil se poate folosi de şosea, trotuare, treceri de pietoni, parcuri. Pentru el nu există spaţii inaccesibile sau interzise. Presupun că ăsta e avantajul că nu avem piste pentru biciclete ca în Copenhaga: acolo un biciclist nu are ce căuta pe trotuarul pietonilor.

Poate din cauza căldurii sau din alte cauze, zilele astea am o stare constantă de semi-rău. Adică, nici rău, nici bine, dar mai mult rău. Cel mai bine mă simt cînd sînt pe bicicletă şi cred că m-aş simţi la fel de bine dacă aş înota.Poate pentru că sînt singurele lucruri care îmi aduc aminte de Suedia sau datorită endorfinei ce rezultă în urma exerciţiului fizic (un drog natural al bunei dispoziţii produs de organismul nostru). Cît de fericită ar fi lumea dacă numărul persoanelor dependente de endorfină ar fi cel puţin la fel de mare ca cel al celor dependenţi de heroină!

Trăim într-o societate în care plăcerea  e promovată ca scopul vieţii şi ca unică motivaţie pentru orice. În consecinţă, sîntem dispuşi să facem orice pentru plăcere. Un număr mare bucureşteni, trist de mare, mai ales în rîndul adolescenţilor, caută plăcerea în droguri. Asta nu e atît de ciudat pe  cît s-ar crede! La urma urmelor drogurile sînt materializarea facilă, imediat accesibilă prin simpla ingurgitare, a plăcerii absolute. Doar că preţul ascuns pentru plăcerea asta e incredibil de mare. Am văzut tineri care îşi mîncaseră dinţii după trei săptămîni de folosit droguri „legale”.

Drogurile legale, pe care le putem cumpăra din magazine specializate de la colţul străzii, reprezintă noua senzaţie în Bucureşti. Am auzit că a scăzut cererea de heroină de cînd au apărut ele pe piaţă. Droguri ca Insomnia (un nume cît se poate de potrivit, un consumator îmi spunea că fiind sub influenţa acestui drog nu a dormit 9 zile, dintre care două le-a petrecut ascuns sub o maşină din cauza unui atac de panică), Euforia, Magic etc au efecte devastatatoare. Imaginea tinerilor fără dinţi în gură şi cu priviri speriate din cauza atacurilor de panică şi crizelor de paranoia te bîntuie mult timp după ce te-ai despărţit de ei. Creiere prăjite pentru cinci minute de plăcere absolută. Limita sau limite ale decăderii umane. Tablouri triste pentru care o mare de lacrimi n-ar fi destul.

Sîntem tentaţi să ne revoltăm împotriva unei societăţi care permite ca astfel de droguri să fie vîndute legal (în timp ce un drog ca marijuana, care în comparaţie cu „legalele” e inofensiv, continuă să fie ilegal). Dar problema e în altă parte. Dacă nu ar exista cerere, nu ar exista ofertă. Înainte de a ne întreba de ce societatea românească permite astfel de droguri să fie vîndute, trebuie să ne întrebăm de ce atît de mulţi dintre noi sînt dispuşi să plătească un preţ incredibil de mare pentru cinci minute de plăcere absolută sau aproximativ absolută.

Problema legalităţii şi ilegalităţii e o chestiune strict convenţională iar capacitatea omului de a inventa substanţe periculoase care pot face milioane de victime înainte de a fi clasificate ca ilegale e nelimitată. Nu vreau să minimalizez importanţa contextului, dar cred că problema drogurilor în lume se poate rezolva doar la nivel de individ, niciodată la nivel de societate.

De ce-mi place ploaia

Am scris textul care urmează acum mulți ani, în jur de 6, 7. Îmi pare rău că nu l-am datat. Cred că e unul dintre cele mai frumoase lucruri pe care le-am scris vreodată, dar cred asta nu pentru că aș fi dat în el dovadă de mare rafinament stilistic, ci  pentru că în el am pus una dintre cele mai profunde, tulburătoare și inumane dorințe pe care le-am avut vreodată. Dacă am vreun demon, atunci dorința asta e demonul meu. Îl pun aici exact așa cum l-am scris atunci. Fără corecturi, completări și diacritice.

Imi place ploaia pentru ca face salasluirea obligatorie in mine insumi, acceptabila.

Pentru ca stropii ei, umplind vastitatea spatiului, ma ajuta sa ma resemnez cu infima bucatica de spatiu care mi-e rezervata mie.

Chemarile care ma striga dintr-un pretutindeni, un altundeva cu voce de sirena, infinit mai atractive decit aiciul meu, sint anihilate de muzica monotona a ploii. Cind ploua, sint multumit, nu fericit, ca sint eu insumi.

Faptul de a fi adapostit, fie si in cel mai sarcacios bordei dintre toate bordeiele saracacioase ale lumii, face din locul in care se intimpla sa fiu un autentic buric al Pamintului, o axis mundi, un punct fix in Univers.

Numai traznetele si fulgere sint insidoase fisuri in visul meu de ploaie, ele invadind linistea urechii si odihna ochiului, ucigind monotonia si odata cu ea iluzia, greu cistigata, ca nu-mi doresc sa fiu in alta parte.

Dar le iubesc si pe ele. Le iubesc pentru metafizicele lor suturi in fund prin care ma arunca afara din mine- facind astfel aproape reala, pentru sutimi de secunda, cea mai utopica dintre toate utopiile: dorinta de a fi peste tot in acelasi timp. Iar in momentul de dupa, replierea inevitabila in mine insumi este indulcita de stropii de ploaie, fie ei si amari de toate mizeriile lumii.

Si ma aflu iubind ploaia, pe de o parte, iar pe de alta, tunetele si fulgerele, insa pe fiecare din motive adinc contradictorii: acestea doua din urma pentru ca sint pe gustul acelui vierme al meu care ma roade oricind nu ploua, iar cea dintii pentru ca e in stare sa adoarma acest vierme, facind temporar indezirabil orice loc in care nu sint eu.