Uneori uit

pamint

Nu uneori. Mereu uit că mă învîrt prin abisul rece, întunecat și fără fund al acestui lucru misterios pe care îl numim univers (și simplul fapt de a-i pune nume are efectul de a masca misterul, ca și cum, acum că i-am pus un nume, am înțeles despre ce e vorba), agățat de o piatră rotunjită pe la colțuri pe care a crescut iarbă și pe care am crescut și eu și tu și părinții noștri și părinții părinților noștri și copiii noștri și copiii lor, dacă o să avem. Uit pentru că așa ceva e imposibil de ținut  nu minte, dar în minte, pentru că atunci cînd acest fapt infinit de absurd și de misterios ajunge sub reflectorul conștiinței, aceasta se cutremură pînă la ultimul foton și neuron și trece mai departe, la fapte mai ușor digerabile. Cum ar fi faptul că ți-e foame și trebuie să găsești ceva bun sau dacă nu ești dintre cei norocoși care își permit să mănînce doar ceva bun, ceva, orice. Așa ne petrecem viețile, alergînd după lucruri care ies din piatra asta din care am ieșit și noi și sîntem atît de absorbiți de ele încît uităm de misterul pietrei și al nostru și al ființei pe care o omorîm botezînd-o univers și îmbătîndu-ne cu impresia că pînă la urmă nu e nimic așa de misterios în legătură cu ea, din moment ce, uite, i-am agăsit așa de ușor un nume așa de simplu.

Momentele în care îmi aduc aminte sînt cele mai bune momente ale mele, pentru că atunci toate lucrurile după care alerg și toate lucrurile care leargă după mine sînt puse în lumina adevărului lor, adică adevărul că sînt lucruri crescute pe o piatră care se învîrte cu treisutecincizeci de mii de kilometri la oră în jurul unei sfere de foc pe care am trivializat-o numind-o soare, în același fel în care am trivializat toate fețele ființei.  Și în această lumină nu sînt amețit nici de viteză nici de neantul prin care ne învîrtim, ci de minunea că există o piatră pe care a crescut iarbă și pe care am crescut și eu și tu și părinții noștri și părinții părinților noștri  și copiii noștri și copiii lor, dacă o să avem. Și că nu există cuvinte capabile să înghită această minune. Doar uitare.

Mai mult decît o poveste pentru copii

Cineva mă acuza recent că am devenit plicticos aici pe blog. Tot cineva, acelaşi, rîdea de mine că zilele astea citesc Colţ Alb (de fapt o ascult pe telefon într-un audio book în engleză ), o carte pe care ar fi trebuit să o citesc în copilărie, o carte pentru copii. Sînt foarte multe cărţi pe care nu le-am citit în copilărie, dar asta nu înseamnă că nu mai am voie sau că e pierdere de vreme să le citesc.

În orice caz, am încercat să îi argumentez, fără prea mare succes, că White Fang nu e o carte pentru copii sau cel puţin că nu e în primul rînd o carte pentru copii. Că e o carte despre viaţă, natură, suferinţă, umanitate şi abisurile care ne despart de alte forme de viaţă. Încercarea lui Jack London de a crea punţi între aceste abisuri prin descrierea universului unui lup, este absolut remarcabilă. O face cu  eleganţă excepţională, ca un acrobat care traversează cascada Niagara pe o frînghie, reuşind să evite supra-antropomorfizarea relatării, dar oferind suficiente detalii şi nuanţe pentru a o face inteligibilă.

Antropomprfizarea este inevitabilă cînd vorbim de universuri sub-umane (animale) sau supra-umane (Dumnezeu), deci orice descriere a „minţii lui Dumnezeu” sau a universului simbolic al unui pui de lup sînt limitate şi chiar falsificate de chiar instrumentul care le face posibile: cuvîntul. Dar asta nu înseamnă că aceste universuri (sub ori supra-umane) ne sînt cu totul inaccesibile.

Nu e deloc întîmplător că cea mai frumoasă relatare pe care o avem despre universul supra-uman (aceea din Evanghelia după Ioan) sună aşa: Şi cuvîntul s-a făcut trup şi a locuit printre noi. 

Aşadar, cuvîntul este modalitatea preferată de Dumnezeu însuşi pentru a se revela. Se coboară, se antropomorfizează, se afundă într-un ocean de ambiguitate şi poate chiar se falsifică, dar se revelează. Ceea ce legitimiează pe deplin şi demersul lui Jack London de a se afunda prin cuvînt în universul necuvîntătoarelor.

Ferește-mă, Doamne, de dragoste!

E bine știut faptul că, cel puțin în literatură, calea către măreție trece prin cele mai adînci abisuri ale suferinței. Aș putea să fac o listă lungă de mari scriitori care au ajuns ceea ce au fost, adică mari scriitori, doar după ce au suferit. Suferința e extrem de polimorfă pe planeta noastră albastră, dar cred că două dintre formele pe care le ia au fost cele mai fecunde pentru scriitori. Prima este suferința din dragoste. Dragostea, atunci cînd este nefericită, pe unii îi omoară iar pe alții îi face mari. A doua ar fi, simplu spus, foamea. Poate foamea nu are o relație atît de directă cu creația ca și nefericirea din dragoste. De fapt, cele două nefericiri sînt de ordine cu totul diferite. În orice caz, în istoria literaturii putem să vedem că foamea a fost mai degrabă un factor care a stimulat creativitatea decît unul inhibitor.

Acum, dupa cum ziceam, lucrurile astea sînt bine știute. N-am spus nimic nou. Ce e nou, e încercarea mea de a răspunde la întrebarea de ce stau lucrurile așa. Și, deși nu am pretenția să dau un răspuns care să explice în totalitate chestia asta, cred totuși că răspunsul meu se apropie de esențial. Din acest motiv, el nu poate fi decît foarte abstract. Și sună cam așa: suferința, mai ales atunci cînd este din dragoste dar și atunci cînd este rezultatul feluritelor lipsuri materiale, îl face pe individul care suferă să se regleze mai bine pe frecvența lumii acesteia. Și pentru că lumea asta e în esență suferință, individul care suferă și suferă pînă la capăt- nu există suferință mai devastatoare și mai deplină ca cea din dragoste, dar din cauza asta are și cel mai mare potențial de stimulare a creativității- este într-o poziție privilegiată de a surprinde și exprima esența lumii în opera lui. Pentru că doar în dragoste atingem fericirea supremă, niciun individ nu e mai departe de realitatea lumii acesteia decît un îndrăgostit.  Iar unul care are de toate  și n-a știut niciodată ce înseamnă foamea, va avea destule probleme în a înțelege realitatea de zi cu  zi a vastei majorități a populației de pe blog (am vrut să scriu glob, am greșit, dar acum las greșeala necorectată pentru că mi se pare interesantă, scriind unde scriu). Cu alte cuvinte, orice formă de fericire, dar mai ales dragostea, reprezintă o îndepărtare de condiția umană.

Gîndurile astea ar putea fi mult dezvoltate, dar un blog nu e locul pentru așa ceva și nici eu nu cred că sînt omul potrivit pentru misiunea asta. Pentru că și eu vreau să fiu mare (cine nu vrea?!), o să închei postul de astăzi, pentru prima dată în istoria blogului meu, cu o rugăciune: Ferește-mă, Doamne, de dragoste și de prosperitate materială!

 

PS: Pînă acum rugăciunea mi-a fost foarte ascultată.